Unde este, însă, tânărul Cătălin L.? Ei bine, căruţaşul imprudent a reuşit să sară la timp din căruţă, salvându-şi viaţa, dar rupându-şi vreo trei oase (asta înseamnă că a ajuns ulterior într-un spital, deci partea cu salvatul vieţii nu e, de fapt, chiar atât de sigură).

Întrebarea e – şi o adresăm bravului reporter de la Monitorul de Vaslui, poate ne răspunde la ea în următorul material cu accidente de căruţă: cum dracu’ să scapi căruţa de sub control? Că îi dai una în cap calului şi gata, revine imediat sub control.

Viorel Lică şi Dumitru Cotrău se aflau luni noaptea în curtea unei fabrici din Turda, căutând nişte tablă zincată, nişte bolţari şi alte asemenea lucruri pe care intenţionau să le ducă acasă, să le pună pe masă la ăia mici. Cei doi erau însoţiţi, de la o oarecare distanţă, de Constantin Vătafu, care avea datoria să stea de şase şi să fluiere într-un mod anume în caz că s-ar fi apropiat vreun paznic, o patrulă de poliţie sau alţi indivizi caracterizaţi îndeobşte de curiozitate. În timp ce Viorel şi Dumitru se speteau cu munca, pe Constantin l-a scăpat la pipi. Fiind un tip educat, Constantin nu a vrut să facă în curtea fabricii, pentru că a doua zi muncitorii ar fi putut călca pe acolo şi şi-ar fi murdărit cizmuliţele de cauciuc; aşa că a căutat un gard mai ferit, să facă discret şi fără riscul de a fi văzut. Şi bine a făcut, pentru că altfel l-ar fi văzut cei trei poliţişti alertaţi de paznicul fabricii şi s-ar fi făcut de râs, ba chiar ar fi putut fi amendat. Când şi-a terminat treaba şi i-a văzut, în fine, pe poliţişti, primul gând al lui Constantin s-a îndreptat către tovarăşii săi, cărora le-a urat în gând mult succes, după care a şters-o imediat acasă să se roage în linişte pentru ei. Ajunşi la poliţie, Viorel şi Dumitru şi-au făcut, la rândul lor, griji pentru colegul Constantin: “Mă, oare ăsta o fi ajuns cu bine acasă?”. Şi, dat fiind că ei nu puteau să plece de la secţie, i-au rugat pe poliţişti să dea o fugă până acasă la Constantin, să verifice.

Un grup de cetăţeni din comuna Vinderei a furat luni noapte traversele de lemn de la calea ferată din Halta Docăneasa (localităţile astea din Vaslui parcă au fost botezate de Karl May). Poliţia i-a prins fără probleme: pur şi simplu, erau singurii oameni din sat cu o grămadă de traverse în curte, fiindcă atunci când s-au dus cu ele la fier vechi, omul de acolo s-a luat cu mânile de cap: “Bă cretinilor, v-am zis să luaţi barele de pe lungul şinei, nu alea de pe lat!”.

***
Poliţia rutieră a oprit un tânăr motociclist din Bârlad care circula cu viteza de 223 km/h. Vitezomanul a scăpat însă doar cu un avertisment datorită faptului că i-a distrat pe agenţi cu o glumă bună: le-a spus că se grăbea la serviciu.

***
Un copil de zece luni dintr-un sat vasluian a ajuns la spital cu capul spart de o scândură care s-ar fi desprins din gard. Medicii nu sunt încă siguri că varianta bebeluşului corespunde adevărului şi bănuiesc că la mijloc ar fi fost o altercaţie pe fondul consumului de lăptic.

***
Un tânăr din comuna Lipovăţ care a fost prins săptămâna trecută în timp ce încerca să violeze o vecină de 66 de ani va fi judecat în libertate, poliţiştii considerând că nu reprezintă pericol social (mai degrabă o binecuvântare pentru societate, am putea spune). Dat fiind că vecina nu are decât 66 de ani, nu e sigur dacă tânărul va fi judecat pentru tentativă de viol sau corupere de minore.

***
Oarecum previzibil, municipiul Vaslui va găzdui Campionatul de Lupte Libere – copii. Acum sincer, credeaţi că au atâta antrenament la bătaie pentru că au luat-o de mici cu şahul?

