Mă copii, mai multă atenție la titluri! Tăiați imediat „jalnic”, înlocuiți „cotoi” cu „pisoiaș drăguuț” și „mieuna agățat de antene” cu „spunea lucruri interesante la Antene”. O să vedeți, o să fie bine.

Pe vremea când locuiam în Dristor, s-a întâmplat ca vecina de dedesubt (altfel o babă foarte plăcută, sper că între timp a omorât-o cineva) să dea cu soluție pentru gândaci. Acuma, fie soluția nu era de prea mare calitate, fie baba se zgârcise și nu dăduse cum trebuie, cert e că gândacii au supraviețuit în număr mare. Însă, scârbiți probabil de acest gest gratuit de ostilitate, au decis că nu mai vor să locuiască acolo, de vreme ce nu sunt doriți.

Așa m-am trezit cu ei la mine. Mie îmi plac multe animăluțe, dar gândacii nu se numără printre ele, așa că vreo două zile i-am strivit cu cruzime pe unde i-am prins (dacă aș fi un tip mai grețos, v-aș povesti că i-am storcit cu papucul și i-am întins cu piciorul pe gresia din baie; aveți însă noroc că nu sunt). Când am realizat însă că ăia doi, trei care veniseră pe țeavă își aduc și familiile și intenționează să se stabilească definitiv la mine, am trecut la represalii pe scară largă, cumpărând insecticid și aruncându-i fără milă pe scări.

Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu vecinul de palier, care m-a întrebat dacă la mine n-au apărut cumva gândaci. Am recunoscut cu sinceritate că n-am mai văzut vreunul de vreo zece ani și că, dacă n-ar exista canalul Animal Plannet, nici nu mi-aș mai aminti cum arată. L-am sfătuit să dea cu soluție de gândaci și m-am dus acasă să mai dau o dată, să nu le vină cumva ideea să se întoarcă.

La scurtă vreme, am auzit pe scară o discuție între doi vecini, care se plângeau că fuseseră invadați de gândaci (de unde am dedus că vecinul de pe palier îmi urmase sfatul). În următoarea lună, gândacii și-au continuat pribegia prin tot blocul, ajungând în final undeva pe la etajul 8.

Eu cred că acest exemplu al gândacilor poate explica mult mai bine decât până acum marile migrații ale hunilor, care trebuie că au început în momentul în care chinezii au dat cu soluție de huni. Trezindu-se cu ei pe cap, kușanii și sassanizii au dat și ei, la rândul lor, cu soluție de huni, așa încât, în cele din urmă, hunii au ajuns în Caucaz, iar de acolo în nordul Mării Negre și în Panonia. Din păcate pentru ei, ostrogoții nu aveau soluție de huni, iar lucrurile ar fi ajuns într-un mare impas dacă hunii n-ar fi avut la ei, din întâmplare, nițică soluție de ostrogoți.

- Simona? Tu eşti, fată?
- Eu, gâfâi Simona în telefon. Tu eşti, Sebruţo? Nu puteai să suni şi tu mai încolo…
- Vai de mine, se sperie Sebra. Am nimerit într-unul dintre momentele alea?
- Da, răspunse fără chef Simona. Ajunsesem să ard 70 de calorii. Stai să mă dau jos de pe bicicletă şi vorbim.

Veştile Sebrei nu erau bune. Fusese sunată de Stephanie în urmă cu o oră: doctorul Şendroiu o anunţase pe aceasta că Julius şi cei trei Îngeri, Raluca, RoseN şi Rushenne, veniţi în vizită pe platforma lui africană, plecaseră pe continent cu Babatunde şi nu se mai auzise de atunci nimic de ei.

