Prima dată cînd auzi de terapia Vojta, de obicei nu e într-o discuție relaxată, la o cafea. De cele mai multe ori intră în viața unei familii pe ușa cabinetului, într-o propoziție scurtă spusă de medic, ori în mesajul unei prietene care îți scrie pe WhatsApp cu un fel de grijă în tastatură. Apoi, inevitabil, intră internetul peste tine.
Și internetul are talentul ăsta, să transforme o recomandare de recuperare într-un film întreg, cu scene care sperie.
Un copil mic plînge. Un părinte se strînge pe dinăuntru. Un terapeut apasă pe anumite puncte și pare că lucrurile se fac pe repede înainte. De aici pornește mult din controversă. Nu dintr-o dispută de manual, ci dintr-o emoție foarte primară: instinctul de a proteja.
Totuși, înainte să lipim etichete, merită să ne așezăm un pic. Să punem în ordine ce e Vojta, ce promite, ce știe și ce nu știe, ce simte copilul, ce simte părintele și unde se încurcă lucrurile. Și mai ales să vedem cum decizi ca om normal, cu program, cu oboseală, cu un copil pe care îl iubești pînă la capăt.
Cum ajunge un părinte să audă de Vojta
De multe ori, totul începe cu o observație banală. Copilul stă mereu cu capul întors într-o parte. Sau îl vezi că se răsucește greu, se sprijină într-un fel ciudat pe o mînă, ține pumnul strîns, se arcuiște, se împletește la mișcări, pare prea moale ori, dimpotrivă, prea încordat. Părintele simte că ceva nu e în regulă, dar nu are vocabularul tehnic. Și nici nu trebuie să îl aibă.
Aici intervine partea aceea de medicină simplă și corectă: consultul este obligatoriu atunci cînd te neliniștește un detaliu care persistă. Copiii sînt unicati, se dezvoltă în ritmul lor, au variații, au perioade în care par în urmă și apoi, brusc, sar două trepte. Dar tot medicul e cel care decide dacă o variație e doar variație sau e semn.
De obicei, recomandarea pentru recuperare vine după ce pediatrul sau neurologul pediatric observă o asimetrie posturală, un tonus atipic, o întîrziere în achizițiile motorii, ori un risc mai mare de tulburări neurologice. Uneori e vorba de un prematur care a avut startul mai greu. Alteori, de un copil născut la termen, aparent ok, dar care, la examen, arată niște reflexe ciudate, niște reacții de postură care nu se leagă cum ar trebui.
Cînd auzi cuvîntul terapie, e tentant să îl traduci automat prin exerciții făcute la saltea, jocuri cu mingea, ridicat capul, stat în șezut. Vojta e alt tip de abordare și tocmai diferența asta aprinde discuțiile.
Ce este, de fapt, terapia Vojta
Terapia Vojta este o metodă de fizioterapie bazată pe ceea ce se numește locomotie reflexă. Pe românește, ideea e că în sistemul nervos există modele de mișcare înnăscute, adică tipare de coordonare pe care corpul le poate activa fără ca omul să le gîndească voluntar. Terapeutul încearcă să trezească aceste tipare printr-o stimulare foarte precisă, aplicată pe anumite zone ale corpului, în anumite poziții.
În practica Vojta, copilul este așezat pe spate, pe burtă sau pe o parte. Terapeutul aplică o presiune direcționată, cu o intensitate controlată, pe zone bine definite. Stimulul declanșează automat niște reacții în lanț, activînd grupe musculare care țin de postură, stabilitate, coordonare. Nu e nevoie ca bebelușul să înțeleagă ce i se cere. Tocmai asta e esența metodei.
Se vorbește în mod clasic despre două complexe de mișcare, rostogolirea reflexă și tîrîrea reflexă. Denumirile pot speria, parcă sună ca niște diagnostice. De fapt sînt modele de coordonare, un fel de schelet al mișcărilor pe care, mai tîrziu, le numim întoarcere, sprijin, mers de-a bușilea, mers.
