Julius
Într-o bună zi, pe când voi salva planeta plantând puieţi pe undeva sub privirile aprobatoare ale lui Chinezu venit la faţa locului să facă live blogging despre acest eveniment, o să dau nas în nas cu Bucurenci.
– Când văd atâţia oameni cărora le pasă de mediul înconjurător, îmi dau lacrimile! Mai ales că, dacă îmi permiţi să fiu îngrozitor de sincer, avem un buget extraordinar de mare pentru această acţiune şi toţi aceşti oameni fac muncă voluntară, îmi va spune Bucurenci, între două sughiţuri.
Nu voi avea de ales şi va trebui, la rândul meu, să fiu îngrozitor de sincer şi să recunosc că ecologia este viaţa mea şi că nu trăiesc decât ca să strâng de pe jos peturile aruncate de alţii. Apoi, discuţia va aluneca spre bloguri, fiindcă amândoi avem blog şi despre băsmăluţe şi converşi presupun că nu o să vreau să vorbesc.
– Tu ce comentarii ai pe blog?, o să mă întrebe Bucurenci, arătându-mi în timpul ăsta o hârtie de ziar cu care cineva se ştersese cândva la fund. Pune-o în sacul ăla.
Îmi va crăpa obrazul de ruşine şi probabil voi bâlgui ceva de genul:
– Păi, nu ştiu ce să zic… comentarii, na! Trebuia să râd, sau cum, să scrie numai Eftimie, că el ştie, de-astea…
– Mda, nasol…vezi acolo, după tufa aia, e un chiştoc de ţigară… La mine sunt mişto comentariile. De pildă, ştii ce a comentat cineva la textul îngrozitor de sincer al Mirunei?
– …ce?, o să întreb, cu voce stinsă.
„Hai, umileşte-mă”, o să-mi spun în gând.
– Fii atent: „Într-adevăr, unul dintre cele mai emoţionante şi puternice texte citite în revistele din România în ultimii ani! Revelator!”. Tare, nu?
Acoperit din cap până-n picioare de noroi, cu mâinile şi sufletul pline de căcat, mă voi sui pe bicicletă şi voi pedala înapoi spre Bucureşti cei 20 de kilometri, strivit sufleteşte de gânduri de genul „trebuia să fiu revelator, sau cum?” şi „să salveze planeta numai Bucurenci, că el ştie, mie, sincer, mi se rupe”.