După ce băturăm CFR-ul acasă cu zero la zero m-apucai să pun pe hârtie schema tactică pentru meciul cu Steaua. De valoare, echipa noastră are valoare şi se văzu bine asta la Severin. CFR-ul este campioană iar Steaua e mai mult aşa cu amintiri şi fiţe. Deci avantaj Craiova.

Bulgaru de veni cu izmenele ude de la Bechet se dovedi mult mai bun pe teren decât la negocieri, ceea ce e pozitiv. La drept vorbind, cum să mai negociezi când te prezinţi în faţa viitorului patron cu izmenele ude? Bulgarii de i-a luat Gigi nu i-am văzut până acu şi mă gândesc că i-o fi pus la făcut murături.

În fine, luai creionu şi mă apucai de calcule. O sucii, o învârtii, hârtia tot de-un blat îmi spune.

Ştiu, balonul e rotund dar spre deosebire de restul lumii, noi oltenii vedem lucrurile dincolo de un eveniment sau altul, de dorinţa noastră de a bate Steaua la fotbal sau de un principiu meschin care zice că trebuie să-ţi joci cinstit şansele. Păi să joace Gargorov ăsta al nostru bine şi cinstit, să dea goluri, să conducem Steaua la pauză şi atunci să-l vezi pe Teia Sponte plimbând sugestiv o valiză pe marginea terenului.

V-aţi pus problema că în cazul în care Craiova bate pe Steaua la Bucureşti Mititelu va trebui să schimbe geamurile la autocarul OFO (Oltenia Force One)? Credeţi că e ieftin pe prafu ăsta? Nu e. Deci victorie, victorie… dar cu pagubă.

Acu treceţi mijlocul terenului şi priviţi situaţia dinspre poarta lui Gigi. N-a mai văzut el cozi la casele de bilete cum s-au făcut pentru meciul de sâmbătă de când a venit lumea să-l înjure pe Bănel după autogolul din meciul cu Realul. Ştiu că a fost la Madrid meciul cu autogolul dar după aceea la primul meci pe teren propriu s-au vândut multe bilete, iar Becali a crezut că steliştii ţin cu Steaua şi de aia îi dau lui bani pe bilete. N-a bănuit ce ploaie de flegme avea să urmeze. Apoi au urmat, strict cronologic, conflictul cu suporterii, căderea pieţei imobiliare, plecarea lui Rădoi, o nouă cădere a pieţei imobiliare, nişte analişti sportivi alergaţi prin platou la TV, şi în fine, decizia lui Gigi de a nu mai băga bani la Steaua că nu mai avea nici de unde. Asta înseamnă să n-ai viziune, să nu înţelegi de ce a venit lumea la stadionul Ghencea după meciul cu Real Madrid în care Bănel a înscris cu propria poartă goală.

Credeţi că Gigi a uitat? N-a uitat. Credeţi că a mai vândut vreun teren? N-a mai vândut. Că terenurile sunt acuma gratis. De aia zic. Acu trebe să aibă valiza pregătită, pentru că dacă le înfige Prepeliţă o boabă pleacă lumea de pe stadion şi nu se mai întoarce. De unde mai plăteşte el salariile bulgarilor de i-a luat? Din murături? Eu nu cred. Deci tragem tare în prima repriză şi după aia trebe să plătească Becali ca să nu plecăm nici noi cu geamurile sparte şi să nu rămână nici el fără suporteri pe stadion.

De aia vă spusăi. Oricum aş împături hârtia, mie tot blat îmi iese.

De la Mihai Viteazu şi Tudor Vladimirescu la Mugur Isărescu şi Adrian Mititelu, noi oltenii am strălucit fie în domeniul sportului, fie în cel al finanţelor. În momente grele pentru ţară şi în momente de derută pentru noi înşine, am amestecat aceste două aplecaţii atât de tare că n-a mai înţeles nimeni clar când să parieze pe noi şi când să parieze pe un blat.

Istoria e uneori un blat. În mod nedrept, ea nu consemnează niciodată cine ia banii ci doar cine câştigă meciul. În filozofia noastră, a oltenilor, un blat e un meci egal, căci unul marchează goluri iar celălalt marchează profit proporţional, deci rezultatul e unul mai echilibrat decât apare în cărţile de istorie.