Un pic de istorie, ca să înțelegem de ce s-a născut metoda
Metoda poartă numele neurologului pediatru Václav Vojta, care a observat, în a doua jumătate a secolului trecut, că anumite forme de stimulare declanșează la copii cu probleme motorii reacții similare cu cele ale copiilor tipici. A lucrat într-o perioadă în care recuperarea neurologică era mai mult încercare și eroare. Cu toate limitele epocii, observația lui a avut o intuiție puternică: dacă reușești să intri în circuitul motor de bază, corpul își poate reorganiza răspunsurile.
Faptul că metoda s-a răspîndit mai ales în Europa Centrală și de Vest ține și de tradiția școlilor de recuperare de acolo, unde diagnosticarea timpurie și intervenția precoce au fost luate în serios. Iar Vojta, spre deosebire de multe terapii care arată bine în broșuri, cere o tehnică foarte precisă.
Ce se întîmplă în corp, pe înțelesul tuturor
Dacă ar fi să fac o comparație simplă, fără să mă prefac profesor de neurofiziologie, aș zice așa: creierul și măduva spinării au programe de bază pentru mișcare. Unii copii pornesc programele astea ușor. Alții au interferențe pe linie, din diverse motive, de la prematuritate la leziuni neurologice, de la tulburări de tonus la asimetrii care se instalează devreme.
Prin stimularea unor puncte, corpul e împins să activeze lanțuri musculare care, în mod normal, se aprind împreună. Nu se lucrează doar un mușchi. Se lucrează organizarea. O umărire a stabilității trunchiului influențează capul, apoi sprijinul pe brațe, apoi respirația, apoi modul în care copilul își așază bazinul. Și, cu timpul, modul în care își folosește mîinile.
Uneori, părinții întreabă dacă terapia resetează creierul. E o expresie tentantă, dar cam mare. Mai corect ar fi să spunem că urmărește să îmbunătățească controlul postural și coordonarea prin repetarea unui tipar mai eficient de activare. Sistemul nervos învață prin repetare. Asta e partea grea și, în același timp, partea care dă speranță.
Cum arată o ședință, concret, fără mister
Într-un scenariu bun, ședința începe cu evaluare. Terapeutul se uită la copil în mișcare liberă, îl așază în anumite poziții, vede cum își ține capul, cum se sprijină, cum reacționează la schimbări, ce asimetrii apar. Se discută pe limba părinților, nu cu jargon, pentru că părintele pleacă acasă și trebuie să înțeleagă.
Apoi urmează aplicarea propriu-zisă. Copilul este poziționat, de obicei cu o stabilizare fermă, iar terapeutul apasă pe zona aleasă. Unele reacții sînt spectaculoase, se văd rapid. Copilul întinde un picior, își activează trunchiul, își deschide palma, își ridică capul altfel. Alteori reacțiile par mici, aproape invizibile pentru un ochi neantrenat.
În multe planuri de recuperare, părinții sînt învățați să lucreze acasă. Aici apare diferența majoră față de alte metode. La Vojta, partea de acasă nu e un bonus, e o piesă importantă. Și, să fim sinceri, aici se rupe filmul în multe familii. Nu fiindcă părinții nu vor, ci fiindcă e greu să fii părinte, terapeut și om funcțional în aceeași zi.
Plînsul, subiectul care aprinde toate discuțiile
Să nu ne ascundem după deget. Copiii, mai ales bebelușii, plîng frecvent în timpul stimulării. Unii plîng mult, alții plîng puțin, alții deloc. Și aici începe conflictul interior.
Părintele vede lacrimi, roșeață, o grimasa care pare durere. Terapeutul spune că nu e durere, că e reacție la poziție, la frustrare, la faptul că i se cere corpului ceva dificil. Pentru părintele aflat în fața copilului lui, diferența între durere și frustrare e greu de simțit. Îți vine să oprești totul și să îl iei în brațe.
E important să spunem un lucru simplu: plînsul poate avea mai multe cauze și nu fiecare plîns înseamnă suferință. Copilul plînge și cînd îl schimbi, și cînd îl îmbraci, și cînd îi cureți nasul, și cînd îl pui în scaunul auto. Totuși, plînsul nu trebuie banalizat. Dacă un copil plînge într-un fel care pare panică, dacă nu se liniștește deloc după oprirea stimulării, dacă apare o rigiditate de apărare, dacă se agravează un reflux, dacă simți că ceva e prea mult, ai dreptul să ceri ajustări și explicații. Părintele nu e figurant.