Fetele se mişcară rapid. Nu le luă prea mult timp să afle că firma care asigurase transportul în Africa era a unui oarecare Herr Konstantin, nimeni altul decât fostul client al temniţei Daily Cotcodac. Când Stephanie, sosită cu avionul la Bucureşti, se alătură celorlalte două, soarta lui Constantin era deja pecetluită. Fu încolţit în Piaţa Romană.
- Ce vă pasă unde este Julius?, le strigă el cu teamă în voce.
- Noi suntem Îngerii lui, îi răspunse tăios Sebra.
- Dar, dar… Julius a fost prins împreună cu Îngerii, se dădu de gol ticălosul.
- Noi suntem vechii Îngeri, replică Sebra. The Original Series. Julius se uită după tinericile alea care cred că arată bine în costumele din piele. Dar noi suntem mai bune. Eu am picioare superbe, Simona îi citeşte pe bărbaţi dintr-o privire iar Stephanie îi mănâncă la micul dejun.
- Suntem Julius’ Angels 3S, adăugă Stephanie. Sexy, Serioase şi foarte, foarte Supărate pe tine, Herr Konstantin!

Înşfăcat cât ai zice „scheiße” şi readus în carcera Daily Cotcodac, sub atenta îngrijire a lui M3bis, Constantin deveni cooperant. Mărturisi că Julius şi Îngerii fuseseră atraşi în capcană, în satul de canibali ai rudelor lui Babatunde.
După un zbor rapid şi o paraşutare în junglă, fetele năvăliră în mijlocul satului cu pricina. Babatunde tocmai citea cu glas tare hămesitei asistenţe reţeta de ciorbă de carne cu legume din cartea „Ciorbe şi medalioane din carne de viţel şi nu numai”, de Doru Anton Roman, presărând pătrunjel uscat de import în cazanul ce-i conţinea pe Julius şi cele trei graţii. Singura care îndrăzni să se ridice pe jumătate din apă şi să le facă salvatoarelor gesturi voioase cu mâinile fu RoseN, ceva mai lipsită de inhibiţii.
- Opreşte-te, Babatunde, strigă Stephanie. Reţeta este greşită!
- O, carne proaspătă, râse cu toţi dinţii Babatunde. Fete care sosit face ciorba mult aromată, ca plic Knorr.
- Nu şi dacă nu ai cu ce să o duci la gură, răspunse calmă Simona, ambalând motorul drujbei pe care tocmai o scosese din poşetă. Ştiu din nişte recomandări de seară de-ale lui Julius, se scuză ea celorlalte două, că te lasă să treci cu ea la vamă, e de uz casnic.

Cum o imagine face cât o mie de cuvinte, pentru ceea ce a urmat vă rugăm să vă imaginaţi un lan auriu de grâu, punctat ici-colo cu roşul viu al macilor sălbatici.

Peste câteva zile, în sufrageria frumoasei vile în stil brâncovenesc, Julius stătea tolănit pe celebra canapea din piele de struţ, înconjurat de cei şase Îngeri.
- Dragele mele, le spuse el celor şase graţii, cum pot să vă răsplătesc pentru curajul vostru?
- Ştiu eu, spuse Sebra. Ai să ne iei pe toate şase într-o excursie, dacă tot ţi-a plăcut să umbli cu Îngerii după tine. Vom merge în Irlanda.

Chipul lui Julius se lumină şi mai tare.
- Am să merg cu voi în toate pub-urile, să cunoaşteţi adevărata Irlandă, râse el, fericit.
- Nu chiar, îl corectă Sebra. Întâi vom merge în toate cafenelele, vreau să încerc specialităţile locale.
- Iar eu, zise Stephanie, vreau să mergem în toate sex-shop-urile şi cluburile de striptease. Asta dacă mai am ce învăţa, totuşi.
- Eu vreau să gust specialităţile irlandeze, aşa că ne vei duce în toate restaurantele, adăugă Simona.
- Vreau să cunosc toţi irlandezii înalţi, blonzi şi cu ochi albaştri, cântă Raluca, dansând în jurul canapelei.
- Pe mine să mă duci în locurile istorice, să văd toate monumentele, strigă Rushenne.
- Eu vreau în toate magazinele, să văd colecţiile bordo de sezon, bătu cu piciorul în podea RoseN.

Julius îşi prinse capul în palme şi se prăbuşi pe canapea, complet distrus.

Notă Julius: Vă mărturisesc că n-am citit textul, după ce-am văzut titlul l-am aruncat într-un draft și l-am programat pentru sâmbătă, când pe site intră mai mult nucleul dur al DC. Sper că termină cu bine.