Aşa cum cronicarul a avut o reţinere deontologică în a consemna faptul că Sinan şi-a pierdut de fapt doi dinţi într-o nefericită lansare la oină, sau că Bădia Tudor venise cu gaşca la Bucureşti după recuperatorii care-i ridicaseră calul lăsat fără alarmă în parcare, tot aşa nu va consemna nimic despre ieşirile discrete la fileu pe arenele BNR, când Isărescu rupe seturi întregi de rachete de capetele speculatorilor veniţi să ne smotocească leul.

Cum în zilele noastre cronicarul sunt eu, singura şansă reală de a intra corect în istorie o are Adrian Mititelu, un oltean care a mutat la timp Universitatea de la Craiova la Severin. Cronicarul, adică eu, tocmai se pregătea să consemneze recordul la vândut locuri în cupele europene, pe care Mititelu l-a bătut calificând Vasluiul şi Steaua în competiţii în care Craiova n-avea cum să facă mare brânză. E drept, nici cele două n-au făcut şi, spre deosebire de aroganţii Porumboiu şi Becali, Mititelu are genialitatea simplă şi prea puţin onestă a olteanului care poate accepta să fie bătut cu condiţia să ia el banii (cum face Mugur cu speculatorii), poate accepta să dea el banii (fie şi peşcheş lui Sinan), dar cu condiţia să-i rupă doi dinţi în avans adversarului, dar nu va accepta în veci blestemul neamului de dincoace de Olt, adică şi bătut şi cu banii luaţi.

Taman când mă pregăteam să critic spiritul mercantil al genialului Mititelu, patronul Universităţii a intrat în conflict cu fanii craioveni ai Universităţii şi s-a dus, ca înaintaşul său Nea Mărin din Băileşti, să-şi depună ouăle la Severin. Aici a intervenit soarta şi l-a salvat. Căci cronicarul are o sensibilitate pentru Severin, iar karma a ţinut cu Mititelu şi cronicarul l-a iertat. Vedeţi dumneavoastră, la Severin este leagănul civilizaţiei olteneşti, întreaga filozofie financiară a oltenilor a pornit din Castrul roman de la Drobeta. Acolo a fost cantonată legiunea romană ce jucase în prealabil zaruri cu negustorii evrei din Palestina. Din acel castru a plecat psihologia unică a oltenilor, spiritul lor speculativ, tenacitatea exacerbată de-i mai zice acum şi încăpăţânare de catâr, misoginismul dialectic şi, în general, cam tot ce-ţi trece prin cap când auzi cuvântul oltean.

Ei bine, Severinul, leagănul civilizaţiei noastre, nu a avut niciodată o echipă serioasă de fotbal. Avem stadion de Champions League, avem suporteri de Premier League, dar n-am avut şi n-avem echipă. Până acum.

Vă spuneam că din punct de vedere tactic, noi oltenii suntem extrem de speculativi şi rareori ratăm vreo şansă. Ei bine, la Severin am ratat deja una.

Vedeţi dumneavoastră, ca orice oltean, eu însumi am ezitat îndelung între o carieră sportivă şi una în finanţe şi economie. M-am antrenat pentru amândouă dar din păcate pentru mine problema a tranşat-o tatăl meu, care exact când promovam de la pitici la juniori mi-a dat o palmă după cap spunându-mi sec „pune bă mâna pe carte, că din fotbal nu s-a îmbogăţit nimeni”. Desigur, erau alte vremuri, tata nu era Napoleon şi nu avea cum să viseze că orice extremă pitulată de la un CSM din anii `80 putea avea în tolbă măcar brelocul de la cheia unei maşini Ferrari din anii `90.

Din fotbalul la Clubul Sportiv Muncitoresc Drobeta nu se îmbogăţise într-adevăr nimeni. Au trecut de atunci 25 de ani, eu am 100 de kile şi aproape 40 de ani. Încă mai joc fotbal, dar o fac mai mult pentru berea de după. Tehnic este aproape imposibil să-i mai pot demonstra tatălui meu că fotbalul din Severin a pierdut astfel prima mare şansă de a avea un jucător valoros şi mai apoi o echipă adevărată. Iar eu am pierdut, bineînţeles, şansa de a mai conduce vreodată un Ferrari.

Mutarea Universităţii la noi este a doua şansă. Pentru Severin. Pentru mine, a doua şansă în domeniul sportiv este rubrica asta.