Nemţeanul Toader P. fusese, o vreme, angajat la o stână (dacă vă interesează şi acest amănunt, ca cioban, nu ca administrator de reţea). Toader plecase de la stână, la expirarea contractului, cu o mare supărare: patronul, Ion G., îi datora nişte bani, însă acesta refuzase să i-i mai dea, în acest sens arătându-i şi un par. Cum Toader nu era omul care să-şi ia gândul de la bani (ştiţi cum sunt ţăranii, proşti, când le intră ceva în cap o ţin ca înecatul), s-a gândit să-i facă o vizită patronului mai târziu, când va fi în măsură să-i arate şi el un par.

Peste vreo două săptămâni, Toader s-a simţit pregătit, a spulberat uşa lui Ion cu parul şi şi-a făcut o intrare meseriaşă, ca-n filmele pe care nu le-a văzut niciodată. Ion însă, care văzuse ceva filme la viaţa lui, n-a fost deloc impresionat de parul lui Toader – poate şi pentru că el avea, de data asta, o puşcă. Şi acum, surpriza: după cât tămbălău făcuse cu banii, Toader a renunţat pe loc la pretenţiile financiare. E drept că nici nu prea mai avea ce face cu atâţia bani, ce-i rămânea după înmormântare era deja de prisos.

Fiindcă sunt sigur că în urma ultimului articol vă lăsa gura apă după ştiri proaspete din judeţul Vaslui, vă oferim cea mai recentă întâmplare din Zona Crepusculară.

Pe la ora 1 noaptea, Neculai, un bărbat de 38 de ani dintr-o comună vasluiană, a avut nefericita inspiraţie să-şi scoată nepoţelul la plimbare. O să vă rog să nu vă lansaţi în calcule complicate cum ar putea un om de 38 de ani să aibă nepot, fiindcă o să vă doară capul şi, dacă nu aţi înţeles, ăsta e judeţul Vaslui, unde viaţa sexuală se desfăşoară în două intervale: până la 16 ani şi după 65 de ani. De asemenea, decizia de a ieşi la plimbare cu copchilul la 1 noaptea nu e atât de discutabilă pe cât vi s-ar putea părea, fiindcă la ora aia toate crâşmele sunt închise, deci şansele de a deveni victima colaterală a unei bătăi cu pari sau a unei înjunghieri între concubini sunt mai reduse (nu vreau să-mi imaginez cum e într-o comună din Vaslui ziua, cred că e mai sigur să-ţi plimbi nepotul în Fâşia Gaza).

Bun. După ce au făcut câţiva paşi în jurul comunei (eu nu ştiu cum în Vaslui ai putea avea curaj să ieşi practic din sat, sunt ferm convins că rişti te atace mutanţii sau oamenii nisipurilor), copilul a fost izbit de o sete năpraznică şi s-a dus la o cişmea. Cum a apărut cişmeaua într-un sat din Moldova, pe mine unul mă depăşeşte, cred că i-aş fi dat mai multe şanse unei filarmonici sau pinacoteci, dar mă rog. Pe când nepoţelul se adăpa (singur – iarăşi vă rog să nu începeţi să faceţi calcule câţi ani ar fi putut să aibă, la ce vârstă l-a conceput maică-sa, etc, fiindcă nici Pierre de Fermat nu a reuşit să lămurească tainele demografiei vasluiene), Neculai s-a căţărat pe stâlpul de înaltă tensiune. Până în vârf, acolo unde de obicei sunt fire neizolate. Şocant pentru copil (mai puţin şi pentru cei care ştiu fizică), cam în acelaşi timp în vârful stâlpului a apărut o flamă mare, care producea sunete neplăcute auzului. Ei bine, acea flamă era Neculai.

(s-ar putea să întrebaţi din nou: bine, dar ce căuta ăla să se suie, la 1 noaptea, pe un stâlp de înaltă tensiune? Nici noi nu ştim, oamenii de ştiinţă mai au încă multe de aflat despre comportamentul vasluianului în sălbăticie)

Speriat, micuţul a dat fuga acasă şi a adunat rudele. Acestea au dat fuga şi au constat că plodul minţise: Neculai nu era deloc o flamă mare şi urlătoare, ci aducea mai degrabă cu un cărbune. De asemenea, dacă încercai să-l atingi, mai şi pişca, al dracului. Au decis atunci să scoată tot curentul din el, poate-poate aşa redevine Neculai pe care îl îndrăgeau cu toţii, şi nu Torţa Umană din Cei Patru Fantastici. Aşa că au pus mâna pe lopeţi.