Într-o practică corectă, terapeutul urmărește semnele copilului și adaptează poziția, presiunea, durata. Într-o practică grăbită, copilul plînge și ședința merge înainte ca un tren. Diferența dintre aceste două situații e una dintre sursele principale de controversă.
Pentru cine e indicată terapia Vojta
Vojta este folosită, în special, în tulburările de dezvoltare motorie, în asimetrii posturale ale sugarului, în situații de risc pentru paralizie cerebrală, în hipotonie sau hipertonus, în dificultăți de coordonare care apar foarte devreme. Uneori intră în planuri complexe, alături de alte intervenții.
Un lucru pe care îl repet, pentru că merită repetat: nu orice copil care se mișcă mai leneș are nevoie de Vojta. Și nici orice copil care stă strîmb într-o poză. Diagnosticul și indicația sînt ale medicului și terapeutului, nu ale grupurilor de părinți de pe Facebook.
La fel de important este că terapia are situații în care nu se aplică sau se amînă. Dacă un copil are o boală febrilă, o infecție acută, o inflamație activă, dacă e foarte epuizat, dacă are probleme cardiace sau respiratorii importante, lucrurile trebuie discutate clar, cu medicul. A lucra cu o metodă intensă cînd organismul e într-o stare fragilă nu ajută pe nimeni.
De ce stîrnește controverse
Controversa nu e doar medicală. Dacă ar fi doar medicală, ar rămîne între specialiști, cu studii, cu metodologii, cu note de subsol. Controversa e emoțională și socială. Și, fiind emoțională, se împrăștie repede.
Șocul inițial și vinovăția care se strecoară
Mulți părinți își spun în gînd, în primele zile: îmi fac copilul să plîngă ca să îl fac bine. Sună crud, chiar dacă intenția e bună. Apoi apare vinovăția. Apoi apare o negociere interioară, azi facem două serii, mîine poate facem trei, azi nu mai pot, sînt epuizat.
Și e normal. Vojta cere repetare. Repetarea cere consecvență. Consecvența cere energie. Energia se termină, mai ales cînd ai nopți nedormite și alte obligații.
Mai apare și o altă vinovăție, mai tăcută. Părintele se uită la copilul lui și se întreabă dacă nu cumva totul e din vina lui, dacă a făcut ceva în sarcină, dacă nașterea a fost grea, dacă a întîrziat cu un consult. Majoritatea acestor gînduri nu ajută și, sincer, nici nu sînt corecte. Dar ele apar.
Rutină de acasă, relație de familie și o terapie care intră peste toate
Să faci acasă o tehnică precisă, de mai multe ori pe zi, cu copilul mic, e ceva ce nu se vede în clipurile scurte de pe internet. În viața reală, mai ai și mese, și scutece, și colici, și un frate mai mare care cere atenție, și un serviciu, și bunici cu păreri.
În unele case, terapia ajunge să fie un fel de ceas după care se reglează totul. Mîncăm după terapie, dormim după terapie, ieșim după terapie. Pentru unii, structura asta ajută. Pentru alții, produce tensiune. Și aici apare un paradox: terapia e pentru copil, dar apasă pe echilibrul familiei.
Nu e un motiv să renunți automat. Dar e un motiv să fii atent la sănătatea emoțională a părintelui. Pentru că un părinte prăbușit nu poate ține o terapie, oricît de bună ar fi pe hîrtie.
Comunicarea proastă face metoda să pară brutală
Se vede diferența uriașă între un terapeut care explică și unul care doar execută. Cînd ți se spune clar de ce se așază copilul într-o anumită poziție, ce urmărește stimularea, ce semne se consideră normale și ce semne cer oprire, părintele capătă un fel de calm. Nu dispare emoția, dar se organizează.
Cînd primești doar comanda, așa se face, nu întreba, fă acasă de patru ori pe zi, iar copilul plînge, atunci e ușor să ajungi la ideea că terapia e o agresiune.
O relație de încredere între părinți și terapeuți nu e un lux. E premisa. Dacă nu ai încredere, nu vei face acasă, sau vei face cu frică, iar frica se transmite, copilul o simte. Îți tremură mîna, îți tremură vocea, îți tremură răbdarea.
