O întrebare care pare tehnică, dar ajunge mereu la oameni
Când auzi “planuri de apărare ale Alianței”, e ușor să-ți vină în minte hărți colorate, săgeți și acronime. Poate o sală mare, cu ecrane, în care cineva apasă pe butoane. Și da, există și partea asta, sigur. Dar, dacă stai puțin și lași ideea să se așeze, întrebarea ajunge inevitabil la ceva mai simplu, mai pământesc. Cine ține efectiv terenul, cine poate opri o înaintare, cine poate proteja un oraș, un pod, o cale ferată, o comunitate.
De aceea forțele terestre rămân, în ciuda tuturor discuțiilor despre drone și rachete, un fel de ultimă propoziție în apărare. Avioanele pot lovi, navele pot bloca, sateliții pot vedea, dar tot ai nevoie de oameni care să fie acolo, în noroi, în frig, în căldură, în acea rutină de “azi e liniște, mâine nu știm”. Și România, fiind pe flancul estic, simte această realitate mai aproape de piele decât multe alte țări.
Întrebarea “cât de mult contează” nu se reduce la câți militari are România sau ce tip de tancuri cumpără. Contează și asta, dar e doar un strat. E și despre geografie, despre timp, despre cine poate reacționa în primele ore și cine vine apoi cu întăriri. E despre cât de bine e pregătit un stat să fie gazdă pentru aliați, să-i miște pe drumuri, să-i alimenteze, să le repare tehnica, să le ofere loc de antrenament, să le asigure comunicații. În limbaj mai puțin pretențios, e despre cât de repede se poate transforma solidaritatea în ceva concret.
România pe hartă: un capăt de linie și, uneori, un nod
România e genul de țară care, pe hărți, arată “clar” doar până când te uiți mai atent. Ai Carpații, un fel de coloană vertebrală care îți împarte spațiul și îți dictează mișcările. Ai Dunărea, care e frontieră, rută de transport, obstacol, depinde cum o privești. Ai Marea Neagră, care nu e doar o mare, e o vecinătate întreagă, cu tensiuni, cu energie, cu rute comerciale, cu oameni care trăiesc din porturi și pescuit, iar în ultimii ani cu o nervozitate care nu mai dispare.
Apoi mai e ceva: România are o frontieră lungă cu Ucraina, iar războiul de acolo a rearanjat felul în care se vorbește despre siguranță pe continent. Când un conflict se întâmplă la câteva sute de kilometri de casele tale, nu mai e un subiect de știri. Devine un fundal. Devine un sunet constant, ca un frigider care bâzâie noaptea. Te obișnuiești, ceea ce e și bine, și rău.
În planurile NATO, România e parte dintr-un flanc estic care se întinde de la nord la sud. Dar, în același timp, sud-estul are particularități. Nu e doar despre Rusia și Ucraina, e și despre Marea Neagră, despre Balcani, despre legătura cu Turcia, despre presiuni hibride, despre energie și infrastructură. România devine, uneori, un nod logistic și operațional, un loc prin care trec lucruri, oameni, echipamente, informații.
Dacă vrei un context regional spus pe înțelesul tuturor, am văzut zilele trecute un articol de analiza și mi-a plăcut că nu se ascunde după vorbe mari. Într-un fel, asta e și miza aici: să nu lăsăm discuția doar la nivel de slogan.
Ce sunt planurile de apărare ale NATO, pe bune
NATO funcționează pe ideea de apărare colectivă. Asta e partea pe care o știe lumea, Articolul 5, un atac împotriva unuia e un atac împotriva tuturor. Dar între această propoziție și realitatea din teren, există un spațiu plin de detalii. În acel spațiu trăiesc planurile.
