Adriana Popescu
Sunt sigură că aşteptaţi rubrica de metale noi cu sufletul la gură şi cu flaconul de calmante pe masă. Iar acum, ca să nu mai am parte de reproşuri, vă rog să daţi căştile sau boxele la minimum. Sunt sigură că vecinul de deasupra nu va fi foarte încântat dacă i-aţi răsări, precum un gheizer, în mijlocul sufrageriei.
Aşadar să ne apucăm de treabă. Bineînţeles că încep cu o trupă de nordici, că doar ei ştiu să cânte cel mai bine. Ce-i drept, acum câţiva ani (vreo 10), Soilwork suna mult mai supărat. Acum oamenii sunt mai comerciali. În fine, cât de comerciali pot fi nişte tipi care amestecă melodeath cu metal alternativ. Repet avertismentul: chiar dacă piesa următoare pare blândă la început, nu e aşa pe tot parcursul.
V-aţi săturat de nordici? Pe bune? OK, atunci luaţi nişte americani, dar să nu trăiţi cu senzaţia că ăia sunt mai paşnici. Trivium nu are un stil foarte clar. Probabil la un moment dat se vor decide. Acum sunt ceva între metalcore, thrash, progressive şi groove metal (groove ăsta e o rămurică de heavy-metal). Una peste alta, nişte băieţi decorativi, cu nerv.
Deci eu v-am spus că nu e chiar linişte şi armonie la americani! Aşa că treceţi înapoi la nordici. Măcar de la ei ştiţi la ce să vă aşteptaţi. Nu e cazul să mârâiţi, mai ales că Dark Tranquillity este una dintre trupele mele favorite. În plus, este o trupă de melodeath curat, aşa cum scrie la Manualul de Metale Grele. Iar dacă nu vă place piesa, măcar uitaţi-vă la videoclip. E „vintage”.
În sfârşit, am ajuns la partea blândă a rubricii. Mai precis la categoria „Rushenne şi prietenii”. Pe la trupele pe care le ascult, n-am găsit nimic de natură să nu vă pună vieţile în pericol. Aşa că vă dau un basist, de nu vă vedeţi. Ederson Prado face de râs o grămadă de aşa-zişi chitarişti, care nu ştiu să ţină decât 5 acorduri, pe care le zbârnâie din efecte.
Until next time… \m/