Dacă nu înţelegeţi la ce le-ar fi putut folosi lopeţile, înseamnă că nu prea aţi fost nici voi la orele de fizică. Teoretic, familia lui Neculai a încercat să-l lege la pământ. Practic, au reuşit mai degrabă să-l îngroape. Din fericire pentru bărbat, nu s-a sufocat cu glodul pe care îl aruncau rudele peste ele – şi asta fiindcă deja se stinsese de minute bune din cauza electrocutării.

Medicii de la salvare au totuşi o altă versiune. Ei spun că familia a minţit că Neculai s-ar fi curentat stând acasă, la televizor, dar a fost dată de gol de faptul că ambulanţa i-a găsit cadavrul într-o postură uşor diferită: în câmp, sub un strat gros de pământ. Bănuiala lor e că oamenii au vrut să-l ascundă pe defunct ca să facă mai târziu economie: să-şi aprindă de la el becurile, să-l pună la maşină când îi lasă bateria – iar când o fi mai descărcat, să-l pună pe Neculai pe prispă ca să se prăjească de la el ţânţarii.

În cazul, puţin probabil, în care această întâmplare vi se pare rodul unei imaginaţii bolnave, iată şi sursele: Monitorul de Vaslui, Vremea nouă şi Obiectiv de Vaslui.

În ajunul frumoasei sărbători de 8 martie, bârlădeanul C. T. s-a trezit negru de supărare. Motivele rămân necunoscute – se poate să se fi contrazis cu vecinul său în legătură cu paradoxul lui Russel, vecinul fiind cunoscut în oraş ca un susţinător al teoriei naive a mulţimilor. La fel de bine, se poate ca eroul nostru să fi fost doar mahmur de la vinul pe care-l băuse cu o seară înainte şi care probabil avea ceva E-uri şi alte blestemăţii în el, că altfel nu se poate explica starea îngrozitoare în care se găsea bârlădeanul nostru după numai 4 litrişori.

Indiferent care era cauza, C. T. simţea că viaţa este absolut mizerabilă, aşa că s-a hotărât să facă un gest decisiv. Nu, bârlădeanul nostru nu se hotărâse ca, pentru prima dată în ultimele două decenii, să-i dea consoartei sale de 8 martie şi altceva decât o pereche de palme. Decizia sa, ceva mai puţin revoluţionară, era să-şi dea foc, deoarece viaţa sa era prea mizerabilă.

În acest scop, C.T. şi-a luat credincioasa-i damigeană şi a mers la depozitul din colţ pentru a-şi procura mai întâi o cantitate respectabilă de vin. Pe acesta l-a şi băut, fiindu-i milă ca bunătate de licoare bahică să-i supravieţuiască şi să ajungă s-o bea vreun alcoolic împuţit. În al doilea rând, având acum la dispoziţie un recipient gol cu un volum apreciabil, a profitat pentru a scoate benzina din rezervorul maşinii sale. Maşina oricum nu prea o folosea, deoarece făcuse şcoala de şoferi treaz, astfel încât cunoştinţele dobândite cu acea ocazie erau absolut inutilizabile; ca urmare, i s-a părut mult mai de viitor să folosească bezina pentru a-şi da foc.

Odată umplută damigeana cu combustibil, C. T. a constatat însă că benzina căpătase un plăcut iz de vin, moştenit de la precedentul ocupant al recipientului. Şi ce să vezi: nu doar aroma, ci şi gustul vinului se lipise un pic de combustibil! Ca urmare, C. T. a tras aer în piept şi a dat pe gât şi benzina, ca să fie sigur că nici pe aceasta n-o să o bea cineva după iminenta lui moarte într-o mare de flăcări.
În acest moment, însă, C. T. şi-a dat seama că planul său avea o mică hibă. O dată benzina băută, nu mai avea ce să-şi toarne în cap pentru a-şi da foc. De asemenea, nici nu-i mai rămăsese nimic de băut. Abia acum viaţa sa era absolut mizerabilă. Fireşte, a făcut tot ce se mai putea face într-o asemenea situaţie: a început să răcnească, atât pentru a se plânge de nimicnicia existenţei sale, cât şi, poate, deoarece combustibilul băut îi provoca nişte arsuri oribile. Familia, înspăimântată de urletele sale, l-a urcat rapid într-un taxi, nu înainte de a-l avertiza pe şofer să fie cu ochii pe rezervor, ca să nu-l dea pe gât şi pe ăsta nebunul, şi l-a transportat la spitalul municipal.

