Pe Ion V., din satul Moroieni, județul Prahova, îl apucase sâmbătă o hărnicie inexplicabilă, lucru cu atât mai reprobabil cu cât, după cum se știe, omului gospodar îi șade iarna mai bine cu băutura decât cu munca. Încălcând, așadar, acest frumos obicei statornicit în mediul rural, Ion ieșise în curte și se spărgea în figuri curățând zăpada. Prin deszăpezirea principalelor artere de circulație din gospodărie – respectiv, cele care duceau spre grajd, cotețul de găini, buda din fundu’ curții și beciul cu vinișor – Ion s-a trezit brusc confruntat cu un excedent de zăpadă, pentru care nu avea un spațiu de depozitare adecvat.

Cum situațiile grele reclamă soluții inteligente – iar Ion era, desigur, un tip cu o inteligență peste medie, vom vedea imediat și de ce am folosit verbul „a fi” la timpul trecut –, acesta a aruncat zăpada peste gard, mai precis în bătătura lui Iulian L., profitând oarecum de faptul că ferestrele acestuia nu dădeau spre curtea lui.

Să-l părăsim pentru moment pe acest om de ispravă și să vedem ce se întâmpla, în timpul ăsta, peste gard. Ei bine, Iulian L. era cu adevarat un om gospodar, care pilea la gura sobei de cum dădea zăpada și până se topea, când drumul spre cârciuma devenea accesibil. La fel s-a întâmplat și sâmbătă – Iulică o luase de dimineață pe ulei, cum îi șade bine creștinului. Pe la prânz, din cauza băuturii, Iulică a fost nevoit să meargă până în fundul curții, la toaletă.

Deși bine afumat, lui Iulian i s-a părut destul de ciudat faptul că, în timp ce în curtea vecinului Ion nu prea ninsese, la el în bătătură căzuse zăpadă ca la balamuc. Intrigat de acest fenomen demn de Dosarele X, Iulică a intrat impetuos în curtea lui Ion, l-a liniștit din mers pe câinele acestuia, lovindu-l sugestiv cu o lopată în cap, și a dat buzna peste Ion.

Aici, Iulică a ridicat chestiunea căderilor de zăpadă. Desigur, din cealaltă parte, a lui Ion, părea că Iulică a ridicat mai degrabă o lopată, dar mă tem că Ion, Dumnnezeu să-l odihnească, n-a mai avut timp să-și dea seama cu exactitate ce ridicase Iulică.

Pe lumea asta există meserii în mare vogă (mă rog, astea întotdeauna sunt alea bănoase, bănuiesc că meseriile de bibliotecar sau muzeograf nu vor isca niciodată isterie printre absolvenţii de liceu – presupunând, desigur, că în viitor vor mai exista absolvenţi de liceu), meserii mai puţin căutate, dar care vor reveni cândva în actualitate (de pildă, cea de profesor de română; în 20 de ani, cineva va trebui să ne citească mailurile şi să ne explice ce scrie acolo), şi meserii care pur şi simplu vor dispărea cu totul (aici i-aş aminti pe reparatorii de brichete şi pe ceaprăzari; prima meserie va dispărea atunci când, deşi se vor vinde în continuare ţigări, logic, practic nu se va mai putea fuma nicăieri, iar meseria de ceaprăzar nu va mai servi la nimic, odată ce vom purta cu toţii căscuţe de titan).

O astfel de meserie bătută de soartă avea şi Vasile T., hoţ de butelii de când se ştie. Căci grea viaţă duc bieţii hoţi de butelii acum, când orice primar dintr-un fund de lume se zbate să bage gaz în comună. Iar viaţa lui Vasile T. nu era nici ea uşoară, fiindcă, pentru a putea duce mai departe această nobilă meserie, era nevoit să ducă o viaţă nomadă, urmând buteliile acolo unde mergeau ele. Aşa a ajuns Vasile, de loc din Copşa Mică, în gospodăria lui Levente S. din Acăţari, judeţul Mureş, pe cei doi unindu-i pasiunea comună pentru butelii, în sensul că ultimul avea una, iar primul intenţiona să fure una.