Planurile de apărare nu sunt un singur document, nu sunt o mapă prăfuită ținută într-un seif. Sunt un ansamblu de scenarii, responsabilități, rute, timpi de reacție, niveluri de forță, stocuri, comunicare, comandă și control. În ultimii ani, NATO a vorbit tot mai mult despre planuri regionale, adică despre o gândire care pleacă de la specificul fiecărei zone de pe flancul estic și nu de la o schemă generală.
Pentru cineva din afara domeniului, poate părea exagerat. Dar, sincer, e ca atunci când îți pregătești casa pentru iarnă. Nu îți cumperi doar lemne. Verifici și acoperișul, și țevile, și dacă ai o lanternă, și dacă ai o pătură în plus. Și, dacă ai vecini buni, vă uitați unii la alții și spuneți “dacă se întâmplă ceva, bat la tine”. NATO e, în esență, o comunitate de vecini care au decis să nu se prefacă că pericolele nu există.
Forțele din prima linie și ideea de întărire rapidă
În apărarea modernă, mai ales pe flancul estic, există un concept care sună foarte militar, dar e simplu: prezență înainte, întărire rapidă. Adică ai trupe aliate și naționale deja acolo, suficient cât să descurajeze și să reziste, iar în caz de criză aduci forțe mai mari, mai grele, pregătite să intre repede.
NATO a creat, pe flancul estic, structuri de prezență avansată sub forma unor grupuri multinaționale. În ultimii ani, în unele locuri s-a vorbit despre trecerea de la nivel de batalion la nivel de brigadă acolo unde e nevoie, acolo unde planurile o cer. Ideea nu e să “umpli” estul Europei cu trupe doar ca să dea bine într-o fotografie. Ideea e să existe o arhitectură coerentă, care să arate oricui se uită că nu e un spațiu gol.
Un model nou de forțe și o schimbare de ritm
În paralel, NATO a vorbit despre un model de forțe care adună, pe hârtie și în practică, trupe la niveluri diferite de pregătire. Unele pot pleca aproape imediat, altele într-un timp mai lung, dar toate sunt integrate într-o planificare care vrea să fie realistă. Pentru publicul larg, poate suna ca un detaliu birocratic. Pentru militari, e diferența dintre “sperăm că vine cineva” și “știm cine vine, când vine și pe unde”.
Iar aici ajungem din nou la forțele terestre ale României. Pentru că, oricât de solidă ar fi promisiunea Alianței, primele ore, primele zile, sunt, de multe ori, despre capabilitatea statului atacat să reziste suficient cât să facă legătura cu întăririle. E o propoziție incomodă, dar e adevărată.
De ce contează forțele terestre române, chiar fără să fie “cele mai”
România nu are cea mai mare armată din NATO. Nu are nici bugetul cel mai mare, nici industria cea mai puternică, nici cele mai multe tancuri. Și totuși, dacă ne uităm la poziție și la rol, forțele terestre române sunt un element serios în planurile de apărare ale Alianței. Nu pentru că ar trebui să “ducă singure” o poveste imposibilă, ci pentru că sunt fundamentul pe care se sprijină întregul mecanism în această zonă.
Să o spun pe șleau: NATO poate să trimită întăriri, dar are nevoie de un teren pregătit, de unități naționale care cunosc locul, de oameni care au planuri cu autoritățile civile, de unități care pot coopera cu trupe aliate care vin cu doctrine, echipamente și proceduri diferite.
Primul strat: apărarea imediată
În orice scenariu realist, forțele terestre române sunt cele care pot reacționa imediat pe teritoriul național. Ele sunt cele care cunosc infrastructura, cunosc punctele de trecere, cunosc terenul, au relații cu administrația locală, au obiceiul de a lucra cu poliția, cu pompierii, cu autoritățile. Asta nu se vede la paradă. Asta se vede într-o noapte când trebuie să muți oameni și echipamente și nu ai timp să te întrebi de două ori dacă drumul are gropi.
Și, mai important, forțele terestre sunt cele care pot face ceea ce aviația nu poate: să ocupe și să apere. Să stea într-un sat, să protejeze un pod, să securizeze un depozit, să controleze o rută. E o muncă de durată, consumatoare de resurse, de nervi, de răbdare.
