Simona Catrina
Ieri, am primit un pepese cu niște poze cu flori de-o frumusețe rară. Este al patru milionulea din ultimele 57 de ore. Ce bine! Desigur, fiecare colaj era unicat: mai cu bobocuți, mai cu ghirlande, mai cu maci, fiecare fotograf a redat farmecul naturii după kitschul și asemănarea lui. Unul avea chiar și citate celebre din Marquez, scrise dantelos peste niște petale de ceva. Peste o oră, un diletant pizmaș a îndrăznit să insinueze că de fapt nici unul dintre citate nu-i aparținea lui Marquez. Peste altă oră, Marquez însuși cică ar fi ieșit târându-se pe ecran, la o televiziune din Aracataca lui, și-ar fi zis că nici unul dintre acelea nu-i aparțin, pe cuvântul lui de onoare, și că el, personal, tot ce-a zis în exclusivitate pentru Internet a fost “mi casa es su casa”.
Tot ieri am mai primit un pâpâsî din ăsta cu o rugăciune minunată, iar dacă n-ar fi avut un mitralion de greșeli de ortografie, cred că mă făcea să plâng de emoție. La final, eram rugată cu lacrimi în ochi s-o mai trimit la încă zece persoane în următoarea jumătate de oră, că altfel mă calcă trenul și fac ciumă bubonică.
Abia azi mi-a părut rău că am dat Delete pe acest mesaj atât de bine intenționat, fiindcă, aflându-mă în hipermarketul de care aparțin, mi s-a întâmplat o nenorocire: la casă, mi-au dat să răzuiesc un cupon, ca să câștig instantaneu o mie de premii a câte un breloc. Iar la ghișeul de unde-ți ridicai cele cuvenite, am aflat că de fapt nu toate cele o mie de brelocuri erau ale mele, cum se înțelegea din cupon, ci numai unul. Am plecat cu lacrimile șiroinde pe obraz, cutremurată de remușcarea că am nesocotit voința divină.
De fapt, am fost o păcătoasă de când mă știu. Nu trimit mai departe e-mail-uri. Singurul mesaj pe care l-am retrimis nu la zece, nu la o sută, ci la un miliard jumate de persoane este cel pe care l-am primit eu (de la prietenii mei dragi, ăia care mă citesc fanatic și nu scapă un rând din ceea ce scriu!). În mesajul cu pricina, există un text de-al meu (al meeeeuuuu!!), pe care un bou l-a preluat de undeva și l-a semnat, acum câțiva ani, “Mircea Dinescu”. Și i-a dat drumul să fâlfâie pe net. Așa că un sfert de țară crede și-acum că pamfletul “Femei de carieră” (nici nu se numea așa, bovina i-a schimbat și titlul) îi aparține lui Dinescu.
De-atunci, trimit la toată obștea rectificări și destinatarii se jură că rectifică la rândul lor, că trimit mai departe, dar (cu unele excepții elegante, pe care le cunosc) nici nu le trece prin cap. Dar nici Dinescu ăsta nu mă ajută deloc, să trimită și el dezmințiri, pe ici, pe colo. Încep să cred că-i convine confuzia.
Și m-am gândit cum o să procedez: trimit mâine un e-mail la toată lumea. Le zic așa: În următoarele 30 de minute, trimite la cel puțin 800 de prieteni precizarea că textul “Femei de carieră” nu e compus de Mircea Dinescu și nu se numește “Femei de carieră”. Dacă nu trimiți mai departe acest mesaj sau îl ștergi, în câteva zile îți va crăpa modemul, te va călca un tir și îți va ieși un furuncul în locul unde și regele se scarpină singur.