cea mai deranjantă muzică dansantă nu va fi mai departe de atât,

iar cea mai nașpa manea va suna cel puțin așa:

Land Of Confusion

Land Of Confusion bis

We Don’t Need Another Hero

Here Comes The Rain Again

Lay all your love on me

Moonlight Shadow

It’s a Sin

In the Heat of the Night

I Only Wanna Be With You

Inchei cu o veste proasta: Dinu Patriciu a cumpărat City FM si il va transforma intr-un post comercial.
R.I.P. City FM.

În privinţa fumatului vă pot lămuri pe scurt: dacă mă vedeţi că bag două-trei pachete pe zi asta înseamnă că sunt în zilele alea când încerc să mă las. Când nu mă las fumez normal, doar un pachet. În ceea ce priveşte regimul alimentar de slăbit, în urma observaţiilor făcute asupra prietenilor graşi, am tras nişte concluzii îngrijorătoare.

În primul rând, să nu vă pună dracu’ să nu mâncaţi după 6 seara. Practic, orice gras la regim face greşeala asta, n-am întâlnit pe unul să slăbească din aşa ceva. Nu mâncaţi piept de pui. Habar n-am ce conţine dar, se pare, este 90 % slănină, altfel nu-mi explic.

Salatele sunt calorie în stare pură, mâncatul fără pâine te poate duce în situaţia penibilă să mai dai drumul la două găuri la curea. Peştele, fructele, legumele fierte – nocivitate curată. Uitaţi-vă la orice gras, numai de-astea mănâncă, fără pâine, puţintică brânzică şi un grătărel. Abia se mai mişcă săracii pe stradă.

Şi mai e o chestie. Cu cât eşti mai gras, cu atât berea te îngraşă mai mult. Practic, dacă ai 120 de kile şi bei un pahar de bere sari instantaneu la 130.

Episodul 1 din această trilogie de două episoade poate fi citit aici.

“Ia dă-te, bă!” – le-am spus colegilor, dându-le un cot precum meşterul calfei din reclama la lavabilă – “să bag şi eu nişte metale noi!”, zic. Apoi mi-am ajustat scaunul după lunganul de DJ RocKotco, mi-am destupat o bere neagră şi m-am pus la butoane.

S-o luăm încet, dar luaţi aminte, căci începutul nu e ca sfârşitul: fiţi precauţi şi gata în orice moment să tăiaţi funiile pânzelor, să sloboziţi ancora şi să sfărâmaţi cârma, pentru că se anunţă furtună!

Pentru început salvaţi femeile şi copiii, sărutaţi-i pe frunte şi luaţi-vă rămas bun de la ei, cu:

Serj Tankian – Goodbye

Continuăm adagio, tot cu nişte armeni pe care i-am descoperit de curând şi despre care nu ştiu mare lucru în afară de faptul că sună bine. Acum îi văd şi la faţă pentru prima dată, când tocmai am descoperit clipul ăsta:

VIZA – Trans-Siberian Standoff

Andante – schimbăm şi stilul şi ţara, plecând spre Florida, via Norvegia – de unde îl luăm pe gurist – şi ascultăm nişte metal simfonic de mare clasă:

Kamelot – The Great Pandemonium

Allegro – traversăm la loc Atlanticul şi o parte din continentul nostru, până în ţara păcii şi a ciocolatei, pentru Eluveitie (“eu sunt elveţian”, în galeză, limbă în care şi cântă o bună parte din repertoriu). Cimpoiul ăla mă ucide de-a dreptul:

Eluveitie – Inis Mona

Presto – pentru cine nu s-a pierdut încă prin Marea Baltică şi a reuşit să ajungă cu mine până în Scandinavia, un desert suedez – death metal melodic:

Dark Tranquillity – The Treason Wall

Până data viitoare, votaţi, vă rog, like-uiţi şi link-uiţi, pentru că fără aplauze consistente nu mă mai prindeţi la rubrica asta. Alo, mai e careva…?

PS: Salut, Călă, eu mai sunt, DJ Cotco. Nu vrei tu să-i spunem data viitoare la chestia asta “Rubrica de metale moi”?