Al doilea strat: gazda întăririlor
România, în planurile NATO, nu e doar o țară care trebuie apărată. E și un spațiu în care se pot desfășura forțe aliate, un loc de antrenament, un loc de prepoziționare, un loc de comandă. Asta înseamnă drumuri, cale ferată, porturi, depozite, poligoane, aerodromuri, dar și proceduri, legislație, coordonare.
Când vorbim despre forțele terestre, e ușor să ne blocăm la “infanterie, tancuri, artilerie”. Dar o armată care contează într-un sistem aliat e și o armată care poate să susțină logistici complexe. Poate să asigure combustibil, poate să gestioneze repararea, poate să coordoneze mișcarea coloanelor, poate să ofere protecție pentru rutele de transport.
Al treilea strat: interoperabilitatea, cuvântul ăla care enervează pe toată lumea
Interoperabilitatea sună ca un termen de consultant. Dar înseamnă, de fapt, să ai aceleași proceduri de bază, să poți comunica în același limbaj operațional, să știi cum se cere sprijin de foc, cum se raportează, cum se face evacuarea medicală, cum se coordonează unități care vin din țări diferite.
România are experiență în operații și misiuni aliate din ultimele decenii, iar asta a forțat, în bine, o adaptare. Nu e un proces liniar. Uneori merge repede, alteori e greu, uneori te împiedici de birocrație sau de lipsă de personal. Dar direcția e clară: fără interoperabilitate, Alianța e doar un acord pe hârtie.
Comandă și control: partea invizibilă care ține totul legat
În planurile NATO, contează enorm unde sunt centrele de comandă și cum funcționează lanțul decizional. România găzduiește structuri multinaționale care, pe înțelesul nostru, sunt ca niște “creiere” care coordonează.
Există o logică a flancului sud-estic care nu se rezumă la România singură. România și Bulgaria, de exemplu, sunt văzute împreună în multe planificări de domeniu terestru, pentru că geografia, accesul la Marea Neagră și rutele de întărire le leagă.
București, Sibiu și ideea de a conduce în loc să improvizezi
Un lucru care arată clar importanța României în arhitectura NATO este prezența unor comandamente dedicate pentru zona aceasta. Un comandament de corp multinațional la Sibiu și o divizie multinațională la București nu sunt doar plăcuțe pe uși. Sunt capacități de planificare, coordonare, integrare, exerciții.
Când există comandă și control în teren, alianța poate reacționa mai repede. Nu trebuie să reinventeze roata în mijlocul crizei. Poate să activeze proceduri deja exersate.
Și aici e un detaliu care mie mi se pare important: în documentele publice despre structurile din România, apare clar rolul legat de regiunea Mării Negre și de domeniul terestru pentru România și Bulgaria. Adică nu e o prezență simbolică, e o piesă funcțională.
Exercițiile: locul unde teoria se întâlnește cu transpirația
Dacă vrei să afli cât contează o armată, uită-te la exerciții. Nu la comunicate frumos lustruite, ci la faptul că se fac, se repetă, se corectează, se face din nou. Exercițiile sunt momentul în care îți dai seama dacă ai suficient combustibil, dacă poți să muți o brigadă pe șosele fără să blochezi tot județul, dacă poți să comunici cu un aliat fără să se piardă informația pe drum.
În ultimii ani, pe flancul estic s-a pus accent pe capacitatea de a crește rapid nivelul de forță. Adică să poți transforma un grup multinațional de tip batalion într-o structură mai mare, de tip brigadă, prin sosirea rapidă a unor unități suplimentare și integrarea lor. E un exercițiu de nervi și de organizare. Pentru că nu aduci doar oameni, aduci și echipament greu, aduci și muniție, aduci și piese de schimb. Și ai nevoie de spațiu, de proceduri, de coordonare.
