Julică
La parterul casei în care m-am mutat funcţionează o cofetărie. Am ştiut din capul locului că e doar o chestiune de timp până ce voi deveni cel mai respectat client al prăvăliei, deşi o vreme m-am ţinut tare şi, cu eforturi supraomeneşti, m-am înfrânat să-i calc pragul.
N-a fost deci nici o surpriză că mirosul aţâţător ce se ridică de la parter m-a învins în cele din urmă, şi înclin să cred că am ajuns deja cel mai fidel client al acestei perfide prăvălii. Chiar astăzi, la ora obişnuită, mi-am făcut apariţia şi am cerut, pe un ton familiar:
– Ca de obicei!
Undeva într-un colţ e o măsuţă la care nu şade niciodată nimeni, fiindcă nu are scaune. De vreo două ori m-a bătut gândul să cer un scaun şi să mănânc o prăjitură acolo, iar pe cealaltă să o iau la pachet. Sunt genul de client liniştit, mi-aş vedea de prăjitura mea şi n-aş deranja pe nimeni. Şi, oricum, în curând voi deveni atât de gras încât, chiar să vreau, n-o să mă pot ridica de pe scaun să mă iau de careva.