Julius şi Pircă
Odată cu venirea verii (“vara calendaristică” am văzut că-i zice la meteo; ea nu e acelaşi lucru cu vara-vară, pe care doar vechii mayaşi reuşeau s-o surprindă şi în calendar, cu ajutorul unor cunoştinţe care au fost pierdute pe vecie), poporul român sărbătoreşte şi sosirea în pieţe a dovleceilor. De ce?
Dacă întrebarea de mai sus vi se pare stupidă, gândiţi-vă un pic la ce este bun dovlecelul. Aţi încercat vreodată să-l gătiţi? Miroase minunat, arată splendid, când îl bagi în gură parcă e carton. L-am văzut pe Jamie Oliver gătind dovlecei – rezultatul era sublim, dar s-a ferit ca de dracu’ să-l bage în gură şi să spună că e bun. Practic, singurul om pe care l-am văzut vreodată mâncând dovlecel e Busu, dar, cum nu au mai existat şi alţi oameni care să facă asta, nu se poate stabili vreo legătură clară între consumul de dovlecei şi dorinţa irezistibilă de a prezenta rubrica meteo dimineaţa, seara şi târziu în noapte îmbrăcat în portar.
Numele e la fel de înşelător. Ai crede că dovlecelul e băieţelul dovleacului, parcă o şi auzi pe maică-sa strigând prin grădină după el: “Dacă nu eşti cuminte, o să vină un ţigan şi o să te bage în sac”. În alte limbi are nume şi mai îmbietoare – “zucchini”, “courgettes” – de-ţi lasă gura apă, nu ca alte alimente precum “caviar” (zici că e o infecţie, ceva), “anghinare” (tot infecţie, probabil una cu mult puroi, din aia căreia numai House îi poate veni de hac) ori “cordon bleu” (ăsta trebuie că e un accesoriu luat de la un halat din ăla cum poartă gay-ii şi Hugh Hefner, să mâncaţi voi aşa ceva). Presupun că, de-a lungul mileniilor, dovlecelul s-a adaptat la mediu investind mai mult în PR şi nu i-au mai rămas resurse şi pentru dezvoltarea produsului propriu-zis, care a rămas la stadiul “gust de copertă de bloc de desen udă” (pe de altă parte, asta i-a permis să facă o carieră în artă; suntem convinşi că există cel puţin un tablou ce înfăţişează un dovlecel, doi câini făcând sex, un romb şi două pneuri uzate şi care poartă acest nume).
A mai investit dovlecelul şi-n marketing, fiindcă, spre deosebire de alte legume cu gust plăcut, el se vinde doar la bucată, ceea ce-l face să pară o legumă mai elitistă, nu ca proastele alelalte. Dacă avea şi cartoful minte, făcea şi el ceva similar şi acum îl luam şi pe el cu 1.49 RON cartofu’ mic, 2.99 ăla mare, împachetat frumos în foiţă, şi nu la plasă de zece kile azvârlită de un nene transpirat din camion (update: am fost sâmbătă la mall şi am observat că între timp s-a mai deşteptat şi cartoful: acum se unge cu niţel unt, se tăvăleşte prin caşcaval, îşi pune două feliuţe de măslină în cap şi nu se mai lasă mâncat sub 16 RON).
Acum înţelegeţi întrebarea? De ce se bucură poporul român în fiecare an că au apărut dovleceii, dar nu şi napii sau ardeii capia? Fiindcă, până la urmă, singura calitate a dovleceilor pare să fie mirosul. Iar dacă-i aşa, chiar nu putem înţelege de ce producătorii de cosmetice se mai chinuie să inventeze plante imaginare, gen hamamelis sau jojoba, când ar putea foarte bine să bage în orice dovlecel.