Ce faci cu un erou care, pe la treisprezece ani, se prezintă zâmbind ca „și-ul” dintre înalt și scund, frumos și urât, isteț și… restul? Așa îl întâlnim pe Mihai, băiat din preajma Clujului, cu ochii căprui, păr brunet și gluma la purtător.
Are prieteni buni, jocuri video la activ, un loc secret într-o fabrică părăsită și suficient curaj cât să nu se ascundă după manuale. La prima vedere, nimic solemn. Fără pelerine, fără fanfară. Tocmai aici stă miza: eroul copiilor de azi intră în scenă cu o voce firească, un pic autoironică, în care nesiguranța nu e defect, ci combustibil.
Normalitatea asta e pragul. Dincolo, povestea deschide o trapă – la propriu. Groapa din sala de ședințe a fabricii, o legendă locală care prinde contur, devine poartă. Mihai cade – împins, tras sau poate chemat de propria neliniște – și lumea capătă nuanțe de ficțiune vie.
Ușa care se luminează singură, camera ascunsă cu vitrina de arme și provizii, bătrânul misterios cu un cuțit în mânecă, apoi polițistul năvălit acoperit de o substanță întunecată, toate adună senzația unui ritual de trecere. Când băiatul își vede palmele și ochii licărind albastru, cu o aură rece, replica lui – „mă transform în ștrumf” – lovește exact punctul de schimbare: nu mai e joacă, e chemare.
Inițierea prin frică, umor și luciditate
Mihai nu-și face curaj cu lozinci. Se teme, glumește, respiră adânc și merge mai departe. Marcus, bătrânul pe care îl întâlnește, seamănă mai curând a paznic de poartă decât a maestru atotștiutor, iar explicația cu „câmpul electromagnetic” ce atenuează căderea ține povestea în contact cu realul.
Chiar și când lucrurile scapă spre supranatural, textul caută un fir logic. Copiii înțeleg bine asta: magia prinde rădăcini când nu rupe legătura cu lumea de zi cu zi.
Când apar „felinele”, amenințări cu miros de baltă rece, frica nu dispare, se calibrează. E un tip de curaj care nu alungă tremurul din mâini, îl îmblânzește. Și pentru că aventura se petrece într-o Românie recognoscibilă – cu cartiere „de lux” mai mult pe hârtie, cu primari zeloși și hoții care nu scad peste noapte – eroul are încă o sarcină: să nu doarmă spiritul critic.
Așa se naște o inteligență morală care judecă proporțiile între hazard și responsabilitate.
De la singur la împreună: eroul-coechipier
Romanul nu împinge în față un „ales” singuratic, ci o echipă de copii cu temperamente și abilități diferite, legați de o misiune ce trece prin artefacte vechi și porți către altă dimensiune.
Eroul propus copiilor de azi e, înainte de orice, coechipier. Puterea personală contează, dar prietenia decide. Solidaritatea nu e decor, e mecanism de salvare. Așa capătă Mihai densitate: are o energie care aprinde pereții încăperii și, totuși, are nevoie de ceilalți. Fără pactul lor de încredere, lumina aceea albastră rămâne un efect special frumos, dar slab.
„Regula echipei” cere stăpânire de sine. Copiii învață să-și folosească darurile fără să se ardă. Dinamica nu e moralizatoare, are sprinteneală de dialog și gust de aventură. Dincolo de replici, se adună un antrenament discret: să-ți înțelegi impulsurile, să știi când să glumești și când să taci, când să te arunci și când să cauți ieșirea laterală.
Iar cititorii de azi, obișnuiți să apese rapid pe butoane, sunt interesați nu atât de „cât de tare ești”, cât de „cât de bine știi să te folosești pe tine”.
O etică pe gustul nativ digital
Eroii de aici nu poartă tabele cu pedepse și răsplăți metafizice. Vin cu consecințe directe.
Sari pe geam, te împiedici, cazi în gol, te ia amețeala, îți ard palmele. Țipi mai tare decât trebuie, cineva scoate un cuțit. Încerci să salvezi pe altul, se ivesc „felinele”. Totul respiră ritmul deciziilor cu feedback instant, familiar din jocuri, dar mai greu în viață.
Eroul devine un operator etic al prezentului: memorie scurtă pentru dramă, memorie lungă pentru lecții. Notează ce funcționează, mai ales ce nu.