România are avantajul unor poligoane și zone de instruire care au devenit, în timp, puncte de întâlnire pentru aliați. Cincu, de exemplu, a intrat în vocabularul public în ultimii ani. Dar în spatele numelui e o muncă de infrastructură, de adaptare, de creștere a capacității de a primi trupe.
Exercițiile, partea a doua: când România devine teren de integrare pentru Alianță
E ușor să spui “NATO e aici”, dar întrebarea serioasă este cum arată acel “aici” într-o zi în care lucrurile se strică. Pentru că atunci nu mai ai timp de politețuri și nici de explicații lungi. Ai nevoie de reflexe comune.
În ultimii ani, România a fost, tot mai clar, un loc unde Alianța își testează capacitatea de a crește rapid nivelul de forță în sud-est. Adică să pornești de la o prezență multinațională mai mică și să ajungi, într-un timp scurt, la o structură suficient de mare încât să poată lupta serios. E genul de scenariu care, dacă nu e exersat, rămâne o speranță. Iar speranțele, într-o criză, sunt un lux.
Când se vorbește despre grupul de luptă din România, condus de Franța și dislocat la Cincu, lumea se mai uită la steaguri, la fotografii, la vizite oficiale. Ce se vede mai greu sunt detaliile: cum sunt integrate procedurile, cum se face rotația, cum se asigură sprijinul logistic, cum se antrenează unitățile române alături de cele aliate, nu în paralel, ci împreună.
Și, fiindcă România e o țară mare, cu teren variat, exercițiile nu se rezumă la “un poligon”. Ele devin un fel de hartă vie. Munți, câmpie, deltă, zone urbane, rute lungi. Pentru planurile NATO, capacitatea de a opera în aceste condiții contează enorm.
Dacian Fall și lecția simplă: o brigadă nu e doar “mai mulți oameni”
Un exemplu bun, care merită înțeles fără limbaj criptic, e exercițiul Dacian Fall din 2025. Ideea principală a fost să se testeze exact această trecere de la un grup de luptă la o structură mult mai mare, la nivel de brigadă, prin sosirea rapidă a unor trupe suplimentare și prin integrarea lor într-o comandă coerentă.
Pe hârtie, sună ca un exercițiu de “transport”. În realitate, e o ecuație de încredere și de timp. O brigadă înseamnă un volum enorm de tehnică, muniție, combustibil, mentenanță, evacuare medicală, comunicații. Înseamnă că trebuie să ai drumuri care țin, poduri care duc greutatea, poliție militară care știe să gestioneze rutele, autorități civile care înțeleg ce se întâmplă și nu intră în panică, și, mai ales, o armată națională care poate să fie puntea dintre “noi venim” și “suntem deja aici”.
Dacă România poate să fie scena pe care se face această tranziție, asta spune ceva important despre rolul ei în planurile NATO. Nu doar că este apărată, ci că poate să susțină apărarea.
Cum se leagă sud-estul NATO: de la comandamente la oameni care se înțeleg din priviri
În lumea civilă, când vrei să înțelegi dacă un sistem funcționează, te uiți la coordonare. În armată, coordonarea are un nume sec: comandă și control. Când acest mecanism e bun, lucrurile par simple. Când e slab, totul se simte ca o improvizație.
România găzduiește structuri multinaționale care sunt construite tocmai pentru a evita improvizația. Un comandament de corp multinațional la Sibiu și o divizie multinațională la București nu sunt “decor”. Ele sunt noduri în care se adună planificarea, exercițiile, procedurile.
Mai există și o structură importantă la Craiova, o brigadă multinațională, care, în timp de pace, se antrenează și construiește interoperabilitate, iar într-un scenariu de criză poate să fie un element de manevră și integrare. Asta e una dintre acele idei care par abstracte până când te gândești la cât de diferit reacționează un sistem care a exersat împreună, față de unul care se cunoaște doar din ședințe.