Aceeași metodă, mîini diferite
Vojta pare simplă pe video. Pui copilul, apeși într-un punct, aștepți o reacție. În realitate, diferența dintre apăsare corectă și apăsare greșită poate fi mare. Diferența dintre o poziție stabilă și una incomodă poate fi mare. Diferența dintre un terapeut care știe să citească reacția copilului și unul care lucrează mecanic poate fi mare.
Asta e încă o sursă de controversă: părinții vorbesc între ei, iar experiențele sînt foarte diferite. Unii au văzut progrese, copilul s-a organizat, a început să se întoarcă, să se sprijine, să fie mai stabil. Alții au văzut doar plîns, rigiditate și stres.
Nu înseamnă automat că unii mint și alții au dreptate. Înseamnă că metoda, fiind tehnică, depinde mult de cine o aplică.
Ce spune știința, fără promisiuni exagerate
Aici e un subiect delicat, pentru că părinții ar vrea un răspuns de tip da sau nu. Funcționează sau nu funcționează. Medicina reală nu e mereu atît de curată.
Pe scurt, există studii care arată îmbunătățiri în dezvoltarea motorie la anumite grupuri de copii, inclusiv în paralizie cerebrală sau în asimetrii posturale ale sugarului. Există și limite, legate de numărul mic de participanți, de diversitatea diagnosticelor, de faptul că e greu să compari mere cu pere cînd fiecare copil are alt profil.
În plus, trebuie spus un lucru pe care îl uităm des: în recuperarea pediatrică, copilul se schimbă și prin maturizare naturală. Uneori progresează pentru că a crescut. De aceea, studiile bune încearcă să controleze acest aspect. Nu reușesc mereu perfect.
Ce face un părinte cu informația asta? O folosește ca să nu se lase prins în extreme. Nici în extrema de tip Vojta e o minune, nici în extrema de tip Vojta e un abuz universal.
Mai realist este să privești terapia ca pe un instrument. Un instrument bun în anumite mîini, în anumite situații, la anumite vîrste, cu un plan bine gîndit.
Frica de durere și ce e bine să urmărești
Cea mai grea parte e să îți dai seama dacă plînsul e o reacție tolerabilă sau un semnal că ceva nu e în regulă. Nu există o formulă magică, dar există bun simț și observare.
Într-o sesiune care merge bine, copilul se poate liniști relativ repede după ce stimularea se oprește. Îl iei în brațe, îl mîngîi, îi vorbești și îl simți că revine. Dacă după fiecare serie copilul rămîne agitat mult timp, dacă are un plîns care nu se rupe, dacă apar semne clare de disconfort fizic, te oprești și discuți. Nu forțezi din ambiție.
Mai urmărești și cum se comportă copilul în restul zilei. Mănîncă la fel, doarme la fel, se joacă, e curios, își caută părintele cu privirea, se liniștește la vocea ta. Dacă, în schimb, copilul devine foarte iritabil, începe să refuze contactul, pare speriat cînd îl pui în anumite poziții, e un semn că trebuie ajustat planul.
Și mai e ceva, poate cel mai important: tu, ca părinte, trebuie să poți face terapia acasă fără să te simți că îți trădezi copilul. Sună dramatic, dar exact așa o spun unii părinți. Dacă sentimentul ăsta te înghite, ai nevoie de sprijin, de reînvățare, de o discuție calmă cu terapeutul, poate chiar de o a doua opinie.
De ce unii părinți ajung să fie fani, iar alții o resping
Părinții care au avut o experiență bună vorbesc, de obicei, despre progres și despre faptul că au înțeles ce fac. Spun că au văzut copilul mai stabil, mai organizat, că a apărut o simetrie mai bună, că au prins curaj. Uneori vorbesc și despre un efect secundar neașteptat, faptul că rutina terapiei i-a făcut să se simtă mai implicați, mai utili.
Părinții care au respins metoda vorbesc, de obicei, despre plîns ca despre o traumă, despre un terapeut rece, despre o presiune pusă pe familie, despre senzația că sînt împinși să facă ceva contra instinctului.
