Camionagiu
Aishwarya Rai se bucura lângă mine de peisajele Bucovinei în care tocmai intrasem, conform unui indicator – „Bine aţi venit în Ţinutul Mănăstirilor!” . Mergeam deja de peste două ore pe drumul de la Iaşi la Putna şi amintiri din copilăria petrecută la Câmpulung Moldovenesc mi se derulau în minte, cadru cu cadru – statuia lui Dragoş Vodă în luptă cu zimbrul, aflată în centrul oraşului, eu rostogolindu-mă pe obrazul dealului, căzut de pe sania scăpată de sub control, caprioarele urmărindu-mă atente din liziera pădurii, tata jucând popice la Cabana Deia, Pietrele Doamnei străjuind o comoară legendară, la care visez uneori.
„Aici îmi voi găsi liniştea, mă voi ruga pentru toţi, wow, iubesc Bucovina”, îmi declar cu hotărâre.
Deodată am simţit un miros puternic şi minunat de brad. Instalaţia de aer condiţionat mesteca întocmai ca un mixer mugurii care cădeau din când în când pe maşină, din brazii de pe marginea drumului. Bucuros peste măsură, deschid geamul şi opresc aerul.
Trebuia să simt totul!
– Gicule, nu mai merge cu geamul deschis, să nu te ia curentul, face Aishwarya.
– Mă nene, nu-l învăţa acuma pe Camionagiu cum se conduce! Nu mă enerva!
M-am răstit niţel, dar a meritat-o. Au urmat câteva mici serpentine, unde i-am arătat gălăţeanului din spate cum se conduce – nu cu frâna apăsată non-stop, gogule, că iei foc!
Deodată un peisaj mirific s-a deschis înaintea maşinii – munţi împăduriţi, cu căsuţe aruncate din cer ici-colo, o turmă de oi pe marginea drumului, aşteptându-şi grigorescul, un cioban care le fluiera cu şpil, să nu se ducă-n drum.
Sufletul ne cânta de bucurie, am oprit maşina şi-am alergat, ţinându-ne de mâini, spre căldarea verde, plină de brazi, ce se căsca în stânga drumului.
– Gicule, stai, să nu fie câini, face Aishwaria speriată, arătând spre turma de oi.
– E, na, e ciobanul aici, îmi afirm curajul bărbătesc, de care nu duc lipsă.
Din clipa aia n-am mai văzut niciun munte, niciun brad, căci eram cu ochii numai spre turmă, să nu mă rupă câinii. Trăirea s-a topit, hai în maşină şi să-i dăm drumul.
Am ajuns la Putna, unde am lăcrimat la mormântul Voievodului, rugându-mă pentru binele ţării, în felul meu propriu:
– Sper să le tragi nişte laturi de sabie la fundul gol, Ştefane, la toţi ăştia care-şi bat joc de noi!
Eram hotărât să particip aşa cum se cuvine la programul liturgic. Dar întâi trebuia să mâncăm bine. Am băgat două farfurii cu mâncare, ţuică şi apoi la culcare, să fim în formă la rugăciune.
Ora 5:
– Aoleu, aoleu, capul meu!
Gemeam în pat de peste o oră, în tâmpla stângă curentul înmagazinat în timpul mersului voia să iasă dar n-avea pe unde, din cauza inteligenţei prea dense.
– Aşa, mai condu cu geamul deschis, sare Aishwarya cu compasiunea pe mine.
Călugării se rugau de la ora 4, eu răscoleam printre medicamente, înjurând.
E ora 9, am băut ness, plouă mărunt, am scris un text, dar mă voi ruga pentru voi, dragii mei.
De mâine, că acu’ sunt varză.