După patru ore de spălături stomacale, medicii i-au scos toată benzina din stomac. C. T. nu a avut nici o pretenţie şi chiar a consimţit să doneze întreaga cantitate de benzină pentru nevoile spitalului, cu condiţia să-i fie înapoiat vinul recuperat din benzină. Doctorii au pretextat că, Dezi Doamne, n-ar fi recuperat nici un vinişor, dar C.T., care numai prost nu era, i-a simţit că mint: “Ai dracu’ moldoveni, ăştia n-ar împărţi băutura cu nimeni”.

(Notă: deşi pare greu de crezut, şi acest text e bazat pe un caz real, luat din excelentul cotidian Obiectiv de Vaslui) .

Leordeni – Argeş (a nu se confunda cu Popeşti-Leordeni, localitate de la marginea Bucureştiului considerată sat cam pe nedrept, dat fiind că în Popeşti-Leordeni trăiesc mai puţini ţărani decât în primele două blocuri din Berceni) era să fie, duminică dimineaţa, scena unei oribile tragedii (a nu se confunda tragediile oribile cu cele simpatice, drăguţele).

Bătrânul Marin C. ieşise din casă să-şi ia o pâine. Vorba vine, o pâine, că duminică dimineaţa nu găseşti pâine nici în centrul Capitalei, până şi Ţiriac mănâncă pâine veche. De fapt, după cum bănuiţi, bătrânul avea în minte o răchie – băutură cunoscută şi ca “pâine lichidă” deoarece are cam aceleaşi proprietăţi ca şi pâinea, afară că nu prosteşte.

Iată-l aşadar pe săteanul nostru de ispravă croindu-şi drum spre cârciuma din sat, unde trebuia să se întâlnească cu frizerul satului, căruia, ca să-i protejăm identitatea, o să-i spunem X, cu toate că pe el îl cheamă Vasile Popescu. Înainte să-i condamnaţi pe eroii noştri că n-au mers mai degrabă la bibliotecă, spuneţi-mi şi mie când aţi văzut ultima oară o bibliotecă unde să servească răchie duminică dimineaţa?

Tragedia era să izbucnească chiar în cadrul îmbietor al crâşmei, şi iată şi de ce. Cu o zi înainte, X. îl tunsese pe Marin în schimbul unui leu (se pare că Leordeni-Argeş a căzut victimă unui puternic puseu deflaţionist). Setea de aur, poate şi de răchie, l-a biruit însă pe frizer, care, după câteva pahare, i-a mai cerut lui Marin încă un leu, pretinzând că nicăieri în lume un tuns nu costă doar 20 de cenţi. Marin, la curent cu preţurile pe pieţele internaţionale, l-a contrazis imediat: într-o frizerie din periferia Dekkăi (Bangladesh), un tuns costă tot atât cât în Leordeni. Înfuriat de refuzul bătrânului, ghiciţi ce a făcut X? Nu, nu a pus mâna pe un par, doar suntem în Leordeni – Argeş, nu în Leordeni – Botoşani . Frizerul a înşfăcat o piatră şi i-a dat una în faţă lui Marin. Şi apoi încă una. Şi încă una. Şi tot aşa de vreo şase ori, nu neapărat din răutate, ci fiindcă răchia nu are tocmai un efect benefic asupra memoriei de scurtă durată.

Marin n-a mai apucat decât să scuipe în răchia rămasă în pahar, ca să nu i-o ia nimeni cât e el leşinat, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Frizerul a fost transportat la postul de poliţie (poate ar fi mers pe picioarele lui, dar un alt efect al răchiei e că limitează un pic mobilitatea şi orientarea în spaţiu). Marin a fost şi el transportat, dar la spital. Imediat ce s-a trezit i s-a comunicat că a rămas uşor desfigurat. Doctorii pun acest lucru pe seama faptului că a amestecat răchia cu bătaia, combinaţie extrem de periculoasă din punct de vedere medical, şi afirmă că bătrânul că a avut mare noroc că n-a amestecat răchia cu topor, fiindcă de la mahmureala de răchie cu topor chiar ţi-e rău de mori.