Ambele tabere au, în spate, mai mult decît metoda. Au modul în care au fost tratați, explicați, susținuți. Au felul în care li s-a vorbit. Au felul în care a arătat copilul lor în ziua respectivă.
Asta explică de ce discuțiile de pe internet se aprind așa repede. Fiecare vorbește dintr-un amestec de emoție și experiență. Și, fiind vorba de copii, nimeni nu se joacă.
Cum alegi, practic, fără să te pierzi
Aș începe cu un detaliu pe care îl consider sănătos: să nu iei decizia într-o noapte, după ce ai văzut trei filmulețe și ai citit zece comentarii. Deciziile bune se iau la lumină, cu întrebări, cu pauze, cu un consult clar.
Dacă ți se recomandă Vojta, cere explicații simple. De ce această metodă și nu alta, ce obiectiv urmărește la copilul tău, cum se măsoară progresul, cît timp se încearcă înainte să reevaluezi. Dacă terapeutul se încurcă în explicații sau se supără pe întrebări, e un semnal prost. Părinții sînt datori să ceară lămuriri, iar specialistul e dator să le ofere.
Apoi, uită-te la formare și la stil. Nu doar la diploma din perete, ci la felul în care pune mîna pe copil, la felul în care îți arată, la felul în care îți spune să oprești dacă apare un disconfort anume. Un terapeut bun te învață și cum să fii blînd în fermitatea ta.
În România au apărut tot mai multe servicii de recuperare pediatrică și, uneori, părinții aleg după apropierea de casă. E omenesc. Dar, dacă ai posibilitatea, caută și un loc în care ai o echipă care colaborează cu medicul, cu evaluări periodice și cu un plan care se ajustează.
Uneori găsești asta în centre specializate. Pentru unii părinți, un reper a fost Iuvo Kids, tocmai pentru că au simțit că întrebările lor nu deranjează, ci fac parte din proces.
Nu spun asta ca să idealizez pe cineva. Spun doar că, în recuperare, relația contează aproape la fel de mult ca tehnica.
Vojta nu ține loc de copilărie
Cînd intră terapia într-o familie, apare riscul să se transforme copilul într-un proiect. E un reflex, mai ales la părinții conștiincioși. Îți spui că trebuie să faci tot, să nu scapi nimic, să nu pierzi fereastra de timp. Și, da, intervenția precoce e importantă.
Dar copilul are nevoie de dragoste, de mîngîiere, de joacă, de o voce calmă, de o rutină care nu îl rupe. Are nevoie să fie luat în brațe fără scop terapeutic, doar așa, pentru că e al tău. Are nevoie să rîdă, să se murdărească, să fie curios. Un copil nu se dezvoltă doar prin exerciții, ci și prin experiențele zilnice, prin armonia vieții de familie, prin relația cu mama și cu tata.
Uneori, părinții întreabă dacă nu cumva joaca strică terapia, fiindcă copilul se mișcă altfel în joacă. Nu, nu strică. Terapia urmărește un tipar, dar copilul își construiește creierul prin joc, prin explorare, prin încercare și eroare. De aceea, oricît de intens ar fi programul de recuperare, trebuie să rămînă loc pentru viață.
Și mai e ceva, deși pare mic.
Terapia Vojta, între reflex și voință
Mulți își imaginează că Vojta înseamnă să îl forțezi pe copil să facă mișcări pe care nu le poate face. Aici se naște o confuzie destul de păguboasă. Metoda nu e despre a-l pune în șezut înainte de vreme, nici despre a-l ridica în picioare ca să prindă mersul mai repede. Din contră, o parte din filosofia ei este că mișcările apar în lanț, din organizarea posturii, nu din forțarea unei poziții.
Într-o familie, tentația e mare să grăbești. Să te uiți la copilul vecinei care deja se ridică și să spui că și al tău ar trebui. Adevărul e că graba, în neurologie pediatrică, strică. Un copil fixat prea devreme în poziții pe care nu le controlează va compensa, se va încorda, va lucra strîmb. Iar pe termen lung, compensațiile astea se lipesc de el ca un obicei prost.