De multe ori, cheia nu e doar tehnica. Cheia e relația dintre oameni. Ofițerii, subofițerii, specialiștii logistici, cei de comunicații. Când ei s-au văzut, s-au antrenat, au trecut prin aceleași exerciții, încep să se “citească” mai repede. Asta înseamnă timp câștigat. Iar într-un scenariu de apărare, timpul e monedă.
Un detaliu de teren care explică multe: Poarta Focșanilor și obsesia pentru mobilitate
Dacă ai crescut în România, e posibil să fi trecut prin Focșani fără să te gândești vreo secundă la sensul strategic al locului. E un oraș prin care treci, nu un concept. Și totuși, pentru planificatorii militari, zona dintre Carpați și Dunăre, acel culoar de câmpie care facilitează mișcarea pe direcția est-vest, e un subiect care revine mereu.
Unii analiști îl numesc “Poarta Focșanilor”, iar ideea de bază e simplă: există un teren care, prin forma lui, poate deveni un coridor de manevră, un loc unde se concentrează mișcarea. Într-o apărare, astfel de zone sunt simultan vulnerabile și esențiale. Vulnerabile, fiindcă atrag atenția. Esențiale, fiindcă pe acolo se poate mișca rapid o forță mare.
Asta explică de ce NATO și România pun accent pe mobilitate. Mobilitate înseamnă să poți aduce întăriri, să poți muta unități, să poți susține logistic. Și, poate contraintuitiv, mobilitatea e legată direct de lucruri pe care le simțim cu toții: starea drumurilor, capacitatea podurilor, viteza cu care se pot obține autorizații, felul în care funcționează calea ferată.
Într-un context în care Alianța vorbește tot mai mult despre prepoziționare și despre rute de întărire, România devine un laborator: cât de repede poate fi traversată, cât de repede se poate manevra în interiorul ei, cât de repede poate primi trupe.
De la misiuni departe de casă la apărarea de acasă
România a intrat în NATO în 2004, iar în anii care au urmat, o parte importantă din “maturizarea” forțelor armate a venit din misiuni externe. Pentru mulți militari, acele experiențe au fost o școală. Nu doar de luptă, ci de proceduri, de disciplină operațională, de cooperare cu aliați.
E o diferență mare între a citi despre interoperabilitate și a o trăi într-un teatru de operații, unde trebuie să colaborezi cu cineva din altă țară și nu ai voie să greșești la nivel de procedură medicală sau comunicații. Această experiență contează acum, când accentul NATO s-a mutat puternic spre apărarea teritoriului aliat.
Există, dacă vrei, o schimbare de psihologie. Misiunile externe au fost despre proiecție și stabilizare. Planurile de apărare sunt despre reziliență, despre a ține terenul, despre a lucra cu infrastructura civilă, despre a fi pregătit pentru presiune pe termen lung. Forțele terestre române sunt, în acest sens, într-un proces de recalibrare. Nu e spectaculos, dar e vital.
Ce înseamnă “a conta” în cifre, dar și dincolo de ele
În mod inevitabil, apare întrebarea: bun, dar România ce poate pune efectiv pe teren? Aici trebuie să fim și cinstiți, și calmi.
România are structuri terestre organizate în jurul unor divizii și brigăzi, cu unități mecanizate, blindate, de vânători de munte, cu sprijin de artilerie și rachete, cu geniști, cu cercetare, cu logistică. Faptul că există această masă critică, chiar dacă e în modernizare, e important pentru NATO din două motive.
Primul motiv e simplu: oferă capacitate de rezistență și manevră în prima perioadă a unei crize. România nu pornește de la zero.
Al doilea motiv e la fel de important: permite integrarea întăririlor aliate în structuri deja existente. E o diferență între a aduce o brigadă aliată într-o țară care are deja capabilități de comandă și logistică și a o aduce într-un spațiu unde trebuie să construiești totul de la început.