CIOCĂNELE DE PUI

Sǎptǎmâna a doua. Atmosfera în casa familiei Japonezu (sau, mai bine zis, în locuinţa temporarǎ a familiei Puiu, care a pus stǎpânire pe întreaga casǎ, mai puţin cǎmǎruţa în care s-au retras foştii ocupanţi) devine încet încet tensionatǎ. Domnu’ Japonezu se uitǎ tot mai des spre sǎbiile moştenite de la strǎbunicul sǎu, iar doamna Japonezu refuzǎ sǎ mai facǎ vreo cumpǎrǎturǎ. Astfel, din cauza câinoşeniei unor strǎini (aici domnu’ Puiu emite din nou cugetǎri pline de înţelepciune: “Dom’le, japonezii nu-s ca noi. Românul te primeşte în casǎ, te pune la masǎ, îţi dǎ şi cǎmaşa de pe el. Japonezii îs reci…”), familia Puiu se vede nevoitǎ sǎ punǎ piciorul pentru prima datǎ într-un supermarket. Mâncatul la restaurant nici nu intrǎ în discuţie — “Noi am venit aici sǎ ne distrǎm, nu sǎ mâncǎm” — aşa cǎ familia Puiu trece la un regim de mic dejun târziu, compus din salamul de Sibiu de acasǎ, pâine cumpǎratǎ seara cǎ sunt reduceri şi ceai din stocul familiei Japonezu. De prânz nu mai au timp, cǎ sunt ocupaţi cu vizitatul, iar seara… şi astfel cititorii noştri descoperǎ trǎsǎtura caracteristicǎ a familiei Puiu: dragostea pentru carnea de pui. O tǎviţǎ cu ciocǎnele de pui costǎ sub un euro, sare, condimente, ulei şi orez are familia Japonezu, şi uite aşa se compune o cinǎ (sau mai multe, toate de fapt) copioasǎ din pui prǎjit şi pilaf.

Doamna Puiu, care acasǎ are menajerǎ, considerǎ cǎ e sub demnitatea ei sǎ spele vasele, aşa cǎ le lasǎ ostentativ în chiuvetǎ. Doamna Japonezu le spalǎ cu conştiinciozitate în lipsa lor, vǎrsând câte o lacrimǎ pentru fiecare cratiţǎ şi tigaie arse dincolo de orice posibilitate de salvare. Domnu’ Japonezu începe sǎ lustruiascǎ sǎbiile.

Puişorul Penal se desfatǎ cu aerul condiţionat. Are şi familia Puiu aer condiţionat acasǎ în România, dar, ca orice om cu scaun la cap, domnu’ Puiu e mai mult decât conştient ce risipǎ ar fi sǎ-l şi foloseascǎ. Puişorul Penal a pus şi mâna, o mânǎ lipicioasǎ de transpiraţie şi diverse alte lichide, pe calculatorul doamnei Japonezu, care trebuie sǎ i-l cearǎ cu sfialǎ înapoi de fiecare datǎ când are nevoie de el. Puişorul Penal ştie cǎ pe femei trebuie sǎ le pui la punct, aşa cǎ îi spune clar de fiecare datǎ: “Îmi trebuie din nou peste 20 de minute.”

E drept, gazdele nu prea se achitǎ de datoria lor de gazde. În opt zile, prosoapele familiei Puiu (care nu şi-a mai cǎrat prosoape de acasǎ, cǎ n-avea rost) nu au fost schimbate decât de douǎ ori. Indignatǎ, doamna Puiu a luat un braţ de prosoape curate din dulap, lǎsându-le pe cele murdare pe jos în baie. Sǎ se înveţe minte doamna Japonezu!

Doamna Japonezu este o fiinţǎ micǎ, sprintenǎ şi voioasǎ, care încearcǎ din rǎsputeri sǎ respecte principiul japonez: “Musafirul/ clientul nostru, dumnezeul nostru”, numai cǎ, din cauze pe care musafirii nu le pot elucida, începe sǎ semene din ce în ce mai mult cu o locomotivǎ cu aburi. Domnu’ Japonezu îi aminteşte înţelept: “Preot budist bun…”, aşa cǎ doamna Japonezu bea o ceaşcǎ de ceai verde, admirǎ pentru câteva minute crapii din grǎdinǎ şi merge sǎ dea ochii cu doamna Puiu.

