Julius Constantinescu
Nu mi-am făcut un obicei din a ridica beţivi de pe jos şi a-i duce acasă, dar de data asta era un ger de crăpau pietrele şi nefericitul care zăcea întins în zăpadă în faţa mea avea toate şansele să crape îngheţat acolo. I-am verificat pulsul cu un şut bine ţintit în coaste; stătea cam prost cu reflexele. L-am apucat de reverele hainei şi l-am scuturat zdravăn:
– Hai sus, c-avem treabă!
M-a privit buimac şi a mormăit ceva neinteligibil, apoi s-a întins la loc, şi-a potrivit mâna sub cap, a plescăit mulţumit şi a căzut într-un somn adânc. Am lăsat fineţurile deoparte. L-am apucat de guler şi l-am ridicat cu forţa în picioare.
– Unde stai, mă?
Mi-a arătat cu mâna primul bloc. M-am rugat să fie adevărat şi l-am târât cu mare greutate până acolo. Cădura din scara blocului l-a doborât şi am făcut eforturi să-l pun iar pe picioare şi să aflu numărul apartamentului. Slavă Domnului că blocul avea lift, deşi nu a fost o întreprindere uşoară să-l bag înăuntru.
Cade grămadă în faţa uşii. Sun, cu inima cât un purice. Dacă nu stă acolo, îl las în plata Domnului în scara blocului. O femeie trupeşă ne priveşte duşmănos din cadrul uşii.
– Fir-ai al dracu’ de beţiv ordinar, iar ai venit beat? Nu ţi-ar mai ajunge băutura, scârba dracului!, şuieră ea, şi-i dă un ghiont, aruncându-l în bucătărie ca pe un sac de cartofi.
Apoi se întoarce spre mine:
– Fir-ai al dracu’ de drojdieru’ dracului, arză-v-ar focu’! Pleacă de la uşa mea, ordinarule!
Cobor scările şi socotesc că, dacă aş avea aşa ceva acasă, nici eu n-aş fi treaz vreo secundă.