M. J. avea o soţie, Marcela (cei din Horga nu un gust desăvârşit în materie de nume, probabil aţi intuit asta încă din paragraful de mai sus). “Avea” e cuvântul potrivit, fiindcă în momentul producerii evenimentelor ce urmează Mirel şi Marcela tocmai divorţaseră amiabil, în sensul că el nu-i mai dăduse şi o ultimă bătaie aşa, ca să-l ţină minte. Divorţul a avut loc însă în altă localitate – Horga nu are judecătorie, doar o filarmonică şi o superba pinacotecă (v-am spus că n-am fost acolo niciodată, improvizez şi eu). Ca urmare, M. J. trebuia să se mai şi întoarcă acasă din Murgeni, metropola unde avusese loc divorţul, dar, din nefericire, nu avea maşină. Fosta soţie, oarecum lipsită de tact, l-a urcat în autoturismul noului ei iubit, un tânăr din Galaţi (acum sincer, credeaţi că o să se ia cu un elveţian?). În acelaşi vehicul se mai găseau mama Marcelei (cu siguranţă o femeie încântătoare) şi alte două-trei rude (n-am putut afla cifra exactă, dar devine oarecum plauzibil ca noul iubit să fi fost şofer de camion). Pe drum, Mirel l-a sunat pe fratele său, Cornel (acum am înţeles de ce l-au botezat Mirel, ca să rimeze cu numele lui frate-său! Tare idee, nu?). Ce i-a spus, nu o să ştim precis niciodată, dar Cornel a înţeles că fratele său s-a plâns că a fost sechestrat de apropiaţii Marcelei. Desigur, acest lucru este puţin probabil, dat fiind că M. J. era în maşină doar cu persoane care îi doreau binele, respectiv iubitul fostei neveste şi alte câteva rude ale acesteia.

Tip organizat, Cornel a pus imediat pe picioare un grup de dialog social cu care a înconjurat casa Marcelei, presupunând că aici îşi vor duce răpitorii victima şi intenţionând să poarte cu ei o discuţie prietenească. Şi, într-adevăr, la scurt timp a apărut şi maşina cu Mirel la bord, bărbatul prezentând, se pare, câteva vânătăi (căzuse pe scări în timpul călătoriei). Şoferul, recte iubitul gălăţean, s-a speriat în mod nejustificat văzând grupul lui Cornel înarmat cu bâte. În treacăt fie spus, niciodată n-am înţeles cum au vasluienii ăştia întotdeauna un par la îndemână, n-am mai văzut aşa ceva decât la Tom şi Jerry. Omul a încercat să întoarcă maşina, dar s-a împotmolit în zăpadă. Ştiind că vehiculul nu oferă suficientă protecţie împotriva bâtelor (se pare că testele NCAP se desfăşoară un pic altfel în judeţul Vaslui), gălăţeanul şi ceilalţi pasageri au luat-o la fugă, lăsându-le pe Mirel să sângereze pe bancheta din spate (cred că se şi tăiase când a căzut pe scările alea). După o urmărire pe vreo două dealuri, Cornel l-a prins însă din urmă pe fugar. Deoarece îşi pierduse suflul, a încercat prin limbajul semnelor să-i explice că are doar intenţii paşnice. Din păcate, cum în Vaslui limbajul semnelor presupune şi folosirea parului, gălăţeanul s-a ales mai puţin cu un dialog şi mai mult cu o mamă de bătaie. Cu aceeaşi ocazie i-au dispărut şi trei telefoane mobile şi 500 de euro (trebuie că i-au căzut în zăpadă şi i-a fost silă să le ridice, că se umpluseră de sânge) şi s-a pomenit cu cauciucurile de la maşină tăiate (e clar că nu putea fi Cornel de vină, că doar el avea un par, care nu se califică drept obiect tăios, ci contondent).

Cornel se află acum în arest. Suntem însă convinşi că, atunci când le va explica poliţiştilor că totul a fost o confuzie produsă de faptul că nu a înţeles bine ce-i zicea frate-său la telefon, îi vor da drumul şi vor râde ani de zile după asta de aşa o poznă, împreună cu tânărul gălăţean. Mă rog, el nu va râde chiar pe loc, ci imediat ce se va trezi din comă.

