Julius
Pe trotuar se apropie agale un ţigan rotunjor. Caută umbra lăsată de copacii de pe margine, pentru a se proteja cât de cât de zăpuşeala amiezii. Are la vreo 40 de ani, obraji împliniţi şi părul negru ca smoala, şi aerul degajat al omului care nu se grăbeşte niciunde, a ieşit doar aşa, la o plimbărică. Ajuns la zece paşi de mine, mă observă şi îşi schimbă subit întreaga înfăţişare: aerul degajat dispare ca prin farmec, lăsând locul unei priviri obosite şi triste, de om bătrân ajuns de toate necazurile pământului; spinarea se frânge, umerii îi cad ca nişte bile grele, genunchii se îndoaie. Pare deja cu zece ani mai bătrân decât în urmă cu câteva clipe. Doar părul îi rămâne ca smoala – pe ăsta nu-l poate controla.
– Dă şi mie de-o pâine, şefule, să trăiesc şi eu, zice cu o voce sfâşietoare.
Ridic nasul din cornetul de îngheţată şi faţa lui mă înveseleşte. Apoi, cu un ton stăpânit de entuziasm, aşa, ca şi cum m-aş bucura nespus că ne-am întâlnit şi vreau să-l invit pe loc la o berărie, zic:
– La muncă!
De data asta, e amărât de-adevăratelea:
– E, da.
Îi dau o tiflă cu cornetul de îngheţată şi mănânc cu poftă, privindu-l batjocoritor. În sfârşit, îşi dă seama că îl iau peste picior. Mă maimuţăreşte piţigăiat, bâţâindu-şi capul:
– La mun-căă, la mun-căă!