Adrian Călăraşu
Pentru început ar trebui să admit că-s prea puţine lucruri în viaţa mea de zi cu zi pentru care primesc reproşuri: în principiu sunt un individ ordonat, consecvent ca boul, atent la detalii, cu capacitate de concentrare şi asimilare, autodidact, spirit constructiv şi staţi un pic, să mă uit ce căcaturi am mai scris în cv-ul ăla.
Dar peste toate astea am avut întotdeauna o slăbiciune de care sunt conştient şi pe care au observat-o şi alţii: viteza de reacţie! Sunt genul de om căruia îi vine greu să creadă că s-a întâmplat ceea ce spun ziarele de alaltăieri că s-a întâmplat şi care, dacă nu verifică în cel puţin trei trusturi de presă serioase, zice că-i can-can. E ceva în firea mea care nu poate da crezare faptelor până în momentul în care ele sunt istorie.
Mi s-a spus în mii de feluri; leneş, mi s-a spus că-s domol, mototol, încet la minte, lent, molcom, prea tacticos – şi mai căutaţi voi în dex sinonime – dar cel mai tare m-am aprins atunci când am fost suspectat că-s ardelean. Eu, ardelean, cu sânge din sângele meu de Bucureşti şi un pic de Prahova?! Asta n-am putut duce uşor!
N-am nimic cu ardelenii, dar nu-s dintr-ăla. Mă rog, aş putea fi, aş putea oricând falsifica un accent, că-s bun actor şi am ureche muzicală, dar un ardelean autentic ar sesiza falsul. Nici măcar n-aş juca jocul ăsta. Ardelean…
Eu sunt mitic 100%!
Da, îmi place să fac lucrurile pe-ndelete, da, poate că mi-i greu (şi mie, mai mult ca la tăţi) cu dead-line-urile, da, pote că nici la fugă nu mi-s primul, da, termin ultimul la renţ, rummy, şah, 100m garduri, macao, dar eu sunt doar consecvent, pentru că am înteles că trebuie ca domnii să termine întotdeauna ultimii.