Ionuţ P. are 21 de ani şi locuieşte în cartierul Burdujeni din Suceava, la fel ca majoritatea tinerilor de vårsta lui din acest cartier. Ce-l face însă special pe Ionuţ este spiritul lui rebel ce nu poate fi frånt de lumea ostilă. Încă de mic, Ionuţ era un tip neconvenţional: cånd ceilalţi copii beau Quick-Cola contrafăcută la Rădăuţi, el bea bere “Zimbru” fabricată într-un subsol de bloc din Nicolina; cånd ceilalţi copii mestecau “Turbo” adus de la Bălţi, Ionuţ trăgea dintr-un “Carpaţi” fără timbru, falsificat la Fălticeni cu foiţă de ţigări “Eminescu” şi tutun de “Fluieraş“; în fine, cånd alţi copii făceau pregătire la mate pentru bac, el făcea deja între şase luni şi un an.

Vineri seara, Ionuţ s-a dus să-şi manifeste nonconformismul la una din nu puţinele cråşme ale Burdujeniului – în spiritul tradiţiei, s-o numim “Central”, deşi e mai probabil că ea se cheamă “Giony ‘98”. Aici s-a întålnit cu amicul său, “Cobra” de Burdujeni (“Cobra” este un nume tradiţional în Moldova, se pare că pånă şi unul din fiii Vråncioaiei se numea aşa). Au degustat împreună o navetă, aşa, cåt să-şi deschidă apetitul. Se vede însă că naveta nu le-a purtat noroc, fiindcă la scurt timp după degustarea ei au apărut în local angajaţii unei firme de pază, care le-au cerut să plătească şi să plece. Ionuţ şi Cobra s-au supărat, şi pe bună dreptate: de ce să plece, cånd ei de-abia se puseseră pe băut şi-n fond nici nu făcuseră scandal, ci doar îi dăduseră barmanului un pumn în gură în linişte, evitånd să facă gălăgie şi să-i deranjeze pe ceilalţi clienţi? Brutele s-au dovedit însă opace la orice argumentaţie logică şi i-au evacuat în mod violent pe cei doi. Ceea ce, în cartierul sucevean Burdujeni, este considerată o gravă încălcare a drepturilor omului – omul, se ştie, are şi el dreptul, din când în când, să mai dea câte un pumn. Ce înseamnă “din când în când” în Burdujeni este însă deja o altă problemă, asupra căreia ne vom pronunţa, poate, cu altă ocazie.

Maria D., o femeie de 35 de ani din satul C., judeţul Botoşani, fugise sâmbătă seara de-acasă mai mult aşa, dintr-un capriciu muieresc, dat fiind că nu-şi luase cine ştie ce bătută (bărba-su era om gospodar, în timpul săptămânii muncea pe rupte şi doar în weekend, când se relaxa, îi mai croia câte una). Fiind o femeie simplă, fără multă imaginaţie, Maria a ieşit din bătătura conjugală şi s-a îndreptat glonţ spre mă-sa. Din nefericire, mă-sa nu stătea prea aproape, ci într-un sat vecin, iar Maria, sub pumnii lui bărba-su, îşi pierduse complet luciditatea şi uitase lucrul ăsta (practic, dacă ar fi dorit să se angajeze la o multinaţională, raportul de la HR ar fi sunat cam aşa: “Muncitoare, perseverentă, dar nu poate face faţă în condiţii de stres”).

Pentru că, aşa cum spuneam, mă-sa nu stătea aproape, pe Maria au prins-o pe drum atât noaptea, cât şi doi necunoscuţi. Spre deosebire de violatorii de carton, ăia care întâi îi propun victimei să întreţină relaţii sexuale liber consimţite cu ei şi abia după ce aceasta refuză trec la violul propriu-zis, cei doi erau nişte violatori profesionişti, care urau sexul întâmplător, cu proaste care stau. Aşadar, nu i-au propus femeii să facă sex cu ei, au trecut direct la fapte. Ştiind că femeile iubesc un cadru romantic, cu lumânărele aprinse, cei doi au violat-o în cimitirul din capul satului.