Iată-l deci pe bietul Vasile la lucru. În timp ce eroul nostru demonta ceasul, câinele lui Levente, care nu mai văzuse niciodată cum se demontează un ceas de butelie, se apropiase cu o curiozitate firească – curiozitate, din nefericire, greşit interpretată de Vasile, care a încercat să-l lovească în cap cu cheia. Jignit că a fost luat drept o cotarlă agresivă, câinele lui Levente a refuzat să-i înapoieze bucata de fund pe care o mesteca doar aşa, să nu stea degeaba.

Citeşte neapărat şi:
Fapta bună a unui vasluian
Un somnic

Spicuim din dreptul la replică:

2.  discuția referitoare la “moartea”  mea s-a desfășurat între mine și doamna ghidă, și nu de față cu Domnul Eftimie, și nu era vorba despre mine ci despre “morții mamii lor de trasee montane și cine le-o inventat pe pământ”.  Puteți observa că nu există nici un moment vreo mențiune la mine, la dorința mea de a muri sau vreo tendință suicidală nici măcar indirect exprimată.

3. Berea pe care pretinde domnul Ieftimie că mi-a dat-o “rece” nu era deloc rece și am acceptat-o doar din amabilitate. Nu pentru că am o problemă cu alcoolul, o dependență sau ceva, așa cum a insinuat subtil domnul Eftimie.

Întreaga explicaţie poate fi citită pe blogul infamului Gaben.

Că tot vorbim de Luceafăr, am fost, la iniţiativa amicului Andrei Crivăţ, în localul numit Bolta Rece, cu toate că bloggerii băştinaşi ne avertizaseră că nu prea mai e ceea ce ştiam noi. Şi iată, bloggerii ieşeni au avut dreptate, într-adevăr, localul în care Creangă şi Lucefăru’ se macheau pe vremuri a devenit o cârciumioară stranie cu mâncare proastă, chelneri surprinşi de prezenţa clienţilor şi băutură modestă.

Aşa de nasol a fost că n-am putut să stau decât până pe la vreo 11, ora la care oamenii ne-au stins lumina, chestie ce n-am mai păţit-o într-un oraş urban cam din secolul trecut. Dar-ar OJPC-ul în voi Bolta Rece din Iaşi. Aşa să vă ajute Dumnezeu, să-l aveţi primar pe meseriaşul ăla de  Nichita până la adânci bătrâneţi!

În fine, cum am ajuns devreme la hotel, a doua zi m-am trezit tot aşa, pe la vreo 5 jumate. Mi-am luat pantofii maro, velurii maro şi un tricou de velur negru şi m-am dus să mănânc în bufetul hotelului. În timp ce haleam am observat că oricine intra la bufet trebuia să prezinte cheia de la cameră şi să explice diverse chestii unei doamne. Doamna îi nota pe o listă şi abia apoi îi lăsa să intre.

După ce am terminat m-am dus şi eu să mă prezint, să nu cumva să creadă doamna că am mâncat ilegal: “Ştiţi doamnă, eu stau la “Moldova”, la…”Se vede”, m-a întrerupt doamna.

Drept urmare, ca deghizarea mea să fie completă, am ieşit din parcarea hotelului fără să mă asigur, direct în bulevard şi am mers fără să semnalizez tot drumul, până am ieşit din judeţ.

Mult mai beat, un cetăţean al republicii franceze găsi de cuviinţă că e bine să ne ia de după gât şi să se împrietenească cu noi. Omul era atât de prietenos încât la un moment dat ne-am trezit că-l căram de-a dreptul. “De unde sunteţi prieteni?”, ne-a  întrebat omul în franceză.

Mă uit la Endre, se uită la mine, ne-am înţeles dintr-o privire. Hai să nu ne facem de rahat, să râdă ăsta de noi. “Din Ungaria maestre, suntem unguri”, i-am zis eu, convins că oricum ştiu maghiara mai bine ca el, şi oricum mai bine ca franceza. “Ce?”. “Nous sommes hungaros. Hungary.Budapest. Ozosep!”