Anunțăm pe această cale agențiile de publicitate că ne-am dublat tarifele, pentru că cititorii noștri nu doar că realizează venituri mult peste medie, dar, iată, sunt dispuși să cheltuiască și în timpuri de criză.

Baziaș – 116 cm, gheață la mal.
Moldova Veche – 98 cm, gheață la mal.
Orșova – 120 cm, gheață la mal.
Isaccea – 154 cm, gheață la mal.
Cotroceni – 2 degete, gheață la băiatu’!

PS: Salut, Buzdu!

Pe atunci foram pentru Exxon Mobil în Golful Benin. Şeful operaţiunilor era John Jeffrey, din Houston, un zdrahon de 2 metri şi 150 de chile, care avea colesterolul în jur de 300. Trigliceridele nu i le-am putut determina niciodată pentru că aparatul dădea mereu eroare. John înghiţea câte şapte ouă făcute omletă la micul dejun, alături de şunca de rigoare. Fleica de vită înecată în tabasco, pe care o înfuleca la prânz, era doar felul întâi. La felul doi comanda de obicei o mâncare mai puţin americană, ca să combată rutina, cum zicea el (cuvântul “rutină” era unul din neologismele lui favorite; și mai cunoştea încă cinci). Pentru combaterea cu succces a rutinei, deci, compania a decis sa aducă la bord un bucătar italian de clasă.

Spaghetti alla carbonara
Aşa a aterizat pe nava noastra Stefano, un chef care lucrase înainte la câteva restaurante de fiţe din Milano. Stefano era convins ca petroliştii texani, la salariile lor de mii de dolari pe zi, sunt nişte pretenţiosi cu mâncarea şi era foarte emoţionat pe chestia asta. Zborul cu elicopterul, aterizarea pe o navă în mijlocul oceanului, americanii lătrând în texană, nigerienii transpiraţi, cu salopetele mânjite de petrol, ţevaria gigantică a platformei, huruitul sondei – totul era extrem de nou şi de ciudat pentru el.

Prima zi de muncă a lui Stefano se anunţa a fi genul ăla moment care se va lăsa cu clash-uri culturale. Iar eu ador clash-urile culturale! Mi-am luat tava cu prânzul şi m-am aşezat la o masă de lângă linia de servire, să nu ratez show-ul.

A sunat telefonul. Stewardul de serviciu, un nigerian cu mâini ca lopeţile, a ridicat receptorul. N-a fost nevoie să îl apropie de ureche: era John Jeffrey, care urla din birou.

- Hey, băiete, vezi că vin în douăzeci de minute! Azi vreau ceva nou la felu’ doi, gătit de de chef-ul italian.
- Ce sa fie, mai precis, Sir? a întrebat stewardul
- Băi, spune-i macaronarului să găteasca ceva special, ce mă întrebi pe mine?! Crezi ca io sunt bucătar?! Sau crezi că sunt italian?!?! Ha ha ha! Râsul lui John semăna cu un sunet de pickhammer.

Stewardul a închis şi s-a apropiat de Stefano. Stefano, care avea cam un metru şaizeci, a început gesticuleze în engleza lui cu accent italienesc:

- Special?! Cum cazzo special??? Ce vrea de la mine?! Am deja preparat un carpaccio al tonno con capere e parmiggiano – asta nu e suficient de special?

Mă ridic de la masa şi mă apropii de el:

- Fă-i carbonara. Spaghetti alla carbonara. Cu multă şuncă, mult ou şi o groază de brânză. O să îi placă!
- Ma non e posibile! Carbonara?! Porco dio!! Asta e mâncare pentru mineri, nu per un capo di Exxon Mobil! A zis che doreşte una cosa speciale, una cosa raffinata …
- Treaba ta! Mai ai 15 minute să-i faci carbonara aia, dacă vrei să-l dai pe spate …

Stefano s-a întors în bucătărie, agitat ca un hamster injectat cu cafeină. A pus la fiert spaghetti lungi de juma’ de metru, a tăiat felii de pancetta si prosciutto affumicato. Era ca un titirez care împrăştia arome. A amestecat pastele cu un gest de operetă, dându-le aspectul unei coroane, care înconjura grămada de şuncă în sos carbonara. Namila de John Jeffrey şi-a făcut apariţia la linia de servire fix în secunda în care Stefano presăra pătrunjel proaspăt, tocat mărunt.