Luanda, 17 Iunie, Argentina – Coreea de Sud 4-1
“O ataque futebolistas argentinos do lado direito, a bola chega a Messi … MESSI … “. Şoferul conducea cu o mână pe volan şi una pe butonul volum, pentru a da sonorul mai încet, în caz că vrem să îi spunem ceva. I-am strigat să ne ducă la o cîrciumă de pe Bulevardul Che Guevara. Eram cu doi italieni din Catania pe care îi durea în cot pe ce bulevard mergem să bem, tot ce voiau ei era sa vadă meciul într-un loc cu aer condiţionat, în care să nu plătim mai mult de 3$ pe o bere. “Messi …! Meeessiii … !! Messi volta para a esquerda UNITEEEEEL, DINAMICA DE LA VIDAAAA!”. În Angola, pentru a asculta la radio un meci de fotbal, ai nevoie de nervi bine antrenaţi. Inserţiile publicitare sunt enervant de frecvente şi constau practic într-un text pe care comentatorul radio îl citeşte dintr-o suflare, retezînd mijlocul unei fraze, sau chiar al unui cuvînt, după care continuă să comenteze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În faţa micilor magazine de cartier, ciorchini de barbaţi si femei beau bere în jurul difuzoarelor care transmiteau meciul. Se părea că toate radiourile din Luanda sunt date pe meci. „Higuain, cabeçaaa, goooooooooooooCERVEJA CUCA – UM SABOR AUTENTICOooooooooooooooool de AAAAAR-JǍN-TINAAAAAA”.

Majoritatea angolezilor asculta meciurile la radio, televizorul fiind pe aici un fel de fiţa. Comentatorii radio angolezi sunt probabil şcoliţi in Brazilia, golul fiind anunţat printr-un urlet de cateva minute, chiar daca joaca Petro Luanda cu Academica do Soyo, in etapa a 14-a din campionat.

Pe bulevardul Ho Chi Minh, ne blocăm într-o intersecţie fix în dreptul unei cîrciumi gen acvariu, prin geamurile căreia se vedea Maradona agitîndu-se pe o plasmă de un metru. Am ieşit din maşină înainte ca şoferul sa mai apuce să parcheze si ne-am repezit înăuntru. Trei chelneriţe s-au infiinţat la masa noastră în secunda doi, zîmbind lucios, din spatele decolteelor ultra bombate. După ce ne-am comandat berile, unul dintre italieni s-a dus la budă să-şi mai toarne nişte gel în cap si parfum pe faţa, după un străvechi obicei din Catania, revenind insoţit de o a patra chelneriţa, care îi căra pe tavă un pahar cu Campari Soda. Daca nu aţi ieşit niciodată cu marinari italieni în cîrciumi cu chelneriţe focoase, trebuie să ştiţi că ei obişnuiesc să dispară la budă cam după fiecare pahar de bere, de unde se întorc mult mai parfumaţi si mai gelaţi decît înainte. După circa jumătate de oră, ai senzaţia că vezi meciul într-o frizerie. Bănuiesc că italienii ies în oraş cu sticluţele de parfum în buzunar, cam cum ies irlandezii cu butelcuţele plate de Jameson. A cincea chelneriţa ni s-a alăturat de prin minutul 80, crezîndu-se chemată de celălalt italian, care se ridicase să gesticuleze spre arbitrul de pe ecran.

Placuţa stradala pe bulevardu Ho Chi Minh.

Concluzie: 3 bărbaţi – 5 chelneriţe, scrumiera schimbată la fiecare jumătate de chiştoc.

Bucureşti, 24 Iunie, Olanda – Camerun 2-1 (la o terasă, pe Lipscani)
În primul sfert de oră, zero chelneriţe. Pe terasa respectivă mişunau multe ospătăriţe, e drept, dar nici una nu se apropia de masa noastră suficient de mult încît să-i putem comanda berile. Toate erau brunete, cu ţîţe cupă B-C şi cu fundul mare, probabil reflectînd în acest mod subtil gusturile patronului în ceea ce priveşte eternu’ feminin.

Celelalte sferturi de oră le-am petrecut căutînd din priviri chelneriţa care se ocupa de masa noastră, treabă nu tocmai simplă, intrucît nu e deloc floare la ureche să deosebeşti la ceas de seară o brunetă de alte brunete, care au fundurile la fel de mari şi aceeaşi cupă la sutien. Cu atît mai mult, cu cît doi dintre noi eram ochelarişti (inclusiv subsemnatul), iar al treilea era sora lui Julius, care, deşi nu poartă ochelari, nu a fost niciodată renumită pentru vederea sa ageră pe timp de noapte. Aproximativ 9 chelneriţe din 10 apelate ne-au răspuns răbdător „nu sunt io la masa dvs, da’ o să-îi comunic lu’ colega”.

