Julius Constantinescu

După o perioadă de acalmie, conflictul cu atentatorul cu cerneală a reizbucnit cu şi mai mare violenţă. E un război psihologic total, la capătul căruia asociaţia de locatari va fi o ruină fumegândă. Înclin să cred că bătălia finală se va da pe culoarele Spitalului 9, unde, în fruntea unei coaliţii internaţionale, îl voi zdrobi definitiv pe acest dement şi-l voi exila pe o insulă izolată, unde îl voi otrăvi lent cu săpun, şampon şi gel de duş.

Până acolo, trebuie să fac faţă războiului bileţelelor. Mi le pune în uşă dimineaţa, când dorm. Reproduc câteva: “Nu mai tropăi încălţat prin casă nesimţitule”, “Duşul se face la ore normale nu la 11 noaptea oamenii dorm atunci”, “Nu mai zbiera ca un animal la meciuri
animalule”. (more…

Julius Constantinescu

(continuare din numerele trecute; vezi Atentatorul cu cerneală si Jurnal de front)

În timp, vecinul de deasupra mi-a câştigat respectul, îi admir sincer tenacitatea şi inventivitatea care l-ar îmbolnăvi de invidie până şi pe motanul Sylvester. Câteva zile la rând, am găsit uşa la ghenă deschisă şi capacul ridicat. L-am bănuit din capul locului, dar am fost sigur că e mâna lui când am văzut că nu apare nici un afiş prin care locatarii să fie preveniţi că lăsarea uşii la ghenă deschisă se pedepseşte conform legii. Dacă nu a reuşit fonic, urma să mă asasineze olfactiv.

Pentru a mă îneca în mirosul pestilenţial al gunoiului, s-a sacrificat el însuşi (more…

Julius Constantinescu

Poliţia se spală pe mâini, trebuie să înving singur. Încerc să-l ucid, dar mă opreşte respectul pentru Codul Penal. Contraofensiva. Îmi taie cablul.

Într-o seară, aveam nişte prieteni în vizită la mine, beam ceva şi discutam tot felul de nimicuri, când se aude un ciocănit energic în uşă. Sting ţigara, mă ridic şi anunţ: “Îl omor”. Deschid uşa şi dau nas în nas cu doi poliţişti plictisiţi. Îi chemase noul meu prieten, stătuseră două minute în faţa uşii şi se convinseseră că nu e gălăgie; acum mergeau să-l amendeze că a chemat poliţia degeaba. “Dar să ştiţi că l-am mai amendat de câteva ori şi tot degeaba. N-ai ce-i face”. Deci, sunt pe cont propriu.

Sâmbătă dimineaţa, ora 9. Bubuie tavanul şi se cutremură blocul. Sar din pat, îmi trag bocancii în picioare şi ies val-vârtej pe uşă. (more…

Mutarea în Dristor. Noii mei vecini mă întâmpină cu căldură. Sunt victima unui atentat cu cerneală. O discuţie cu proprietarul.

Acum patru ani, m-am mutat în cartierul Dristor. Găsisem un apartament aranjat, chiria era destul de mică, iar proprietarul era un tip ok. Singurul lucru care nu-mi plăcea la apartamentul ăsta era că nu-i găseam defectul – eram convins că are cel puţin unul, experienţa m-a învăţat că trebuia să aibă unul.

Toată ziua, m-am învârtit prin casă căutându-l. Am verificat de zece ori instalaţiile sanitare, am demontat un panou de la baie şi am pipăit ţevile, am dat dulapurile la o parte, am căutat crăpături în perete, am verificat dacă ferestrele se închid cum trebuie, am întors casa pe dos şi tot n-am găsit nimic. “E clar, cade la primul cutremur şi mor ca un şobolan”, mi-am zis. După ce am stabilit că m-am mutat într-un sicriu, m-am liniştit. (more…

Vivi Floricica

- Mamaie, nu se zice bijamale. Se zice pijamale, cu p!
- Eh, da! Bijamale or bijamale, tot aia e!
- Păi, mamaie, e cu p de prost, nu cu b de la bou…
- Fă, io zâc cum am pomenit io. Io am pomenit bijamale şi pă timpu mieu nici nu era. Te culcai acolo în camaşă ţăsută, să-ncolăcea aia pă tine, să făcea sulutuc. Acum ne-am modernizat, toată lumea are bijamale.