Italianul a tras un zâmbet cauciucat, aşezând farfuria pe tavă, încadrată de furculiţa şi lingura de spaghetti, învelite în şerveţel. Cu un gest dibaci, a plasat în faţa pastelor o râşniţă cu piper alb şi un bol cu parmezan ras.

- Wow! Ce mişto miroase! a exclamat texanul, dând la o parte piperul si parmezanul, ca sa faca loc pentru felul principal: platoul cu fleica de vită mânjită cu unt topit şi maldarul de cartofi prăjiţi.

Stefano a albit. Pe tava americanului, capodopera lui culinara arăta acum precum Ateneul lângă Casa Poporului …

Porca madona, cu sos iute
John şi-a luat tava, apucând din mers o sticlă de tabasco de pe barul de salate şi s-a aşezat la o masă. A început să toarne tabasco peste fleica de vită, numai că … nările i s-au îndreptat încet spre carbonara. A amuşinat de câteva ori, după care şi-a tras farfuria de paste în faţă. Nu îmi venea să cred! Eram sigur că pastele, pentru el, vor fi un fel de desert. Era o mare chestie ca un asemenea junk food animal să lase deoparte vita cu cartofi prăjiţi.

M-am uitat spre bucătar, să îl felicit din priviri. Italianul se ţinea cu mâna de perete, holbându-se la texan cu nişte ochi care îi ieşiseră din orbite vreo 5 cm … Texanul turna tabasco peste spaghetti!

M-am ridicat imediat sa-l liniştesc pe Stefano, să ii explic ca ăsta e de fapt un gest de mare apreciere în Texas. Italianul avea aerul ca asculta un agent de asigurari.

- De mare apreciere, un cazzo! Uită-te ce face cu spaghetele meleee!!!

Americanul a apucat lingura de spaghetti, s-a uitat la ea ca la un gândac şi a dat-o la o parte. A pus mâna pe cuţitul de friptura şi a început voiniceşte sa taie pastele în bucăţi. Bucătarul a rămas paralizat. Părea o statuie de ceară de la Muzeul Tussaud’s.
- Porca modona!! Se simte jignit! Tu m-ai pus sa fac carbonara!!! Este vina taaa! Eu am vrut sa-i ofer carpaccio ….
-
Gura bucătarului a îngheţat brusc, de ca şi cum cineva ar fi apăsat telecomanda pe STOP. Am privit peste umăr: americanul înfuleca din paste! Mai precis, părea că bagă fân într-un siloz.

Untul se întărea pe fleica de vită, abandonată lânga maldărul de cartofi prăjiţi, în timp ce pastele, mărunţite cu cuţitul si mânjite cu tabasco, dispăreau în ritm alert din farfurie. Pentru Stefano era probabil o imagine apocaliptica. S-a uitat spre mine, zambind uşurat:
- Alora, dottore! Eu nu am mai gătit spaghetti alla carbonara de zece ani, am avut nişte emoţii …

Generaţiilor mai tinere, care s-au născut direct în maşina cu motor cu 16 valve, cutie Tiptronic şi ABS Bosch 8.1, le vine probabil imposibil să înţeleagă că trecerea de la o Dacie berlină la un Cielo cu an mai bătrân decât ea echivala, pe vremuri, cu trecerea de la măgar la motocicletă, fără etape intermediare. De ce spun asta? Să vedem.

Prima maşină, cumpărată când împlineam frumoasa vârstă de 30 de ani, a fost o Dacie berlină fabricată în ’97. Varianta pe carburator. Proprietarul o ţinuse degeaba, având maşină de serviciu, astfel că maşina era practic nouă, cu rodajul făcut în mod profesionist şi eventualele piese care pică până în 50.000 de kilometri schimbate. Sculă de sculă, cum ar veni, frate!