Ăla se uita la noi, îşi schimonoseşte faţa ca şi cum ar gândi şi are o revelaţie. “Băăăăăi, vă iubesc, româncele sunt cele mai mişto fete”. (discuţia se purta în franceza de baltă). Noi nu şi nu, că suntem unguri, că n-avem treabă cu România. El Oui şi Oui, că ştie unde-i Budapest. L-am aruncat într-un şant pe marginea drumului şi am continuat plimbarea destul de mâhniţi. Cum naiba mă, oriunde te duci ca ungur în lume să creadă lumea că eşti român?

P.S. Câţiva ani mai târziu am aflat şi o posibilă explicaţie de la Ellunes. În toată comunitatea valenciană (provincia Valencia) există un singur ungur. Atâţia au ieşit la un referendum organizat prin 2005. Este şofer de camion de cărat portocale şi vorbeşte spaniola cu un puternic accent maghiar.

Mitică iese într-o zi la poartă, se uită insistent la angajaţii primăriei şi îi întreabă aşa, într-o doară: “Dom’le, v-aţi gândit că aţi pus semnul ăla prea jos? Pe singurul trotuar care-l avem. Dă naibii cineva cu capu’-n el, puneţi-l mai sus”. Ăia, neimpresionaţi de talentul de orator al lui Mitică, îi dau asigurări gen Guvernul Boc: “Staţi liniştiţi, ni s-a sesizat problema, o vom rezolva”.  Evident că n-au făcut nimic.

Două săptămâni mai târziu, la Mitică în curte,  haleam un peşte prăjit lejer pe semnul de circulaţie, transformat într-un fel de grătar, şi discutam politică.  Am ţinut să-l dojenesc pe vecin pentru gestul său golănesc de a scoate semnul de circulaţie şi de lipsa de încredere în instituţiile statului. “Păi bine, bă, vecine, nu puteai să-mi zici şi mie, că-mi trebuie şuruburile alea la maşina de tuns iarba? Mata ce faci cu ele? Aşa ceva nu se face, domnule!”

Bănuiesc că nu mai e un secret pentru nimeni că vreau distrugerea Bulgariei, să văd ceafa bulgărească strivită sub bocancul cotropitorului român. Zilele astea catraveţarii au mai făcut o prostie, cât să mă convingă şi mai abitir că trebuie eliminaţi până la unul. Vreau să fiu un al doilea Vasile al II-lea, supranumit “Omorâtorul de bulgari”.

Luam şi eu masa în living cu nevastă-mea şi ne uitam la televizor. La ceva de supravieţuire pe Discovery, ceva ce e tot timpul acolo. În pauza publicitară văd o bucată care juca volei sau ceva şi zic “aaaa”. Nevastă-mea, iute ca un ninja, îmi arde una. Precum Kasparov, plănuiesc în câteva fracţiuni de secunde o strategie.

“Dragă, e un de-ăla publicitar la Exploraţi Grădina Carpaţilor, eu am zis aşa pentru că sunt patriot şi imi iubesc ţara de la glie până la reclamele de pe Discovery”.

Câteva secunde mai târziu mai încasez una. Videoclipul de promovare cu gagici, Dunăre, plajă şi ţigani etno-simpatici era pentru Bulgaria.

Mihai P. este un cetăţean din judeţul Vaslui – deci, cum altfel decât de toată isprava? Decis să scape odată pentru totdeauna de săracie (am uitat să vă spun că era sărac lipit pământului? Dar vouă judeţul Vaslui ce vă sugerează, prosperitate?), Mihăiţă s-a hotărât să recurgă la o soluţie extremă – alta decât să-şi găsească un serviciu, normal, el fiind doar disperat, nu şi tâmpit. Carevasăzică, să se sinucidă. Dar, să vedem ce poate face în acest sens un om sărman, fără posibilităţi.

