Aseară am reuşit cu greu să intru pe un server de Medal of Honor, după douăzeci de minute de chin. Nu mai jucasem de mult şi aveam un chef teribil să-mi imaginez că sunt la birou.
După ce am reuşit să intru pe o hartă m-am băgat şi eu în seamă, aşa de bienvenue, cum spun italienii:
– Oook ppl, zic, let’s kick some nazis asses!
– We – zice unu’ într-o engleză cu accent clar prusac – are all nazis! And we just waiting for fresh meat!
– Ooo, i mean to say, lets kill some commies!
– Nice try… fresh meat.
M-au făcut praf! M-au zdrobit, m-au terciuit, m-au tocat mărunt, mărunt, m-au făcut la loc după care iar m-au nimicit. M-au reanimat la loc doar pentru plăcerea sadică de a mă distruge iar şi iar, după bunul lor plac.
M-au omorît de 46 de ori, chiar şi cu un cuţit, în condiţiile în care eu mă apăram cu o bazooka! Eu nu am reuşit să-l fac decât pe unul dintre ei, odată, dar asta cu preţul propriei mele vieţi, făcând pe kamikazele de disperare dar mai mult de frică. Mi-au tras-o sistematic şi ordonat exact aşa cum îi stă bine neamţului (am uitat să zic că era server nemţesc!), de nenumărate ori.
Am ieşit după 15 minute scuipându-mi în sân şi promiţându-mi că voi fi un om mai bun de acum încolo şi că voi încerca să-mi înţeleg prietenii, colegii şi şefii.
Într-un final am încetat s-o mai iau personal şi am pus totul pe seamă lipsei mele de antrenament, dar… Dar a început să mă îngrijoreze viitorul diplomaţiei mondiale. Adică, dacă oponenţii mei nu erau decât nişte copii de 8-10 ani, bine antrenaţi şi foarte motivaţi să ucidă doar din cauză că la cină fuseseră certaţi de către mămici pe motiv că nu-şi terminaseră toate legumele din farfurie…?