În același timp, România are și limite. Modernizarea nu e completă, unele echipamente sunt vechi, iar provocările de personal sunt reale. Dar tocmai de aceea, planurile NATO sunt construite pe ideea de complementaritate. Forțele terestre române nu sunt un “singur zid”. Sunt o parte dintr-un sistem.
Modernizarea, spusă fără marketing: tancuri, artilerie, apărare antiaeriană, dar și detalii mici
În discuțiile publice, modernizarea armatei ajunge repede la simboluri. Tancul nou, sistemul de rachete, imaginea cu echipamentul modern. E normal, sunt lucruri vizibile.
România a făcut pași spre achiziții majore în ultimii ani, inclusiv în zona tancurilor Abrams, un subiect care a apărut frecvent în presă. E important, fiindcă blindatele moderne schimbă capacitatea de manevră și de supraviețuire pe câmpul de luptă. Dar și aici e o realitate mai puțin romantică: nu cumperi doar tancuri. Cumperi și mentenanță, și recuperare, și instruire, și muniție, și simulatoare, și infrastructură pentru depozitare și reparații.
Tot la fel, artileria modernă și capabilitățile de lovire la distanță, cum sunt sistemele HIMARS, schimbă felul în care o armată terestră poate descuraja și poate opera. În planurile NATO, faptul că România are astfel de capabilități nu e un detaliu, fiindcă ele pot fi integrate în planurile de foc ale Alianței.
Apoi, poate cel mai greu domeniu, fiindcă e scump și complex, este apărarea antiaeriană și protecția împotriva dronelor. Războiul din Ucraina a arătat că nu e suficient să ai “ceva” antiaerian. Ai nevoie de straturi, de senzori, de reacție rapidă, de contramăsuri electronice. Forțele terestre, fiind cele care stau pe teren, sunt primele expuse și au nevoie de această protecție.
Și, în final, există detaliile mici care nu ajung în titluri. Uniforme, comunicații, stocuri de piese, vehicule de transport, medicina militară, instruirea rezervei. O armată modernă nu e un singur contract mare. E o sumă de lucruri corect făcute, repetat.
Cum ar arăta, într-un scenariu, contribuția României la planurile NATO
Nu putem, și nici nu ar fi responsabil, să intrăm în scenarii operaționale detaliate. Dar putem descrie logică.
Forțele terestre române ar avea rolul de a reacționa imediat, de a securiza puncte cheie, de a întări zone vulnerabile, de a proteja rutele de mobilitate și de a integra unități aliate care sosesc. În același timp, structurile de comandă de pe teritoriul României ar coordona o parte importantă din efortul terestru în sud-est, împreună cu aliații.
Pe termen mai lung, forțele terestre ar susține o apărare de durată, cu rotații, cu logistică, cu securizarea unor obiective, cu cooperare cu alte domenii, aviație și naval. Pentru public, uneori pare că războiul e doar un “moment”. Pentru militari, e și un maraton.
Ce înseamnă “forțe terestre puternice” în 2026
Dacă ar fi să mă opresc un pic și să respir, aș spune că în 2026 forțele terestre puternice nu înseamnă doar tancuri. Înseamnă capacitatea de a lupta într-un mediu unde dronele sunt peste tot, unde războiul electronic îți poate închide comunicațiile, unde munițiile de precizie pot lovi depozite departe de linia frontului.
Înseamnă să ai apărare antiaeriană pe mai multe straturi, să ai recunoaștere, să ai artilerie modernă, să ai capacitate de manevră. Înseamnă și să ai oameni. Oameni antrenați, suficienți, motivați, păstrați în sistem. Aici lucrurile devin mai sensibile, fiindcă orice armată din Europa se luptă cu aceleași probleme: recrutare, retenție, competiție cu piața civilă.