Pe deasupra, scriitura lui Bradu Mihai Dan păstrează vibrația cotidianului. Când Mihai ironizează tema la franceză, când mamele îl trimit „să respire” afară, când își negociază micile libertăți, ai senzația că-l știi de pe aleea dintre blocuri. Detaliul contează. Copiilor de azi le plac eroii cu aceeași cartelă SIM, același vocabular și aceeași alergie la solemnitate.
Fantezie cu rădăcini locale
Cartea își asumă locul. Clujul e acolo, fabrica e acolo, gaura din podea are legenda ei. În camera secretă găsești o cască de viking și o sabie, dar și o bibliotecă, provizii, un ceai băut pe scaun – lucruri puse la punct cu un soi de grijă omenească.
Decorul nu e exotic, e apropiat. Copilul-luptător nu trebuie să zboare pe Lună ca să devină erou; uneori ajunge să deschidă bine ochii în propriul cartier. Armele nu sunt trofee, sunt instrumente.
Cunoașterea intră în aceeași categorie. Ușa care se deschide singură nu e moft de scenarist, ci semn că tehnologia, imaginația și discernământul pot coexista dacă ții mintea trează.
Tipologia eroului, pe înțelesul părinților și al profesorilor
Dacă ar fi să scurtez pentru un adult grăbit: eroul lui Bradu Mihai Dan e un copil cu umor și vulnerabilitate asumată, curajos fără bravade goale, înzestrat cu un dar care nu-l scoate din rândul lumii.
Îi place să se joace, dar acceptă disciplina. Se teme, dar intră. Nu „învinge” singur, ci deschide drum împreună cu ai lui. Vrea să înțeleagă, nu doar să câștige. În termeni pedagogici, modelul e folositor: performanța nu înseamnă absență de greșeli, ci felul în care le iei în piept cu mintea limpede.
Pentru un părinte, romanul oferă prilej de dialog, nu lecție cu subliniere. Îl poți întreba pe copil ce ar fi făcut la scena cu polițistul, pe cine ar fi crezut, dacă ar fi păstrat gluma „mă transform în ștrumf” sau ar fi mușcat-o înapoi.
Poți discuta despre „feline” ca metaforă a impulsurilor întunecate, despre prieteniile care te țin la suprafață și despre capcanele curajului fără frână. Din astfel de conversații rămân în minte regula încrederii și ideea că ajutorul nu te micșorează, te așază mai bine.
De ce merită citită acum
Are ritm, are surpriză și o țesătură limpede, în care suspansul alternează cu o tandrețe discretă. Nu se sfiește să amestece jargonul zilei cu imagini puternice, să treacă de la replici sprintene la momente care apasă pieptul.
Pentru copiii de 10–14 ani, e un imbold bun de lectură liberă; pentru adolescenții mai mari, o curățare a palatului după mult online; pentru părinți, un teren comun.
Se poate comanda repede, ediția este disponibilă online la „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan, iar aceeași carte se găsește și pe Libris.ro. Mai util încă: citiți-o împreună, cu pauze pentru întrebări. Povestea se pretează discuțiilor ca un serial bun, seara, când casa tace și fiecare își aduce aminte de propriile curajuri mici.
Ce rămâne din întâlnirea cu Mihai
Rămâne un tip de eroism care nu cere costum, ci o privire dreaptă. Rămâne lecția că, oricât de „ales” ai fi, nimic nu se face fără prieteni și fără antrenament interior. Și rămâne gustul acela de „nu m-am gândit”, semn clar de imaginație sănătoasă. Copilul nu e împins să fugă din lumea noastră, ci e învățat s-o cuprindă cu instrumente noi, să recunoască pericole cu nume ciudate și să deschidă uși fără clanță fără să le strice balamalele.
O punte între joc și rost
Eroul propus aici își păstrează râsul și slăbiciunile, tocmai de aceea e credibil. Când îi ard palmele și ochii, nu devine zeu, capătă o responsabilitate. Când descoperă „buncărul” cu cărți și provizii, nu se umflă în pene, înțelege că alții au pregătit terenul.
Când aude explicații tehnice, nu le respinge, le înglobează în mirare. Așa se face trecerea de la joc la rost, încet, fără portavoce, cu pași siguri. Copiii de azi, rapizi la minte, par să aibă nevoie de astfel de modele ferme, care arată că viteza adevărată e viteza înțelegerii.