În primul rând, neavând nici un ban, Mihăiţă nu-şi permitea cianură, pistol sau alte farafastâcuri de-astea cu care îşi fac felul bogaţii, din plictiseală. Nu avea nici cadă, în care să-şi deschidă venele (avea doar un veceu în fundul curţii, dar ar fi fost cam penibil). N-avea, nefericitul, nici măcar norocul Annei Karenina: în satul lui nu exista cale ferată şi, prin urmare, nu trecea nici un tren (trecea doar o cursă RATA, dar mergea prea încet, era complet inutilizabilă). La toate aceste neajunsuri cu care se confrunta sectorul sinuciderilor din satul lui Mihăiţă, mai trebuie adăugat şi faptul că zgârie-nori, sedii de multinaţionale sau turn de paraşutism nu existau defel în sat, deci eroul nostru nu se putea servi nici de gravitaţie.

Prin urmare, iată-l pe acest om, care n-avea noroc nici în viaţă, nici în moarte, pe Mihăiţă deci, într-o situaţie mizerabilă. Viaţa îşi bătea joc de el, iar moartea îl refuza cu dispreţ. Din fericire, Mihăiţă nu e genul de om care se dă bătut aşa uşor (alţii, în locul lui, poate şi-ar fi găsit ceva de lucru ca să aibă din ce trăi, însă Mihăiţă privea cu dispreţ orice fel de compromis). În timp ce căuta febril o soluţie, şi-a adus aminte că are în magazie nişte cuie (noroc că n-avea obiceiul să repare nimic, că altfel nu le-ar fi avut nici pe alea). Le-a înghiţit cu lăcomie, după care s-a aşezat pe prispă, aşteptând să dea ortu’ popii. Doar că, în loc de păşunile raiului, Mihăiţă s-a trezit la spitalul de urgenţă, unde nişte medici fără inimă l-au salvat. Nu avusese, sărmanul, bani de-o sută de vodcă, să-i alunece cuiele pe gât.

Alte aventuri cu oameni de ispravă:
Un ginere de coşmar
Necrologuri vesele şi triste
Fănel şi găinile santinelă

Dar, ca orice lucru bun, nici petrecerea lor nu poate ţine la nesfârşit şi cei trei vajnici flăcăi – niciunul n-are peste 60 de ani, deşi graţie efectelor binefăcătoare ale alcoolului le-ai da uşor 70 – se întorc pe jos spre casele lor, ţinând în fiecare mână o sticlă de vin primită de la gazde, ca să se echilibreze mai bine pe uliţa alunecoasă.

Deodată, în mintea lucidă a lui Toader 1 răsare o idee. “Uăi!” (aşa începe orice idee genială în Vaslui), “ce-ar fi să mergem la mine să facem Revelionul?” Toader 2 îl refuză, apelând la scuza penibilă că ar fi băut prea mult. În schimb Dumitru simte că noaptea e încă tânără şi acceptă fără ezitare oferta lui T1.

Scena se mută acum în casa lui Toader – o bijuterie de bun-gust şi eleganţă, mai ales de când nevasta l-a părăsit, luând cu ea carpetele şi macrameurile. Din motive necunoscute, musafirul şi gazda s-au luat la harţă, deşi se spune că alcoolul în exces îmblânzeşte spiritele. De la un nimic lui Dumitru îi sare ţandăra, înşfacă primul lucru care îi cade în mână – o bâtă noduroasă, aflată pe biroul lui Toader pe post de presse-papier – şi dă să-i crape ţeasta cu sete tovarăşului său de băutură. Gazda e însă mai iute: îi smulge lui Dumitru bâta din mână şi, prieteneşte, ca să mai destindă spiritele, îi dă vreo două-trei – maxim zece-unsprezece – lovituri cu ea în cap.

