Julius Constantinescu
Un cetăţean în jur de 40 de ani, destul de scund, destul de robust, purtând pe cap o şapcă albastră ce contrastează cu întreaga sa înfăţişare altfel cenuşie, mă salută cu deferenţă, oprindu-se politicos în dreptul meu şi zâmbindu-mi cu amabilitate. Îi întorc salutul, uşor descumpănit.
– Ce mai faceţi?, mă întreabă cetăţeanul cu şapcă albastră, arborând în continuare un zâmbet plin de bunăvoinţă.
Îmi face plăcere să cred că printre cunoscuţii mei nu se numără indivizi care arată atât de ridicol, dar admit că viaţa îţi poate oferi uneori surprize dintre cele mai neplăcute. Totuşi, nu-mi amintesc defel de proaspătul meu interlocutor.
– Nu mă recunoaşteţi…, zice el, uşor mâhnit.
Scutur din cap că nu.
Aruncă o privire în jur, se apleacă uşor spre mine şi îmi şopteşte, conspirativ:
– Focşani.
Și, fiindcă tot nu-mi pică fisa, îmi mai dă un indiciu:
– Acu’ doi ani!
– Dom’le, zic, îmi pare rău, mă confundaţi.
E nevoit să-şi joace ultima carte:
– Întâlnirea de la Focşani.
Mă uit discret în jur să mă asigur că nu sunt la vreuna dintre emisiunile alea tâmpite de la televizor. Nimic suspect. Cobor şi eu glasul şi-i spun, conspirativ:
– N-am fost niciodată la Focşani.
Îmi face complice cu ochiul:
– Normal.