Cms
Dintre coşmarurile tenebroase care mi-au bântuit copilăria, cel despre câinii de pe strada Albinuţa a fost cel mai îndelungat. Zona în care locuiesc a fost la un pas de demolarea completă la mijlocul anilor ’80, drept pentru care cele mai multe dintre casele din zonă au fost părăsite de proprietari. Nu ştiu nici acum ce s-a întâmplat, dar într-un final dărâmarea lor nu a mai avut loc. Între timp, însă, ţiganii apucaseră să le ocupe. Strada Albinuţa, plină de case cu un singur etaj, a ajuns astfel o „ţigănie”, adică un fel de mahala locuită de ţigani.
Odată cu ţiganii apăruseră şi o puzderie de câini, mai mici sau mai mari, care mai de care mai pestriţ colorat, toţi însă extrem de atenţi la demarcarea teritoriului. Cum apăream pe stradă, câinii începeau să se anunţe unul pe celălalt şi în scurt timp se forma o haită de 10-15 cotarle indignate, care nu vroiau altceva decât să marcheze pe gleznele noastre viza de şedere în Albinuţa. Ca să scăpăm trebuia să mergem la rândul nostru în haită, folosind din instinct tactici de luptă pe care copiii din ziua de azi le învaţă doar din jocurile de strategie de pe calculator.
După o vreme, am lăsat baltă incursiunile pe Albinuţa, fiindcă cireşii şi duzii ei nu ne mai atrăgeau ca pe vremuri. Crescuserăm şi ne răsfiraserăm, nici întâlnirile din faţa blocului nu mai erau atât de dese. Aflam de câini doar din relatările unor vecine atacate la întoarcerea de la cumpărături; ba chiar legendele spuneau că, din doi iezi cumpăraţi de la piaţa din apropiere cu ocazia Sărbătorilor de Paşti, unul sigur va avea în stomac o bucată de sacoşă, cu tot cu câteva dintre degetele posesoarei.
Mă întorceam într-o seară de la liceu, luasem o notă imposibilă la matematică, când am ajuns la intrarea pe Albinuţa. Eram surescitat de nota la mate şi strada Albinuţa dădea aproape lângă blocul meu, aşa că, lovit de un moment de orgoliu, m-am hotărât să-mi demonstrez curajul înfruntând hordele dezlănţuite din Albinuţa.
Am pornit-o cu pas aparent încrezător de-a lungul străzii semiobscure. Dintr-o dată umbre întunecate începură să-mi dea târcoale, se strecurau pe lângă mine, dar nici un sunet, nici un zgomot nu venea dinspre ele. Asta era cel mai rău, fiindcă nu te poţi apăra de ceea ce nu vezi, şi mi s-au înmuiat picioarele de frică. De vreo două ori am vrut fie să mă întorc, fie să mă caţăr pe unul din garduri şi să rămân acolo până în zori, când, escortat de poliţie, aş fi putut ajunge acasă în siguranţă. Am mers mai departe mânat de un fel de automatism, terorizat de ideea că orice schimbare în comportamentul meu ar declanşa atacul umbrelor.
Nu ştiu cât a durat şi cum am ajuns lângă blocul meu, eram aproape paralizat de groază. Când să intru pe aleea blocului, dau nas în nas cu un amic de la doi. Cât pătimiserăm împreună din cauza câinilor! Aşa că-i spun, cu vocea îngroşată de emoţie:
– Chiar acum am trecut pe Albinuţa ca să ajung acasă. Plin de câini, am scăpat printr-un miracol, nu m-a muşcat nici unul!
El se uită la mine puţin pieziş şi-mi spune
– Câinii de pe Albinuţa? Care câini? Nu mai e nici unul de 2 ani, de când au plecat ultimii ţigani. N-ai văzut, mă, ce renovate sunt casele? Acum e plin de pisici pe acolo.