Jumbo
Domnul inginer Mircea T. intră cu greutate pe uşa magazinului de covoare din centrul urbei sale natale. Nu, uşa nu era prea îngustă şi nici domnul Mircea nu era prea gras. Ceea ce îl împiedica să intre pe uşă era poziţia nefirească a braţelor sale. Într-o contorsiune ciudată, domnul Mircea ţinea mâna stângă cu palma răsucită în sus la nivelul celei de-a 5-a coaste. Cealaltă palmă, dreapta, era sprijinită la 3 degete deasupra şoldului. Domnul Mircea trăsese de uşă cu piciorul până a deschis-o şi s-a strecurat apoi cu agilitate prin crăpătură, fără a schimba deloc poziţia mâinilor.
“Sărut-mâna doamna Mimi!”
“Oooo, bună ziua domnu’ Mircea! Vă pot servi cu ceva?”
“Doamna Mimi, ştiţi garsoniera aia în cartierul de Nord pe care am cumpărat-o anul trecut după nunta cu Lore?”
“Da, cum să nu? Doar aţi cumpărat-o de la verişoara cumnatei fratelui meu!”
“Aşa! Ei bine m-am apucat s-o renovez. Am avut concediu. Lucrez cu Lore la renovare de 2 săptămâni şi suntem aproape gata. Mai avem numai de pus mocheta.”
“Aha, înţeleg, şi aţi venit tocmai din cartierul de Nord până aici la noi, în centru, ca să luaţi mocheta de la mine! Mulţumesc domnu’ Mircea, sunteţi un drăguţ!”
Deşi domnul Mircea s-a fâstâcit puţin la complimentul doamnei Mimi, a reuşit să rămână atât de concentrat încât să nu mişte mâinile.
“Daaa, doamna Mimi, ştim noi unde sunt cele mai frumoase mochete şi cele mai bune preţuri!” îi întoarse domnul Mircea complimentul atât de bine cât îi permitea poziţia nefirească.
“Ce culoare aţi dori domnu’ Mircea?”
“Ori albastru, ori ceva pe galben…” răspunse Mircea rigid. O picătură de sudoare îi intra în ochi, dar nu se încumeta să scoată batista s-o şteargă.
“Vă e bine domnu’ Mircea?”
“Da, sigur, cum să nu? E cam cald…”
“Cât de groasă să fie?”
“Ce?”
“Mocheta!”
“Aah! Nici prea-prea, nici foarte-foarte!”
“Bun răspuns! Şi cam cât de scumpă?”
“Bună întrebare! Păi eu ştiu? Vedeţi şi dumneavoastră, doamnă Mimi.”
“Veniţi încoace să vă arăt ce am!”
Mircea traversă magazinul atrăgând privirile mirate ale celorlalţi clienţi.
Doamna Mimi încercă fără succes să-l facă pe domnul Mircea să atingă mochetele pe care ea, plină de zel, încerca să i le prezinte. El se mulţumea cu comentarii fade, care îi permiteau să menţină distanţa: “Vă cred că nu se ia culoarea!” sau “Se vede că e calitate bună şi cu ochiul liber, fără să pun mâna pe mocheta…”
Doamna Mimi a stabilit după scurt timp ce tip, ce model, ce culoare şi ce preţ avea mocheta de care aveau nevoie domnul Mircea şi Lore pentru garsoniera lor proaspăt renovată.
Mai rămânea un singur detaliu de lămurit.
“Cât aveţi nevoie? Cât e camera de mare ca să ştiu cât să vă tai din sul? Aveţi dimensiunile?”
Ochii domnului inginer Mircea se micşorară uşor, semn că se concentra să nu greşească.
Se uită întâi peste umăr şi îi şopti apoi conspirativ doamnei Mimi:
“Lungimea e de 3 ori cât mine şi mai odată de jos până aici” indică el cu privirea către mâna ce-i tremura aproape de încordare deasupra şoldului drept.
“Şi lăţimea e de 2 ori cât mine şi mai o dată de jos până aici” spuse el privind spre palma stângă, presată încă între coaste.
Dacă mai exista cineva în oraşul acela care nu era convins că doamna Mimi era o profesionistă desăvârşită, următoare replică l-a convins fără dar şi poate. Doamna Mimi spuse fără o urmă de zâmbet: “Veniţi încoace domnu’ Mircea şi întindeţi-vă pe jos să să vă măsor.”