Intervine tataie, mă văzuse că mă enervasem:
- Tanţo, fata asta vrea să zâcă că nu e bine aşa. Nu să zâce bijamale, să zâce bijamale, înţelesăşi acu?

Mersi, tataie!

Începând de astăzi, revista Daily Cotcodac vă prezintă un nou serial, semnat de inegalabila Vivi Floricica, această variantă feminină a lui Sucă. Serialul se numeşte “Mamaia rules” şi va fi difuzat sporadic; de asemenea, precizăm că el nu va putea fi urmărit decât de către abonaţii DC, cei care sunt la alte firme putând să se lingă pe bot. Prin urmare, dacă vrei să urmăreşti serialul “Mamaia rules”, cere acum providerului tău de internet site-ul Daily Cotcodac!

Adrian Călăraşu

Cu toate că nu ne cerea nimeni vreo socoteală absurdă, ne-am dorit casa noastră şi numai a noastră, drept pentru care am luat-o pe credit. La bancă, da! Ideea de chirie – acesta metodă prepay de a improviza un cămin – cădea din start, în condiţiile în care chiriaşii nu prea au drepturi reglementate cât de cât de norme. Şi cu atât mai mult cu cât incertitudinea şi nesiguranţa mă scot din minţi, când e vorba de ce-i al meu, sunt şacal.

În episoadele anterioare vă povesteam ce dezastru am găsit în apartamentul achiziţionat, la o evaluare mai amănunţită şi cu câtă pasiune l-aş strânge de gât pe fostul proprietar (more…

Adrian Călăraşu

Îmi amintesc din anii trecuţi, când dacă trebuia să traversezi un tronson de bulevard, ajungeai la destinaţie cu braţele pline de pliante cu oferte de toate genurile, de-ţi trebuia încă o geantă ca să le cari, ca să nu le arunci ca gheolbanul în urma celor care ţi le ofereau generos, bătându-ţi joc de munca lor. (more…

Adrian Călăraşu

Aşa cum vă spuneam şi în episodul anterior, ne-am luat coteţ!

        Partea bună e că suntem mulţumiţi de locaţie şi de tipul construcţiei - aceiaşi vecinătate în care ne-am născut şi am crescut ş-am trăit şi până acum, bloc cu patru etaje şi 8 scări, solid, de producţie rusească – pentru a-mi tempera fobia faţă de cutremure. Faptul că mişcarea tectonică din ’977 nu a reuşit să facă blocului decât mici fisuri la nivelul tencuielii  îmi conferă garanţia că nici următoarele posibile zgâţâili n-or să mă facă să mă mut vreodată prin constrângere, cu tot cu familie, de la etajul 3 spre parter sau poate chiar în părculeţul electoral din spatele blocului.

        Partea nasoală e că la capitolul finisaje ruşii nu au fost niciodată ingenioşi, ci mai degrabă ingenui. Astfel, asupra pereţilor turnaţi aproape exclusiv în beton masiv, au fost în stare să aplice decât o improvizaţie meschină, folosind o soluţie gen 3 în 1, un amestec menit să ţină loc în acelaşi timp şi de tencuială şi de glet, aranjat la suprafaţa sub formă de suav calciu, peste care au suflat nişte humă. Rezultatul este că huma se ţine foarte bine de calciu, care la rândul lui se ţine la fel de bine de plăcile de beton.
  
        Partea şi mai nasoală abia acum vine: fostul proprietar (more…

Adrian Călăraşu

În toamna anului trecut, eu şi cu doamna ne-am cumpărat un apartament prin vecinătate. Era musai să fie pe aproape şi ne-am hotărît într-un final la un loc’şor la trei blocuri distanţă de părinţii noştri, astfel încât viitorii bunici să nu îşi permită să se plictisească la bătrâneţe, când vom vrea şi noi probabil să scăpam câteva ore de plozi, ca să putem merge în club să ne destrăbălăm, ca orice om care ţine la tradiţii.

Blocul în care ne vom muta aduce uşor a sanatoriu, în primul rând din cauza faunei care îl populează: jur că am văzut nepoţei venind la bunici cu coşuleţul de merinde în blocul ăla. Asta nu ar fi ceva ieşit din comun dacă am putea trece peste faptul că nepoţii aia au puţin peste 50 de ani.

Noi am cumpărat de la un nene aflat la a doua tinereţe, dar care se încadra perfect în context, în sensul că avea 45 de ani, dar din cauza că îi era practic imposibil să se oprească un pic din machit, arăta de 66. (more…