Concluzie: 3 persoane – 1 chelneriţă, din cînd în cînd. Brunetă, cu fundul mare şi cu sînii mici.

Cluj, 7 iulie, Germania – Spania 0-1
Încep cu concluzia: 20 de persoane – o singură chelneriţă.

Prin persoane vreau să zic consumatori gen Groparu sau Crivăţ , adică cetăţeni care nu se lasă deshidrataţi în timpul unui meci, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Chelneriţa se numea Florina şi a făcut faţă într-un mod magic. În primul rînd, nu îmi explic cum şi cînd debarasa masa (deşi era genul de masă care se cerea debarasată al dracului de frecvent). Nu o făcea nici la lovituri libere, nici la cornere şi nici chiar pe faze de contraatac 3 contra unul. Nu a încurcat niciodată berile, nici calitativ, nici cantitativ, fiecare primea exact ce comanda (de exemplu, Groparu mai cerea din cînd în cînd şi cîte o bere fără alcool, că era cu maşina). Fiecare rînd de beri era însoţit magic de bonu’ fiscal de rigoare, ca scrisoarea de timbru.

Ca să aducă o halbă la masă, umplută corect, îi lua exact de cînd ieşea mingea în out de poartă, pînă cînd repunea portarul din 6 metri (mă refer la perioada în care era încă 0-0, nu după ce au început spaniolii să tragă de timp).

Clujenii o priveau pe fata asta ca pe ceva normal, dar eu înclin să cred că în Bucureşti i s-ar fi ridicat o statuie, iar în Luanda ar fi fost considerată un fel de maşinărie cu faţă umană. Deşi un pic cam prea palidă, pentru gustul local.

Era una dintre acele dimineţi fotbalistice pe care Ţopescu, Ioaniţoaia şi chiar regretatul Chirilă nu s-ar fi sfiit să le scrie cu LITERE MARI. Spre finalul meciului, aveam un uşor avans, de două goluri şi trei cornere neacordate. Tribunele erau entuziasmate dar, totuşi, parcă ceva lipsea pentru a fi un meci perfect. La un moment dat unul de la noi recuperează o minge în careu, bagă un lung de linie şi mă găseşte pe mine nemarcat aproape de careul advers. Aveam un singur adversar în faţa mea şi apoi liber spre poartă. În acel moment tribunele au amuţit.

De aproape cinci ani de zile joc fotbal săptămânal, câteodată de două ori pe săptămână. Sunt la fel de netalentat ca în prima zi, dar am reuşit să învăţ o singură schemă, un dribling pe care, în ultimul an, l-am perfecţionat cu fiecare meci.

În acel moment i-am făcut-o puştiului din faţa mea. Anii de experienţă şi-au spus cuvântul. Schema mi-a ieşit perfect. Tribunele au început să murmure, iar murmurul s-a transformat într-un vacarm de aplauze şi ovaţii. Meciul a fost perfect, iar ziua – magică. Microbiştii au sărbătorit pe străzi până noaptea târziu iar tricoul meu portocaliu cu “Iubesc Braşovul” – în care eram îmbrăcat când am făcut schema -, a fost retras de la club în onoarea mea. În Braşov şi în localităţile limitrofe, pentru câteva ore, nivelul de trai a crescut cu 1,8%.

PS: Acest filmuleţ se adresează cititorilor obişnuiţi ai site-ului nostru. Suntem conştienţi că el conţine personaje complet necunoscute fanilor lui Vuvuzel, însă lor le recomandăm ultimul filmuleţ de pe blogul lui MB – ăsta se încadrează perfect în puterea lor de înţelegere.

Ce sport imposibil! Să fii nevoit să joci 90 de minute fără să te poţi preda…

PS: Tragic pentru francezi e că Africa de Sud mai are nevoie de două goluri să se califice.

Noi, bineînţeles, nu vom publica nici un fel de curs de înţelegere a fotbalului, pentru că cititoarele revistei Daily Cotcodac ştiu deja tot ceea ce o femeie trebuie să ştie despre acest sport – şi anume, că Universitatea Craiova este cea mai bună echipă de fotbal din lume.

