Vasile Goian era un munte de om. Poate nu exagerat de înalt dar cu spatele cât doi, numărul 46 la pantof şi o palmă cât o lopată. O ţigară normală între degetele lui apărea caraghios, i s-ar fi potrivit mai degrabă o havană, dar Vasile era foarte departe de asemenea fineţuri.
Pe unde trecea se făcea loc. Datorită staturii impunea respect fără să scoată măcar o vorbă. Cu pielea albă, părul rosu, nasul încovoiat şi maxilarul inferior pătrat şi ieşit mai în afară, privirea tăioasa şi rânjetul diabolic pe care îl afişa atunci când făcea câte o tâmpenie, toate acestea adunate plus atitudinea şi conduita – sau mai degrabă lipsa vreunei conduite – alcătuiau un monstru de om cu care nu ai fi vrut să ai tangenţe în nici o împrejurare.
Trăia în legea lui, în ritmul lui, chiar dacă era instituţionalizat. A fost imposibil pentru toate cele trei generatiile de gradaţi să-l modereze, tot ce vroia el făcea pentru că se considera un om liber. Acolo de pe munte de unde venea el era propriul lui profesor, mentor, tutore. Abia după o luna şi jumătate a învatat să mergă în cadenţă şi asta doar când avea el chef sau atunci când i se promiteau eugenii şi ţigări.
La masă, dacă termina cele două porţii care i se păstrau de fiecare dată iar el încă nu era sătul te trezeai cu el pe cap uitându-se de suuuus şi întrebându-te rânjind: mai mănanci?
În momente ca acelea îl uram de moarte, şi eu şi camarazii.
Prima dată în viaţă când a vazut apă curentă a fost în prima zi de încorporare. A stat şi s-a holbat în baie nemişcat timp de un sfert de oră uitându-se la robinet. După ce l-am recuperat ne tot întreba cum iese apa din perete? Şi după ce iese, cum de se ascunde din nou în pereţi?
În iarna lui ‘999 am prins o epidemie de gripă Beijing şi comandamentul a luat hotărarea ca fiecare dintre noi să fim vaccinaţi, nu de altceva dar ieşeau mai ieftin aşa decât să ne ţină pe toţi pe medicamente şi să fim nefolositori în marea gospodarie din Băneasa.
În dimineaţa următoare, cum stăteam încolonaţi civilizat şi ne-aşteptam rândul la seringă am observat că lipsea Vasile!
L-a găsit într-un târziu un caporal, după lungi căutari, proptit în uşa de la budă pe dinăuntru. Urla ca nebunul de ciudă că fusese descoperit, plangea şi zbiera cât putea că pe el nu l-a tăiat, nu l-a operat şi nu l-a înţepat nimeni niciodată ca să-i betegească trupul, cu atât mai puţin o şleahtă de căcăcioşi iresponsabili, cum erau sanitarii în termen.
A fost nevoie de şase oameni aproape cât el de mari pentru a-l putea scoate din budă şi de încă pe atâţia să-l ţină ca să-l poată injecta.
Dar tot nu au reusit…
Din ziua aia Vasile Goian nu a mai fost acelaşi. Sigur, nu şi-a pierdut abilitatea de a dispera oamenii cu aceeaşi atitudine şi aceleaşi manifestari ca şi înainte dar de multe ori aş fi pus pariu că el ar fi fost primul care-ar fi cedat în cazul unei priviri directe în ochi, indiferent dacă împrejurarea ar fi fost belicoasă sau nu. Pentru că dacă noi din bună cuviinţă ne-am făcut că am uitat incidentul, el cu siguranţa nu şi-a iertat-o niciodată că a plâns ca un copil fricos în faţa a zeci de… puţoi.
Recunosc faptul că am avut impulsul de a-l omorî cumva pe Vasile la sfârsitul povestirii, pentru a obtine mai mult efect dramatic dar m-am abţinut, pentru că nu sunt răzbunator din fire şi oricum nu mai sunt de mult supărat pe el.
De asemeni, dacă l-aş fi mătrăşit, întâmplarea nu ar mai fi fost în proporţie de nouăzeci şi şase la sută adevărată.