Întrebările „De ce nu respecți cuvântul?” și „De ce ai nevoie de pauză?” pot fi exprimate cu aceeași indignare. Prima solicită respectarea unei promisiuni, în timp ce a doua sugerează o așteptare de conformare la standardele personale.
Discuțiile despre așteptările în relații și semnificația gesturilor celorlalți sunt frecvente. Continuăm acest dialog cu o presupunere des întâlnită: dacă ceva mi se pare normal, corect sau important, mă aștept ca și ceilalți să aibă aceeași opinie.
Adesea, presupun că oamenii gândesc ca mine, iar alteori cred că ar trebui să o facă. Dacă eu îmi arăt sinceritatea și încrederea, aștept aceleași reacții. Descoperind că nu este așa, pot fi dezamăgit și ajung la concluzia că diferențele reflectă o problemă legată de intențiile tale față de mine.
Când comportamentul meu devine normă
Fiecare dintre noi își bazează perspectiva pe ceea ce a învățat în familie și din experiențele anterioare, cum ar fi exprimarea afecțiunii, responsabilitatea și încrederea. Unele concluzii sunt conștiente, altele devin obiceiuri atât de bine înrădăcinate încât nu le mai contestăm.
Potrivit psihologiei adleriene, logica privată include convingerile care ne ghidează în viață și modul în care percepem relațiile cu ceilalți. Deși aceste convingeri pot fi consistente în povestea noastră personală, ele nu constituie o explicație universal valabilă.
Dacă am învățat că o persoană serioasă finalizează totul, aș putea privi cu neîncredere pe cineva care pleacă la timp. Dacă am fost învățat că intimitatea înseamnă a împărtăși totul, nevoia ta de spațiu personal ar putea fi interpretată ca o formă de secretomanie. Dacă eu consider prudența ca o virtute, disponibilitatea ta de a risca poate părea inconștientă.
Astfel, „eu procedez așa” devine „așa se procedează”, iar în final ajungem la concluzia că „un om responsabil ar face la fel”. Comportamentul meu devine o regulă pe care ceilalți sunt obligați să o respecte.
Pot avea valori corecte și totuși să mă înșel?
Aici este important să facem o distincție. O persoană care se consideră un exemplu bun poate fi corectă și muncitoare, presupunând că și ceilalți se comportă la fel.
Dacă eu îmi respect promisiunile, aș putea să mă bazez prea mult pe cuvântul tău, fără a verifica dacă ești de încredere. Descoperind că m-ai dezamăgit, nu înseamnă că am avut așteptări nerealiste. Am avut încredere bazându-mă pe valoarea pe care o prețuiesc, dar responsabilitatea comportamentului tău este a ta.
În același timp, o valoare bună nu garantează corectitudinea oricărei judecăți formulate în numele ei. Pot să prețuiesc munca și să aștept ca ceilalți să se conformeze stilului meu, dar colegul care pleacă la timp ar putea să fi îndeplinit toate sarcinile, deși eu interpretez plecarea lui ca pe o lipsă de implicare. Valoarea pe care o atribui eu nu coincide întotdeauna cu realitatea.
Este posibil ca și judecățile mele să fie influențate de propriile mele comportamente. Dacă eu îmi planific gesturile pentru a obține un avantaj, pot percepe generozitatea ta ca pe o manevră ascunsă. Dacă evit adevărul, sinceritatea ta poate părea naivitate.
De la diferență la amenințare
În unele momente, mă întreb de ce reacționăm atât de puternic la alegerile altora, chiar și atunci când nu ne afectează direct. Când cineva își schimbă cariera sau refuză o obligație socială, simțim impulsul de a-i demonstra că greșește.
Uneori, alegerile lor contestă regulile după care ne ghidăm viața. Dacă eu cred că trebuie să mă sacrific mereu pentru a fi iubit, cineva care pune limite poate provoca întrebări incomode. Pot să-l numesc egoist pentru a păstra explicația alegerilor mele intactă.
Diferențele pot provoca neliniște deoarece nu știu la ce să mă aștept. Este mai ușor să anticipez reacțiile celor asemănători cu mine, iar ceea ce nu înțeleg poate părea riscant. Această frică devine mai intensă atunci când este vorba de valori sau credințe legate de identitatea mea; dezacordul tău poate părea o contestare a cine sunt.
În relații apropiate, dacă iubirea pentru mine înseamnă acord, o opinie diferită poate părea că nu mă mai iubești. Dacă respectul înseamnă să nu fiu contrazis, obiecția ta devine o ofensa. Ajung să interpretez autonomia ta ca pe o amenințare.
Nu orice dezacord se transformă în acest mod. Totuși, între „tu ai o altă opinie” și „tu îmi vrei răul” există o distanță care necesită dovezi, chiar dacă emoțiile mă fac să cred că explicația este deja completă.
Învăț să te cunosc și atunci când nu-mi semeni
Eu aș solicita ajutor, tu te-ai retrage; eu aș simți furie, tu ai simți rușine; eu aș privi schimbarea ca pe o eliberare, pentru tine ar putea însemna pierderea unui reper. Pentru a te înțelege, trebuie să aflu cum percepi tu lucrurile și să-mi ajustez imaginea inițială.
Sentimentul de comunitate, esențial în gândirea adleriană, ne îndreaptă către interesul față de ceilalți, apartenență și cooperare. În viața cotidiană, aceasta implică recunoașterea locului celuilalt, chiar și atunci când perspectivele noastre nu coincid, și interesul pentru experiențele și nevoile lor.
La locul de muncă, de exemplu, putem stabili împreună sarcinile, responsabilitățile și criteriile unei munci bine prestate, fără a impune tuturor același ritm. Într-o relație, putem discuta despre cum ar trebui să arate grija față de fiecare și ce suntem dispuși să facem, în loc să ne așteptăm ca celălalt să ne citească gândurile.
Această deschidere necesită curaj. Este posibil să descopăr că am judecat prea repede sau că regulile mele au limite. Cunoașterea nu garantează acordul, dar ne ajută să vedem mai clar ce putem construi împreună.
Ce aștept, de fapt, de la tine?
Ar fi util să păstrez două aspecte de exersat. Primul este să observ când propriile așteptări devin norme: când afirm că un om corect sau iubitor ar acționa într-un anumit fel, mă refer la o responsabilitate, la un acord sau la obiceiul meu?
Al doilea aspect este să verific presupunerile și să fac publice așteptările importante. Pot să comunic ce contează pentru mine, să întreb cum vezi tu lucrurile și să solicit respectarea angajamentelor. Din aceste discuții pot rezulta acorduri, limite sau recunoașterea că dorințele noastre sunt incompatibile.
Nu este un proces simplu și nu reușim întotdeauna. Când suntem obosiți, temători sau răniți, tendința de a recurge la explicații familiare este puternică. Însă putem reveni asupra concluziilor noastre, putem întreba și după ce am judecat, putem recunoaște că ne lipsesc informații.
Este posibil să am dreptate în privința unei valori și totuși să mă înșel în privința omului din fața mea. Când cineva acționează diferit, poate că este momentul să mă întreb: cât din el cunosc cu adevărat și cât din mine presupun că găsesc în el?
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/de-ce-ar-trebui-sa-faci-ca-mine
Sursa foto: Inquam Photos
