Pircă şi Julius
– În memoria lui Ronnie James Dio –
Cel mai plăcut aspect ale decesului unei personalităţi culturale, fie ea vedetă rock sau regizor de scurtmetraje de artă finlandeze, este că brusc toată lumea descoperă cât de mult îi aprecia opera. Cu două-trei zile înainte ca personalitatea să moară, pe când avea doar leucemie, ciumă bubonică sau lupus (asta e o boală de care am aflat de la doctor House, pentru care e la fel de comună ca răceala), nimeni n-ar fi intrat nici măcar pe Demonoid să-i pirateze opera, iar foştii colegi de liceu spuneau despre el: “Ratatul ăla? Un serviciu ca lumea n-a fost în stare să-şi găsească până la vârsta asta. Eu am încercat să-l bag la noi în corporaţie, să facă copy-paste 8-9 ore pe zi şi să mai stea în şedinţe încă vreo 2, dar dacă el a preferat să scrie poezii/compună muzică/facă filme şi să-şi fută complet viaţa, eu ce să-i fac?”.
Ei, dar într-o bună zi personalitatea culturală are noroc şi-şi dă duhul. Cu această ocazie, brusc viaţa sa se îmbunătăţeşte substanţial. Apare la ştiri în prime-time, câştigă milioane de prieteni din toate ţările lumii (din montajele de la tv rezultă că şi ţăranii analfabeţi dintr-un sat în fundul Mongoliei deplâng trecerea sa în nefiinţă), mii de femei superbe declară că a fost marea lor iubire, dar l-au părăsit pentru că nu vroiau să-i distrugă cariera. Lumea picturii/muzicii/poeziei/scurtmetrajului de artă finlandez “se îmbracă în haine de doliu”, iar defuncta personalitate mâzgăleşte/dă cu chitara de boxe/recită/regizează scene erotice alb-negru “împreună cu îngerii”. Se descoperă că regretatul a iubit mult România şi că intenţiona să viziteze ţara noastră chiar înainte să fie răpus de o soartă nemiloasă (miloasă, aş zice eu, din moment ce a intervenit într-un asemenea moment), Mândruţă şi Esca îşi amintesc subit că în tinereţe au fost marii lui fani (bine, în cazul lui Mândruţă orice e posibil, că îmi imaginez că până la 18 ani n-avea curaj nici să iasă din casă de teamă că-n 5 minute îi enervează atât de tare pe ceilalţi puşti că-l joacă în picioare), Ţopescu, că din cauza lui a renunţat să mai comenteze nu ştiu ce sport, Tatulici, că l-a pupat în cur prin anii ’80.
Sunt convins că, dacă mâine ar muri Arvo Paart, să zicem, milioane de oameni şi-ar pune pe Facebook o versiune din Kanon Pokajanen găsită pe YouTube (eventual interpretată de taraful din Clejani), ar da mass-uri pe messenger „S-a stins A.P., lumea muzicii e mai săracă”, şi-ar cumpăra tricouri cu răposatul fotoşopuit în locul lui Che Guevara şi s-ar bate pe bilete la un concert omagial unde creaţia defunctului ar fi reinterpretată de Ştefan Bănică Jr.
Iar dacă nu ştiţi cine e Arvo Paart, e OK; n-a murit, deci nu aveţi chiar niciun motiv să faceţi încă public faptul că aţi fost cei mai buni prieteni şi cei mai mari fani ai lui.