Ovidiu Eftimie
Văzând că în România nivelul de deprimare a atins cote inimaginabile, sondajele arătând că minimum 3 din 2 români sunt deprimaţi, am decis, precum legendarul mini-ziarist Ion Cristoiu, să mă refugiez în bibliotecă. Am zis s-o iau uşor, cu biblioteca şcolară.
Am vrut să înţeleg de ce poporul acesta este atât de deprimat. Am aflat. De vină e programa şcolară.
Ştiţi cum se termină “La Vulturi”? Deprimant, nu? Dar poeziile lui Eminescu, vă par vesele? Când nu e supărat că l-a lăsat gagica, e trist că ţara asta e de căcat. Pe vremuri era aşa mişto, acum e nasol rău. Arghezi, vicecampionul naţional la poezie, scria din puşcării şi umbla cu testamente.
Ce poezii se mai predau la şcoală? Mama denaturată a lui Ştefan cel Mare, care nu-şi lasă fiul să intre în castel şi să-şi trateze rănile. Voiculescu – despre cum îi cerea îndurare Iisus lui Tac-su în grădina Getsemani, ştiind că urmează să fie bătut în cuie. Soarta grea a ţăranilor care vor pământ. Şi Bacovia, pentru elevii mai emo.
Să părăsim puţin tărâmul poeziei şi să vedem literatura de dragoste. Asta se împarte în două mari categorii: soţii care te înşeală (“Ultima noapte…”) sau gagici care în loc să umble cu tânărul sărac preferă să şi-o tragă cu bătrânul bogat (“Enigma lu’ piţi Otilia”)
Chiar şi la Caragiale avem numai corupţi, tâmpiţi sau curve. Şi ăsta măcar se preface vesel. Nu mai zic de Slavici, Rebreanu (crime, violuri, bătăi, trădări) sau Sadoveanu, din care la şcoală se învaţă “Baltagul”, o poveste despre o femeie care îşi caută soţul mort, găseşte criminalul şi-l ucide cu câinii.
În fine, cam asta a trebuit să înveţe generaţia mea în liceu. În condiţiile astea, stau şi mă minunez cum naiba de nu mi-am tăiat venele imediat ce am luat Bac-ul. Sau cum naiba de nu m-am apucat de băut.