Dar prietenul la nevoie se cunoaşte. Toader îşi dă deîndată seama că Dumitru ar putea să răcească, dat fiind că acum e ud la păr de la toţi creierii care i-au curs, plus că dacă se încăpăţânează să mai stea mult pe podea în băltoaca de sânge, riscă să facă o aprindere la plămâni. Îl ia cu grijă, îl pune la el în pat, îi scoate atent hainele şi le pune la spălat – de, Dumitru e om însurat, dacă-l vede nevastă-sa cu sânge pe haine sigur o să-i facă scandal că a mers la distracţie fără ea.

Aceasta a fost fapta bună a vasluianului Toader în prima zi a noului an. Au apreciat-o până şi criminaliştii, care au spus că dacă l-ar fi lăsat pe Dumitru pe jos să îngheţe, cum fac alţii, le-ar fi fost mult mai greu la autopsie.

Multe tradiţii pitoreşti are poporul român, dar poate niciuna ca “Malanca” de la Ruginoasa, (jud. Iaşi – era prea facil să aleg o tradiţie din jud. Vaslui). Acest frumos obicei, vechi de sute de ani, împleteşte în mod armonios alcoolismul cu violenţa pentru a le pune pe amândouă pe altarul schimbării anului (e clar că mă uit prea mult la TVR Cultural). Mai precis, în ziua de 31 decembrie, două cete de flăcăi – genul care au fost respinşi la jandarmi pentru că n-au avut loc pe uşă când să intre în sala de examen – se troscănesc bine cu ce au pe acasă (şi fiind moldoveni, au pe-acasă chestii care l-ar face şi pe Jack Daniels să-şi vomite sufletul), îşi pun pe cap măşti tradiţionale (o să vedeţi că, dat fiind ce urmează, mascarea identităţii e o idee bună), iau parul din vitrina cu bibelouri şi se duc în mijlocul satului. Aici se împart în două cete, fiecare formată din 60 de astfel de tineri de încredere, şi se iau la bătaie între ei cu parii. Asta-i tot. Teoretic, echipa care câştigă au dreptul ca în următorul an să-şi aleagă cele mai frumoase fete la balurile săteşti, dar eu sincer cred că asta e pur şi simplu o invenţie avocăţească ca să evite procesele pentru viol.

Frumos se mai distrează urmaşii lui Eminescu, probabil că spuneţi cu admiraţie, mai ales după ce aţi văzut şi imaginile de mai sus. Atât de frumos, încât anul acesta la Ruginoasa vor fi prezenţi doar 150 de jandarmi şi vreo 50 de poliţişti – ca să supravegheze, vă reamintesc, 120 de oameni. Şi mai mare va fi însă numărul turiştilor străini prezenţi în sat pentru a imortaliza frumoasa tradiţie – de la Malanca de anul trecut am găsit pe YouTube vreo duzină de clipuri făcute de străini, plus că dacă vă uitaţi la ele, o să observaţi mai multe camere video, aparate foto şi smartphone-uri ca la un meci al Naţionalei (bine, adevărul e că aici ai şi ce vedea). Cum nu pot crede că localnicii din Ruginoasa au avut aşa un spor la muncă în Spania şi Italia, e clar că aparatele le aparţin turiştilor.

Acum, date fiind cele de mai sus, am şi eu două sugestii care ar putea îmbunătăţi şi mai mult această frumoasă tradiţie. În primul rând, dacă tot sunt atâţia jandarmi şi poliţişti, de ce nu s-ar bate flăcăii direct cu oamenii legii, în loc să se păruiască între ei? Şi doi: de ce nu i-ar lua un pic la bătaie şi pe turişti – ce, nu-i voie pe YouTube şi cu clipuri în care obiectivul e pătat de sânge?

Sunt convins că dacă oamenii din Ruginoasa ar introduce în obiceiul Malancăi şi aceste mici modificări, satul lor va deveni rapid mândria turismului românesc, nu ca oboselile alea de Deltă, mănăstiri şi Litoral, iar blestemata aia de frunză va putea fi, în fine, înlocuită cu o bucată de ţeastă însângerată, mult mai reprezentativă pentru firea neamului nostru.