Luni dimineata. Cum o dau, cum o sucesc, tot târziu plec la serviciu, deşi mi-am propus să-mi aranjez de-acum în aşa fel lucrurile încat la prima oră a zilei doar să-mi fac toaleta, să mă machiez şi să sar în haine. Buuun. Îmi fac deci treaba, în viteză, mă urc în maşină şi pornesc, convinsă fiind că o să reuşesc să-mi dichisesc faţa în timp ce o să aştept la cozile interminabile din intersecţii şi de la semafoare. Ştiu că nu-i elegant ceea ce fac, dar decât deloc, mai bine aşa. Deci, îmi aranjez într-o despărţitură a bordului creionul dermatograf şi rujul; ba, ştiind cam ce drum am de făcut, pun şi pudra; şi fardul de pleoape.
Ajung la prima intersecţie. Nimeni, aşa că mă înscriu frumos pe direcţia mea de mers, zicându-mi că la următoarea sigur oi sta mai mult. Lucru care nu se întâmplă, pentru că traficul este destul de fluent. Mai am trei intersecţii semaforizate până la destinaţie, aşa că sigur oi apuca să-mi conturez măcar ochii. Ca printr-o minune, prin unda verde, de existenţa căreia habar n-am avut până acum. N-am noroc de niciun ambuteiaj, de niciun aiurit care să blocheze intersecţia, de niciun poliţist care s-o dirijeze, aşa că totul merge şnur!
Ajung deci la cabinet nemachiată şi dau nas în nas, la uşă, cu o pacientă.
-Cum vă simţiţi, ce problema aveti? îi zic eu, dându-mă populară.
-Ei, un pic răcită, dar văd că nici dumneavoastră n-o duceţi mai bine, zice femeia cu un aer compătimitor. O să intru doar la asistentă, să-mi scrie reţeta obişnuită, că nu mă simt chiar atât de rău ca dumneavoastră!
Ei, asta-i soarta noastră, a persoanelor publice! Lumea s-a obişnuit cu o anumită imagine şi orice mică abatere de la ea e semn de slăbiciune sau de boală. Abia acum îi înţeleg pe colegii mei David Beckham, Madonna, Antonio Banderas, Paris Hilton şi Demi Moore.