România a făcut pași în modernizare, și se vede în achiziții, în exerciții, în integrarea cu aliații. În același timp, există încă o distanță între ambiție și realitate. Uneori din cauza birocrației, alteori din cauza ritmului lent al industriei, alteori din cauza faptului că nu poți schimba o armată peste noapte.
Diviziile, brigăzile și ideea de masă critică
Forțele terestre române au o structură care se sprijină pe divizii și brigăzi, cu unități de sprijin de luptă și logistic. Pentru publicul larg, aceste cuvinte pot suna ca o lecție din manual. Dar ele se traduc, foarte simplu, în “câte unități pot fi puse în mișcare, pe ce zone, cu ce sprijin”.
Există o logică a împărțirii teritoriale, cu unități în est și sud-est, cu unități în nord și vest, cu vânători de munte acolo unde terenul o cere. România nu are doar câmpie. Are munți care te apără și te complică în același timp. O unitate de vânători de munte, bine antrenată, e un tip de capabilitate pe care nu o poți improviza, iar Alianța ține cont de asta.
Mai există și componenta de foc, artilerie, rachete, sprijin. Aici, România a început să conteze și prin faptul că are capacități de lovire la distanță, iar într-un plan de apărare, asta schimbă calculul. Nu doar pentru că poți lovi, ci pentru că poți descuraja.
România ca teren de întărire: infrastructura, da, iarăși infrastructura
Aici vine partea care îmi amintește de viețile noastre obișnuite. Pentru că, la final, infrastructura e ceva ce simțim cu toții. Când te enervezi în trafic pe un drum aglomerat, nu te gândești că același drum poate fi folosit într-un scenariu de apărare. Când vezi un pod vechi și te întrebi dacă mai ține, te gândești la siguranța ta, dar și armata se uită la poduri.
În planurile NATO, România e parte din rutele prin care ar putea veni întăriri terestre dinspre vest. Dar asta înseamnă să poți mișca echipament greu, să ai calea ferată pregătită, să ai puncte de descărcare, să ai zone de staționare, să ai combustibil. Și, poate cea mai importantă parte, să poți face toate astea într-un mod care nu paralizează viața civilă.
E o conversație delicată, pentru că nimeni nu vrea să trăiască într-o țară care își organizează viața ca pe o mobilizare permanentă. Dar există un echilibru sănătos între a ignora riscurile și a fi pregătit.
Flancul sud-estic: România și ideea de “ținut” alături de alții
Planurile NATO nu sunt despre un singur stat. Sunt despre cum statele dintr-o regiune se completează. România are o relație operațională evidentă cu Bulgaria, prin geografie și prin faptul că multe structuri aliate din zonă le privesc împreună. Are și o legătură cu Turcia, prin Marea Neagră și prin rolul acesteia în NATO.
Când spunem că forțele terestre române contează, spunem și că ele au un rol în a ține o continuitate pe hartă. Să nu existe “goluri” între nord și sud. Să existe rute, să existe un lanț de comandă, să existe exerciții comune.
Limitări reale, fără rușine și fără dramă
E tentant să scrii despre apărare într-un ton eroic. Dar adevărul e că profesionalismul militar nu se hrănește cu eroism de vorbe, ci cu recunoașterea sinceră a problemelor.
România încă are echipamente vechi în unele zone. Încă are nevoie de mai multă apărare antiaeriană la nivel tactic, de mai multă mobilitate, de stocuri, de modernizarea logisticii. Mai are nevoie și de acel lucru banal, care e greu în orice sistem public: un ritm constant de investiții, nu doar vârfuri.
Pe de altă parte, România a crescut bugetul apărării și a făcut pași spre modernizare, inclusiv prin achiziții de tehnică occidentală. Asta ajută nu doar la capabilitate, ci și la interoperabilitate. Când ai echipamente similare cu ale aliaților, instruirea și cooperarea devin mai directe.
