Julius Constantinescu
Nu am avut cu adevărat măsura cuvântului “şoricel” până n-am văzut de aproape unul, pe raftul unui magazin de pantofi din Buzău. Era o zi foarte călduroasă şi, după prânz, ieşisem cu prietena mea la plimbare, bătând alene străzile liniştite ale acestui oraş de provincie şi oprindu-ne să căscăm gura în vitrinele prăvăliilor. Pe o străduţă de lângă magazinul Dacia, intraserăm într-un boutique cochet, ticsit de femei ce încercau pantofi. Stăteam abandonat în mijlocul acestei febre a pantofilor care le lovise pe dame, neavând nici măcar curajul să mă uit după vreun picior mai dezgolit pentru că gagică-mea avea un fel de al şaselea simţ care-i spunea imediat dacă mă uit după alta, când am văzut şoricelul. Nu era mai mare decât degetul mic de la o mână şi se putea ascunde cu uşurinţă după tocul unui pantof.
– Ce drăguţ, zic, aveţi şoricei!
Probabil că dacă aş fi spus: “Sunt un terorist dement, în această servietă am o bombă şi o să arunc în aer magazinul, o să murim cu toţii!”, nu aş fi produs nici pe departe o asemenea isterie. Ţipetele de groază se puteau auzi din piaţa centrală. Într-o clipită, femei încălţate cu un singur pantof se lipiseră de peretele din spate şi tremurau ca varga. Speriat de tevatura produsă, şoricelul s-a făcut nevăzut într-o cutie.
Revenindu-şi în simţiri, femeile îşi trăgeau grăbite vechile încălţări în picioare şi se grăbeau să iasă – cheful de probat pantofi le trecuse ca prin farmec. Vânzătoarele manifestau încă prudenţă şi nu se întorseseră îndărătul tejghelei. În momentul ăla, pur şi simplu n-am putut să mă abţin, m-am apropiat de una dintre ele şi, privind în jos, la picioarele ei, am scos un ţipăt:
– Uite-l!
În clipa următoare, vânzătoarea era pe tejghea. Două femei care s-au precipitat să iasă s-au îmbrâncit una pe alta, sfârşind prin a se da cu capul de uşă. Văzând că situaţia scapă de sub control, am nechezat:
– Am glumit.
În magazin s-a lăsat o tăcere grea. Perechi de ochi mă priveau cu o ură sălbatică.
Prima care şi-a revenit a fost prietena mea. A plimbat o privire triumfătoare peste cloştile opărite care m-ar fi mâncat de viu şi a zâmbit mulţumită, părând să spună: “Vedeţi, toantelor, ce prieten simpatic am?”.
Afară, vipia amiezii parcă se mai înmuiase.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, citeşte şi altele.