Camionagiu
Există printre noi oameni mărunţi, spirite aproape larvare sau, cum ar spune un budist blând ca ochiul mielului, retarzi la primele încarnări. Aceşti oameni aleg mereu calea facilă, nu combină, nu imaginează, nu îndrăznesc.
Spre exemplu, în locul meu, o asemenea scursură capitalistă s-ar fi mulţumit să-şi prepare un ceai Assam, înnobilat de o rază de miere prelingându-se din linguriţa de argint, şi-ar fi aşezat radiatorul la picioare şi ar fi scris, lejer, într-o oră, două cel mult – cu pauze bine meritate de like-uri pe facebook – un text pentru o revistă, pentru care ar fi primit 30-40, chiar 50 de lei. Apoi, cu 15 lei ar fi plătit un analfabet vânjos să-i deszăpezească maşina în jumătate de oră şi gata, s-ar fi bucurat de Valentine’s Day, ca orice fătălău care nu iubeşte Dragobetele.
Eu detest această emasculare aşa că am procedat puţin alfel, mai dur, mai adevărat.
Am plecat la Lidl să cumpăr o lopată. După jumătate de drum am realizat că mi-am uitat spray-ul cu care mă ajut la respiraţia astmatică, atunci când e ger. Gânduri minunate au început să mă asalteze, intrând între circumvoluţiunile creierului meu precum şnurul de la tanga nu ştiu unde:
– MĂ SUFOC, MOR, DACĂ NU MĂ MAI POT ÎNTOARCE, DACĂ LEŞIN PRIN MAGAZIN?
Am luptat cu ele şi am ajuns la Lidl, unde n-aveau lopeţi – cică nu e cerere. Aveau în schimb ochelari de soare, bomfaiere şi şurubelniţe, la care în mod sigur visează sinistraţii dormind la gura sobei cu burţile pline de ulei şi zahăr, că asta au primit cu tirurile. După ce i-am făcut de trei parale că sunt incompetenţi, un băiat mi-a spus unde găsesc lopată – la doar un kilometru depărtare. I-am mulţumit, civilizat, explicându-i şi că mi-e scârbă de magazinul lor înghesuit ca un fund de găină la ger şi-am pornit-o iar.
După câteva pauze de recăpătare a respiraţiei pierdute în timp ce am alergat nişte maidanezi care prinseseră curaj la mogâldeaţa tremurândă şi cocoşată care se sufoca printre nămeţi, am devenit în sfârşit fericitul posesor al unei lopeţi de fier – visul meu.
Poate altul în locul meu s-ar fi dus acasă şi s-ar fi odihnit, dar mie mi s-a părut nedemnă şi nebărbătească asemenea atitudine. Trebuia să încerc lopata. Doar câteva minute, să văd cum merge.
După vreo cinci trânte luate pe străduţe, am ajuns şi la căpiţa de zăpadă sub care gâfâia, cu masca de gheaţă pe figură, bietul meu Logan – Ghepard, cum îi spun eu. Pe lângă el, doi vecini îşi deszăpezeau propriile bijuterii – o Dacia 1310 şi un Renault Simbol.
– Gata, vecine, te bagi la atac?, mă întrebă unul dintre ei cu o ironie prost mascată – adică ştie el câtă lopată pot eu să duc.
– Aşa, un pic, că-s obosit, am mai deszăpezit şi jeep-ul lui cumnată-meu!, îmi iau o marjă de siguranţă, în caz că mă lasă ceasul după trei lopeţi.
– Şi eu vecine la fel, am mai deszăpezit două bucăţi!, mă încurajează inimios.
Nu mai era cale de întoarcere şi în curând totul a devenit o nebunie, o adevărată competiţie tacită a masculilor înfuriaţi de albul impertinent al zăpezii; dezvirginam Crăiasa, icnind, transpirând înveşmântaţi în aburii respiraţiei, sub un soare de oţel.
A fost o încercare iniţiatică, eram nişte făuritori de legende. Când am ajuns acasă m-am prăbuşit pe pat în nesimţire şi aşa m-a găsit iubita mea venită cu chef de Valentine’s Day.
Acum serios, voi ce-aţi mai fi zis în faţa acuzaţiilor că aţi stricat şi sărbătorile astea, după ce-aţi făcut atâtea lucuri deosebite?