Strecuratul afară din casă şi înapoi nu e o treabă tocmai simplă. Abilitatea de a o şterge englezeşte şi de a te furişa la loc în pat înainte să se crape de ziuă necesită o practică îndelungată.
Cititorii noştri care s-au bucurat de o educaţie aleasă vor socoti probabil aceste acţiuni nocturne de o moralitate îndoielnică şi vor gândi că doar cei aflaţi pe treapta cea mai de jos a spiţei umane pot avea un comportament atât de nedemn. Să le spunem însă acestor tineri necopţi că, în viaţa în care ei abia păşesc, libertatea şi demnitatea nu au prea multe în comun.
Să luăm, de pildă, câinele. Nici un alt animal nu întruneşte toate acele minunate calităţi care fac din câine cel mai de preţ tovarăş al omului. Ce-i aduc, însă, onestitatea şi loialitatea sa neclintită, afară de o mână de resturi de mâncare ce abia îi ajunge să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta? Chiar şi pentru a căpăta o scurtă plimbare în parc, e nevoit să se gudure la picioarele stăpânului şi să încerce să-i capteze bunăvoinţa prin tot soiul de giumbuşlucuri şi comicării stânjenitoare, al căror loc de bună seamă că este la circ, nu într-o casă respectabilă. În schimb pisica, animal cunoscut nu tocmai pentru probitatea sa morală, nici nu se gândeşte să se înjosească cerşind o plimbare, câtă vreme onestitatea nu îi limitează defel opţiunile – nimic nu e mai natural pentru o pisică decât să se furişeze afară, să se plimbe în voie oriunde pofteşte şi să se întoarcă exact la timp pentru a culege toată afecţiunea stăpânului pe care un animal care a stat atât de cuminte sub pat toată ziua o merită cu prisosinţă.
Mai tinerii noştri cititori nu vor face imediat legătura între pisică şi parchetul din clipul de astăzi de la Praktiker, însă un strecurător cu experienţă ştie că omul nu are labuţe dotate cu perne şi că acest mic neajuns se poate suplini doar prin încălţări cu talpa elastică şi un parchet care nu scârţâie. Când eram mic, providenţa a făcut să locuiesc la parter şi să pot fugi noaptea din casă pe balcon, însă doar bunul Dumnezeu ştie cu câtă greutate parcurgeam cei câţiva metri dintre fereastră şi pat şi de câte ori am înlemnit de groază când venerabilul nostru parchet troznea sub paşii mei, oricât de atent căutam să calc.
Cu un singur lucru din această reclamă nu putem fi însă de acord, şi anume cu ultima parte – scena finală în care, după ce ăla micu’ se strecoară neobservat înăuntru, intră şi ta-su. Observaţi aerul lui degajat, zâmbetul pişicher şi apoi gestul aproape sfidător cu care îşi aruncă umbrela? Ei bine, dragi prieteni de la Praktiker, oricât de bun ar fi parchetul vostru şi oricâtă tehnologie şi pricepere aţi folosi ca să-l fabricaţi, vă asigurăm că omul nu va reuşi niciodată să schimbe ceea ce Dumnezeu a lăsat pe Pământ: ca femeia să-l simtă pe bărbat când vine acasă. O dâră de abur să fii şi tot te simte: „Unde-ai bântuit până la ora asta, Barbă Neagră? Credeai că dacă te strecori prin perete poţi să mă duci de nas?”.
PS: Ne-am tăvălit pe jos de râs citind că Simona Tache s-a întors şi ea acasă O DATĂ după miezul nopţii şi puţin băută. Ce să-i faci, vecină, dacă magazinaşele de hăinuţe se închid la 10? Unde naiba să te duci?
PPS: CONCURS PRAKTIKER Puteţi câştiga unul dintre cele trei premii puse la bătaie de Praktiker scriind un textuleţ pe marginea acestor spoturi. Detalii despre concurs găsiţi la Arhi şi Cabral. Vă urăm baftă şi sperăm să umflaţi voi premiile, că noi aşa ne lăudăm prin oraş, că cititorii noştri sunt cei mai cool. Mă, să nu ne faceţi de râs, să ne fie ruşine să mai dăm ochii cu oamenii!