De altfel, suntem convinşi că cititoarele noastre abia aşteaptă începerea Campionatului Mondial pentru ca, în timp ce bărbaţii lor se uită la meci, ele să poată citi în linişte Daily Cotcodac, fără teama că vor avea parte din nou de reproşuri de genul: “Să stai toată seara pe DC poţi, dar să vii în pat să-ţi fac un picuţ de masaj la tălpi n-ai niciodată timp”.

Situaţia asta e cumva prima ligă?

PS: Ne pare rău pentru echipele din Divizia B – ştim că în momentul ăsta sunt disperate şi se dau cu capul de pereţi: “Frate, am pus-o, de la anu’ jucăm cu Craiova. Aia e echipă bună, nu glumă!”.

Victoria fetelor de la Oltchim în meciul de aseară înseamnă foarte mult pentru ţara noastră, care nu a mai avut o echipă într-o finală de competiţie (cu excepţia echipei DC) din 1989. Înseamnă şi mai mult dacă ne gândim că România are fix o sală de sport capabilă să facă faţă tuturor standardelor unei competiţii europene sau internaţionale.

Dacă nu vă pricepeţi la handbal, nu e o problemă. E valabil pentru orice sport în care facem performanţă. Şi-a păstrat Bute centura? E ok, în România nu avem vreo sală unde să facem un meci de centură ca lumea. O mai ţineţi minte pe Diana Mocanu, campioană la înot? Fata era de la un club din Brăila unde nu exista un bazin olimpic de înot. Dar pe maratonista aia, Diţă Tomescu, care a câştigat maratonul la 38 de ani şi povestea cum o alergau câinii prin parcuri când se antrena? Paţaichin are aproximativ un vagon de medalii cu loturile naţionale de caiac-canoe. Are unde să-i antreneze pe băieţi? La Snagov – între toţi umflaţii care se dau cu barca cu motor, ski-jet-ul sau, în cazul băieţilor de la Dinamo, care beau ceva mai mult, cu Lamborghini-ul pe apă. Să nu va mai povestesc de clubul Tractorul din Braşov, care a dat zeci de campioni de scrimă: Mihai Covaliu, Rareş Dumitrescu, Ovidiu Eftimie.

În privinţa sportului-rege, fotbalul, se pare că stagnăm. În ciuda eforturilor depuse de FRF, LPF şi restul graşilor care se laudă la gagici că sunt investitori în fotbal, nu am reuşit să facem un stadion atât de distrus cât să prindem şi noi măcar o finală de cupa UEFA. În schimb, avem asigurate locuri direct în grupele Ligii Campionilor.

Sigur, Phelps, e uşor să câştigi o găleată de medalii când ai zeci de specialişti, nutriţionişti, oameni care îţi fac slipii atât de fini încât CIO îi trece la substanţe interzise. Da’ ia fă tu, micuţule, performanţă într-un oraş fără bazine sau, dacă au bazine, fără apă în ele. Lance Armstrong are sute de oameni în jurul lui care-l mângâie la cimpanzeu; ar fi reuşit aceleaşi lucruri dacă ar fi avut doar o bicicletă Carpaţi şi teren de antrenament Drumul Taberei (noaptea)?

Acestea fiind scrise, este uşor de bănuit ce medalii şi cupe vor mai câştiga sportivii noştri în continuare. Avem trambuline pentru sărituri cu schiurile? Nu? Bun, iaca un campion modial, trei vicecampioni, şi multe diplome. Pârtii de schi? Vreo trei kilometri în toată ţara – deci, proba de slalom uriaş va fi dominată de români. Golf? Avem o laie terenuri, deci sigur scoatem un campion să-i dea ruşine lui Tiger Woods. Baseball? E vreun teren în România? Dacă e, şi este degradat suficient, în doi, trei ani lotul naţional va domina competiţiile internaţionale. Vom fi numiţi „brazilienii baseball-ului”. Gândiţi-vă aşa: undeva în Colentina, un puşti care dă cu bâta în pietre care va fi numit, peste câţiva ani, Pele al baseball-ului. Asta, bineînţeles, cu condiţia să nu-i rupă oasele viitorul Lucian Bute, care, pentru că n-are o sală unde să se antreneze, bate şi el pe stradă pe cine pică.