Vojta urmărește să provoace un răspuns automat, bine organizat, care activează trunchiul și centurile, adică baza de sprijin a corpului. Cînd baza e mai stabilă, mîna devine mai liberă. Cînd trunchiul lucrează mai bine, capul se așază mai bine. Cînd respirația se coordonează mai bine cu postura, copilul obosește mai puțin în efort. Nu se întîmplă peste noapte, dar cam asta e logica.
Un alt mit e că Vojta ar fi o terapie doar pentru copii. Există și aplicații la adulți, în anumite situații neurologice, dar în spațiul public ajunge mai ales varianta pediatrică, pentru că acolo emoția e la maximum.
Cum se urmărește progresul, ca să nu rămîi doar cu impresii
Progresul în recuperare e uneori ca vremea. Într-o zi ți se pare că nu se schimbă nimic, iar după două săptămîni îți dai seama că, de fapt, copilul își ține capul altfel, se întoarce mai rotund, se sprijină cu palma deschisă, își aduce mîna la gură fără să se blocheze.
Tocmai de aceea, un plan bun are reevaluări periodice, la intervale clare. Nu doar să îți spună cineva merge bine, continuați, ci să îți arate ce s-a schimbat și ce nu. Uneori e suficient să privești două filmări scurte făcute la distanță de o lună, în aceeași situație, pe aceeași pătură, cu același obiect în față. Diferențele mici se văd mai bine cînd ai comparație.
Mai ajută și să ai obiective care au sens pentru vîrsta copilului, nu obiective care sună impresionant. Un sugar de trei luni nu trebuie să facă performanțe, trebuie să fie simetric, să se organizeze, să își găsească sprijinul, să aibă o curiozitate normală. Un copil de opt luni ar trebui să exploreze, să se rostogolească cu ușurință, să își folosească mîinile, să își caute echilibrul. Dacă obiectivele sînt rupte de vîrstă, părintele intră în stres degeaba.
De ce se insistă pe intervenție precoce
Un cuvînt care apare des în discuții e neuroplasticitate. Înseamnă, simplu, că sistemul nervos al copilului e mai maleabil, mai dispus să învețe și să se reorganizeze. În primii ani, creierul construiește conexiuni într-un ritm amețitor. De aici vine graba multor specialiști. Nu dintr-o obsesie, ci din ideea că fereastra de învățare e largă la început.
Totuși, intervenția precoce nu trebuie confundată cu intervenția agresivă. Un plan bun nu arată ca o luptă cu copilul. Arată ca un efort repetat, calm, scurt, așezat în zi, adaptat. Dacă părintele face acasă cu spaimă, cu nervi, cu lacrimi, se pierde exact avantajul vîrstei mici, care ar trebui să fie și o vîrstă a siguranței.
Vojta alături de alte terapii, nu într-o competiție
Părinții ajung repede la întrebarea care e mai bună, Vojta sau Bobath, Vojta sau kinetoterapia clasică, Vojta sau înotul, Vojta sau masajul. Uneori întrebarea are sens, alteori e doar o reacție la faptul că te simți prins între opinii.
În realitate, în multe planuri de recuperare se combină abordări. Un copil poate avea un nucleu de lucru Vojta pentru organizarea posturală, iar pe lîngă asta poate avea exerciții de joc ghidat pentru funcționalitate, poate avea stimulare senzorială adaptată, poate avea, la momentul potrivit, antrenament pentru prindere, pentru transferuri, pentru mers. Nu există o singură cale.
Important este ca echipa să nu tragă în direcții opuse. Dacă o terapie urmărește să scadă o anumită rigiditate, iar alta o accentuează, copilul primește mesaje amestecate. De aceea e util ca medicul și terapeutul să comunice, iar părintele să știe de ce face două lucruri diferite în aceeași săptămînă.
Cînd controversa devine zgomot și cum o oprești
Internetul are un mecanism simplu. Dacă vezi un copil care plînge într-un clip, fără context, creierul tău umple contextul cu ce e mai rău. Apoi clipul devine dovadă pentru cineva, iar cineva îl folosește ca armă într-o discuție. În cîteva ore ai două tabere.
Aici ajută o igienă mentală. Să îți iei informația din surse medicale, să o treci prin filtrul medicului care îți vede copilul și să îți păstrezi un loc pentru îndoială sănătoasă. Îndoiala sănătoasă nu înseamnă neîncredere în toată lumea. Înseamnă să pui întrebări fără rușine, să ceri demonstrație, să ceri ajustare.