Odată cu maşina am moştenit şi mecanicul ei, un domn care era atât de priceput la Dacii încât dacă, printr-o eroare oarecare a Cosmosului, modelul berlină s-ar fi şters din memoria colectivă a omenirii, acest singur personaj ar fi fost capabil s-o refacă în întregime, piesă cu piesă, având la dispoziţie numai un cuţit din silex şi un mănunchi de iască uscată.

Defectul meu major este acela că mă străduiesc să învăţ toate prostiile. Astfel că, încă de la primele mele întâlniri cu mecanicul (v-am spus că maşina era practic nouă, dar mai necesita unele mici retuşuri care s-au ridicat, în timp, la o valoare egală cu mai bine de jumătate din preţul de achiziţie), am băgat la cap fără să vreau toate secretele legate de buna funcţionare a unei maşini pe carburaţie fabricată la Piteşti. Astfel, am învăţat să desfund jigler-ul de relanti, beneficiind în acest scop şi de contribuţia minunatei ierni dintre anii 2003-2004, bogată în zăpezi şi temperaturi cu multe cifre sub semnul minus, am învăţat să pornesc la temperaturi joase, să… mă rog, fel de fel de lucruri minunate şi folositoare. Am învăţat că atunci când se strica o piesă trebuia să mergi în magazin şi să precizezi corect fabricantul piesei cu care voiai s-o înlocuieşti. Îmi aduc astfel aminte, cu nostalgie, că, spre exemplu, pentru toba finală existau trei fabricanţi cu preţuri crescătoare: unul complet noname, al cărui produs era prevăzut pentru o funcţionare de maxim o lună, exista un al doilea fabricant, cu firmă, care garanta o funcţionare impecabilă a produsului timp de 6 luni şi exista, în fine, produsul original, de Piteşti, de a cărui corectă funcţionare timp de doi ani de zile era perfect încredinţat tot magazinul, de la manager la femeia de serviciu, başca eventualii clienţi intraţi între timp să cumpere o bucşă volan, de aia bună, din cauciuc.

Evident, nefiind cu totul bătut în cap, am reuşit să mă debarasez în timp de mecanicul originar, să pun mâna pe un domn simpatic care lucra chiar la reprezentanţă şi căruia îi era imposibil să-mi refuze vreun favor şi pe suficienţi bani încât să fac berlina să meargă cât de cât, la un preţ ceva mai moderat decât dacă aş fi făcut aceleaşi călătorii cu taxiul. De asemenea, în cei doi ani şi jumătate cât am ţinut Dacia, am căpătat suficientă experienţă încât să pot să afirm într-o discuţie între şoferi – fără să mi se subţieze glasul şi fără să roşesc – că maşina mea consumă 6 litri de carburant în oraş şi 4 litri în afară, că îmi porneşte întotdeauna iarna la minus 25 de grade la prima cheie şi, în general, e o maşină atât de fiabilă încât nu m-a lăsat niciodată la greu, oricât de improprii ar fi fost condiţiile în care o exploatam.

Dar, pentru că am început prin a vă vorbi despre tranziţia către Cielo, vă spun doar atât: după trei zile de condus noua achiziţie, când am decis să mut berlina din faţa blocului în parcare, ca să nu se uite vecinii chiorâş la mine că o fac pe nababul cu două maşini, mi-a trebuit un minut să-mi adun toate forţele să apăs ambreiajul şi alte două să reuşeşsc să introduc maneta în viteza întâi. Mergea atât de greu încât nu m-am putut opri, în acele momente dramatice, să nu slobod un puhoi de invective la adresa acelor duşmani care, profitând fără îndoială de întunericul nopţii, au pătruns în draga mea berlină fabricată la Piteşti şi mi-au distrus-o în ultimul hal, înainte de a putea-o vinde unui alt fericit cumpărător.

- va urma -

Se împlinesc doi ani de când m-am mutat la casă nouă, timp în care în apartamentul de deasupra s-au perindat mai mulți locatari decât miniștri de Externe în guvernele Boc. Mulți, dar proști, și în general oameni care nu au habar cum se trăiește în comun, cu toate că vin din sate. Indivizi care nu realizează că betonul nu antifonează precum chirpicul, podeaua lor e ca și plafonul meu, iar televizorul are și buton de oprit. Îi știți, zic de ăia care spun acasă fundăturii originare (cu toate că nu au mai fost pe acolo de când erau mici), nu orașului care i-a spălat, i-a educat, și îi hrănește.

