Radu Pircă
Bizet, Bizet… unde dracu’ aţi mai auzit numele ăsta? Da, e ăla cu Carmen. Dacă vă mai uitaţi din când în când pe Mezzo – e în grila de programe între Spice Platinum şi Playboy Channel (dacă citiţi împreună cu soţia sau prietena: Spice Platinum… unde dracu’ aţi mai auzit numele ăsta?) – e foarte posibil să ştiţi şi că e ăla cu Arleziana.
Bizet – pe numele său complet Alexandre César Léopold, aşa că logic, toată lumea îi spunea “Georges” – s-a născut la Paris într-o familie de muzicieni. Bietul copil o fi vrut poate să se facă fotbalist sau astronaut, dar era clar că n-avea nicio şansă: cum l-au prins bătând toba cu cariocile pe fundul oliţei, cum l-au şi dat la Conservator.
La numai 17 ani, săracul Bizet produsese deja prima sa simfonie (prima mişcare o puteţi asculta mai jos), sperând probabil că dacă pe la 20 dă gata muzica clasică, mai are o şansă să prindă măcar un loc într-o echipă de divizia judeţeană. Spre ghinionul său, simfonia a avut succes (desigur, nu atât cât să i se spună autorului ei “Micul Mozart”, în fond nu-i chiar aşa mare chestie să compui o simfonie); Georges n-a mai avut de ales şi a trebuit să devină compozitor.
În anii care au urmat, Bizet a luat o groază de premii (pentru muzica sa, dacă n-aţi înţeles, nu pentru taloane decupate din ziar sau coduri de pe capace de sticle) şi a compus în continuu. Majoritatea creaţiilor sale nu prea au avut succes în epocă, spre deosebire de timpurile noastre, când, chiar dacă nu au popularitatea lui Verdi sau Mozart (da, tipul ăla atât de popular încât a fost comparat chiar cu Marius Moga), sunt considerate capodopere muzicale. E de ajuns să daţi un pic pe MTV şi o să înţelegeţi şi de ce. Duetul din opera Pescuitorii de perle (următorul clip) e probabil cea mai faimoasă bucată muzicală din creaţia lui Bizet de care n-aţi auzit niciodată.
Am ajuns şi la compoziţiile de care aţi auzit şi care l-au făcut pe Bizet cel mai faimos dintre compozitorii romantici francezi (bine, nu vă împiedică nimic să mă contraziceţi spunându-mi că aşa o fi pe la mine prin Berceni, la voi în cartier Saint-Saens şi Léo Delibes sunt mult mai populari). Arleziana, scrisă iniţial ca muzică de scenă pentru o piesă de Alphonse Daudet (cel cu Tartarin) a devenit ulterior o suită din care puteţi asculta preludiul în versiunea clasică a lui Herbert von Karajan (încercaţi voi să faceţi poante legate de o suită, eu n-am reuşit).
Carmen e însă principalul motiv pentru care lumea mai ştie chiar şi în ziua de azi de Bizet. Opera a fost criticată iniţial pentru realismul său (ceea ce ne poate face să presupunem că restul spectacolelor de teatru liric de pe atunci conţineau roboţi uriaşi şi lasere) şi nu a avut succes decât după moartea lui Bizet, în timpul vieţii compozitorul fiind nevoit să împartă biletele pe stradă, ca să nu se joace cu sala goală. Carmen e o poveste de dragoste cu ţigani – care şi pe vremea aceea erau la modă printre oamenii care nu-i văzuseră niciodată – lupte de tauri, latin lovers, bandiţi, crime – ceva foarte realist, după cum v-aţi dat seama. N-o să vă mai ţin pentru a vă explica de ce e în continuare una dintre cele mai jucate opere din lume; dar, din răutate, v-am pus o versiune a celebrei habanera din primul act al lui Carmen în interpretarea Mariei Callas şi nu a unor metalişti, cum ar fi făcut Julius.
Despre viaţa lui Bizet în următorii ani nu e mare lucru de spus, mai ales că nici n-au mai fost mulţi – a murit la 36. Ca un artist autentic, a trăit în sărăcie şi a avut cel puţin un copil nelegitim. Cu toate acestea, nu s-a stins de mâna doamnei Bizet, cum s-a crezut iniţial (nu văd de ce ar fi crezut cineva că soţia lui avea vreun motiv cât de mic să-l omoare) ci de un banal infarct.
Dacă vreţi să ştiţi mai mult: partituri, poate vă apucă cheful de cântat prin casă