Nu trăim într-o lume în care un terapeut are mereu dreptate doar pentru că poartă halat. La fel, nu trăim într-o lume în care un părinte are dreptate doar pentru că simte puternic. Dreptatea, în recuperare, se măsoară în evoluție, în toleranță, în siguranță.
Despre plîns, atașament și etică
Partea etică a discuției e simplă și, în același timp, complicată. Simplă, pentru că nimeni nu își dorește să facă rău unui copil. Complicată, pentru că drumul spre bine poate trece prin disconfort.
Ceea ce mi se pare esențial este să nu confunzi fermitatea cu lipsa de blîndețe. Poți să ții o poziție corectă și să rămîi blînd. Poți să aplici stimularea și să vorbești calm, să îți lași copilul să îți audă vocea, să îl atingi cu grijă între serii, să îl ții în brațe după. Unii părinți spun că asta le-a salvat relația cu terapia, faptul că au învățat să fie prezenți, nu doar executanți.
Și mai e ceva. Copilul simte cînd părintele e convins și cînd părintele e speriat. Dacă tu faci terapia cu o strîngere de inimă care te paralizează, copilul va opune rezistență și mai mare. Dacă, în schimb, ai înțeles de ce o faci, ai semnele de siguranță clare și ai permisiunea să oprești cînd ceva nu e în regulă, ai altă postură. Iar postura ta îl influențează.
Etica, în final, se reduce la un principiu simplu: nici un progres motor nu merită pierderea siguranței emoționale. Dacă simți că terapia vă rupe, caută o variantă care vă ține împreună.
Dacă totul în casa ta se învîrte în jurul plînsului de la terapie, copilul începe să asocieze contactul cu tine cu tensiunea. Dacă, în schimb, după terapie vine o mîngîiere, vine o plimbare, vine o baie caldă, vine un cîntec, copilul simte că e într-un spațiu sigur. Asta contează.
Ce faci cu părerile din jur
Părerile vin din toate direcțiile. Unii îți spun că e o tortură. Alții îți spun că dacă nu faci, îți condamni copilul. Ambele sînt exagerări. Și ambele pun presiune.
Cînd primești sfaturi, întreabă-te simplu: omul ăsta a văzut copilul meu, știe diagnosticul, știe tonusul, știe cum reacționează, sau doar își spune povestea? Poveștile sînt valoroase, dar nu sînt plan de tratament.
Și, foarte important, nu transforma controversa într-o luptă de familie. Bunicii sînt sensibili la plîns, e normal. Unii se sperie, alții se înfurie, alții încep să caute vinovați. Dacă simți că discuțiile vă rănesc, pune o limită. Nu ai nevoie de audiență la terapie.
O frază despre speranță și realism
Cu terapia Vojta se întîmplă un lucru ciudat. Pentru unii, e o salvare, pentru alții, e un coșmar. Adevărul, de multe ori, stă la mijloc și depinde de context.
Dacă metoda e indicată corect, aplicată de un specialist bun, adaptată copilului, făcută cu o familie care primește sprijin și explicații, poate să fie un instrument valoros. Dacă metoda e impusă ca un ritual, fără dialog, fără adaptare, fără atenție la copil și la părinți, atunci riscă să devină o experiență grea și să lase urme.
Pînă la urmă, controversa nu e despre un punct apăsat pe piele. E despre felul în care intră medicina în casa unei familii. Intră cu mîini sigure, dar și cu vorbe potrivite. Intră cu rigoare, dar și cu blîndețe. Intră cu plan, dar și cu disponibilitatea de a asculta.
Dacă simți că ai rămas cu un nod în stomac după fiecare ședință, nu îl ignora. Discută cu medicul, cu terapeutul, cere reevaluare. Dacă simți că, dincolo de plînsul de moment, copilul cîștigă organizare, stabilitate, abilități, și că tu poți duce drumul fără să te pierzi, atunci ai găsit un echilibru.
Nu e o rețetă. E o relație. Și, ca în orice relație, se construiește cu răbdare, cu explicații și cu un pic de omenie.