S-au vânturat deasupra capetelor noastre indivizi câte 3-4, trecuți doar doi la întreținere, vorbitori de limba română, moldovenească, oltenească și țigănească ucraineană. Unii probabil erau crescuți lângă pârâu, altfel nu-mi explic de ce lăsau tot timpul apa să curgă, ca și cum ar fi fost inclusă în prețul chiriei. Alții tropăiau pe parchet de parcă aveau copite. Majoritatea se strigau prin casă dintr-o camera într-alta, așa, ca peste gard la ei, numai că mai tare. Au mai fost unii care cântau, dar aici mă abțin să critic, interpretând asta ca un act artistic, cu toate că prestau numai tâmpenii.

Cu cei din urmă chiriași mi-a fost foarte greu să mă lămuresc: în primele două, trei săptămâni se auzea doar sex, de trei-patru ori pe zi, de-am crezut în prima fază că apartamentul de deasupra s-a transformat în tractir. Pentru că, să fim serioși, nimeni nu se aia de patru ori pe zi! Mai apoi însă, cele patru acte de iubire zilnice au început să se transforme în acte de iubire ceva mai dură, spre violență, prefăcându-se într-un final în bătaie curată, fără sexuc. Așa mi-am dat seama despre ce fel de oameni vorbim: doar un cuplu tânăr, care a trăit intens și în mare viteza, arzând cu nerăbdare etapele căsniciei și ale vieții.

Cunosc oameni cu slujbe bune, salarii decente, cu casa lor, fără rate, fără copii și fără alte obligații, care se vaită tot timpul de bani, în condițiile în care le intră în casă lejer un cinci, șase, șapte mii de lei pe lună.

Ce fac oamenii ăia – și alții ca ei -  cu atâta bănet, frate?! Avere? Că nici măcar niște vicii de oameni nu au.

Mie dacă mi-ar rămâne în casă măcar jumătate din banii care intră, aș fi beat tot timpul! Aș trăi zilnic de parcă ar fi ziua mea. De parcă tocmai mi-a născut nevasta. De parcă am câștigat la loto și de parcă tocmai a fugit Băsescu! Asta dacă nu ar fi băncile…
Dacă mi-ar rămâne măcar patru miare pe lună în cont, aș încerca, de exemplu, câte șapte, opt sticle de vin zilnic, din care i-ar plăcea și nevesti-mii măcar un pahar, iar cu restu’ de vin m-aș descurca eu, că-s oenolog ratat și nici nu-mi place să arunc mâncarea. Aș putea lua Steaua înapoi de la Gigi, cu tot cu stadion și aș putea da-o înapoi poporului dacă din venitul familiei mele ar rămâne la mine jumate, înțelegeți? D-aia nu înțeleg lăcomia. Nu iei nimic cu tine atunci când mori, dar strângi avere?

Iar eu sunt acuzat la rândul meu de ipocrizie, că cică pun la saltea, dar nu vreau să recunosc. Vrei să vorbim despre averea mea? Ok, uite cum stă treaba cu averea mea: am nevoie de șaptezeci de mii de euro ca să fiu complet falit!

Am văzut de Sfântul Ion la tv un reportaj despre un sat din Ardeal în care, din o mie de bărbați, pe șase sute îi cheama Ion. La prima vedere mi s-a parut uimitor. Adică, știam că ardelenii au idei puține și fixe, dar nici chiar atât de puține.

Gândind însă la rece, am început să cred că nu e ceva chiar așa spectaculos. În primul rând că bărbatul – de obicei ori beat rupt, ori copleșit de emoții – e acela care declară numele noului născut către autorități, indiferent ce indicații i-ar fi dat nevasta-sa înainte.

În al doilea rând, nici la oraș nu stăm mai bine. În București, de exemplu, peste aproximativ 10 ani veți vedea foarte multe adolescente marginalizate din cauză că nu le cheama Alexia sau Alesia și băieți cu chiloții trași peste cap de bătăușii liceului pe motiv că nu se numesc, firesc, Matei, ca toți ceilalți băieți.