Aș adăuga și un lucru care se spune mai rar: contează foarte mult cultura organizațională. Să ai ofițeri și subofițeri care vorbesc limbi străine, care au lucrat în structuri multinaționale, care înțeleg cum se iau deciziile în NATO. Asta se construiește în timp.
Ce aduce România la masă, dincolo de cifre
Uneori, discuția despre “cât contează” se împiedică de cifre. Câți militari, câte brigăzi, câte tancuri. Cifrele sunt utile, dar nu sunt totul.
România aduce, în această regiune, un amestec de poziție geografică, experiență aliată, disponibilitate de a găzdui structuri NATO, capacitate de instruire în teren variat și o societate care, după 2022, a început să înțeleagă altfel ideea de securitate. Nu toată lumea, nu uniform, dar suficient cât să schimbe conversația.
Și mai aduce ceva: o ancoră. În planurile de apărare, ai nevoie de locuri stabile, de parteneri previzibili, de infrastructuri care pot fi îmbunătățite în timp. România are un rol de stabilitate pe flancul sud-estic, iar forțele terestre sunt unul dintre instrumentele prin care această stabilitate devine credibilă.
Ce ar putea face diferența în anii care vin
Viteza cu care se schimbă războiul în Ucraina, ca laborator dureros, a arătat că armatele trebuie să se adapteze. A apărut un nou tip de rutină: drone ieftine, muniții inteligente, război electronic, lovituri asupra logisticii.
Pentru România, o parte din “a conta” în planurile NATO va veni din capacitatea de adaptare. Să integreze drone și contramăsuri în structuri terestre, să investească în apărare antiaeriană apropiată, să îmbunătățească mobilitatea, să antreneze rezervele, să crească stocurile. Știu, sună sec, dar e genul de sec care ține oamenii în viață.
Mai există și tema infrastructurii civile cu utilizare duală. Drumurile, podurile, căile ferate, porturile. E un domeniu în care România, dacă se mișcă bine, își ajută și economia, și apărarea. Și aici devine clar că apărarea nu e doar treaba armatei, e o ecuație de stat.
Ce înseamnă toate astea pentru cineva care nu poartă uniformă
Poate că cea mai grea parte e să explici de ce toate aceste lucruri sunt relevante pentru o familie care își duce copiii la școală, pentru cineva care își plătește ratele, pentru o bunică ce își vede de grădină.
Înseamnă, în primul rând, că siguranța nu e un dat. E o construcție. E o combinație de alianțe, de capacități, de infrastructură, de încredere.
Înseamnă că, atunci când România investește în forțele terestre și în interoperabilitate, nu o face ca să arate “militaristă”. O face ca să fie un partener serios, unul pe care planurile NATO se pot baza.
Înseamnă și că discuția despre apărare are nevoie de maturitate. Fără panică, fără triumfalism. Cu întrebări incomode, cu transparență cât se poate, cu respect pentru oamenii care poartă uniformă și pentru cei care plătesc, indirect, nota.
O notă personală
Mă gândesc uneori că forțele terestre sunt ca fundația unei case. Nu vorbești despre ele în fiecare zi. Nu le fotografiezi. Nu te lauzi cu ele la cafea. Dar când vine furtuna, când se zguduie pământul, când se întunecă brusc, atunci înțelegi ce ai construit.
Forțele terestre ale României contează mult în planurile de apărare ale Alianței pentru că sunt primul strat de rezistență pe teren, pentru că sunt cheia de a primi și integra întăriri aliate, pentru că România găzduiește structuri de comandă care leagă regiunea, pentru că exercițiile din zonă au devenit un test constant al credibilității.
Și, dacă mă întrebi cât de mult, aș răspunde așa: suficient cât să schimbe calculele oricui se gândește la agresiune, suficient cât să facă planurile NATO mai realiste, suficient cât să merite discuții serioase despre investiții, despre oameni, despre infrastructură. Nu e un rol de decor. E un rol care te obligă să fii pregătit, în fiecare zi, chiar și când pare că nu se întâmplă nimic.