Doamna Puiu gǎteşte nelipsitele ciocǎnele de pui.
“Japoneza, da’ ulei nu mai ai?”
Mica rǎzbunare pe care şi-a permis-o doamna Japonezu e cǎ nu a mai fǎcut cumpǎrǎturi în ultimele zile. Cu toate acestea, parcǎ o cuprinde ruşinea când îi rǎspunde doamnei Puiu:
“Dacǎ nu mai e în dulap, cred cǎ nu, am uitat sǎ cumpǎr…”
Doamna Puiu îi aruncǎ o privire tǎioasǎ şi i se adreseazǎ domnului Puiu în limba românǎ:
“Uitǎ-te şi tu la ǎştia, nici ulei nu au în casǎ! Acum trebuie sǎ prǎjesc puiul fǎrǎ ulei! Doamne, cǎ necivilizaţi mai sunt!”

Doamna Japonezu îndrǎzneşte sǎ continue conversaţia:
“Mâine ce program aţi avea? Cǎ eu şi Japonezu trebuie sǎ mergem la firmǎ, şi sǎ ştim cum facem cu cheile.”
“Nu ştim, încǎ nu ne-am hotǎrât,” îi rǎspunde scurt doamna Puiu.
“Mǎcar aşa, ca idee, cǎ Japonezu poate sǎ vǎ aştepte pânǎ plecaţi…”.
“Auzi, Japoneza, noi ne-am sǎturat sǎ ne tot faceţi program, cǎ nu suntem roboţi. Noi suntem în vacanţǎ şi dacǎ am cǎlǎtorit jumǎtate de glob, pǎi vrem sǎ ne relaxǎm. NU ŞTIM CE PROGRAM AVEM MÂINE! Ce, nu puteţi sǎ ne lǎsaţi şi nouǎ un rând de chei şi un telefon mobil?”.

Doamna Japonezu simte cǎ spiritul ocrotitor al strǎmoşului care fusese preot budist refuzǎ sǎ-i mai ofere protecţie şi se retrage învinsǎ în camera ei. Doamna Puiu, indignatǎ la culme de lipsa de maniere a gazdelor, decide sǎ nu-i adreseze doamnei Japonezu nici un cuvânt pe toatǎ durata şederii. Domnu’ Puiu încearcǎ sǎ o mai calmeze:
“Lasǎ, dragǎ, nu te mai supǎra şi tu atâta! Ei sunt din altǎ culturǎ, nu ştiu cum sǎ fie ospitalieri.”
“Cum sǎ nu mǎ supǎr, Puiu? Uitǎ-te şi tu, frigiderul gol, ulei nu mai este, gunoiul nu e dus de ieri, cu aspiratorul n-a mai dat de la petrecere. Ce fel de gospodinǎ e asta? Deja începe sǎ miroasǎ urât în casǎ! Bine, cu porcǎriile astea de rogojini pe care le au aici, la ce te poţi aştepta?!”.

Trebuie menţionat cǎ familia Puiu urmeazǎ reguli stricte de igienǎ, care s-au transmis nealterate din Evul Mediu: camerele nu trebuie aerisite, cǎ se face curent, şi nu existǎ duşman mai mare al sǎnǎtǎţii. Pǎrul trebuie protejat şi spǎlat cât mai rar posibil, pentru a-i pǎstra uleiurile naturale.

Puişorul Penal intrǎ în bucǎtǎrie şi se uitǎ plin de speranţǎ pe masǎ. Sclipirea din ochi îi dispare imediat ce vede nelipsitul pilaf însoţit de ciocǎnele de pui.
“Iar pui? Aţi spus cǎ în Japonia o sǎ mâncǎm fructe de mare! Eu vreau fructe de mare!”.

Domnu’ Puiu, pentru care nici un sacrificiu nu e prea mic când e vorba de familie, catacdiseşte sǎ se uite spre domnu’ Japonezu, care a asistat la întreaga discuţie de mai sus fǎrǎ a fi bǎgat în seamǎ, cu zâmbetul pe buze şi gândul la cartea despre metode tradiţionale de torturǎ pe care tocmai şi-a cumpǎrat-o.
“Japonezu, auzi, pe iazul ǎla de lângǎ templu sunt şi lebede?”

- va urma -

MASĂ ROMÂNEASCĂ LA SAKAI

Mereu dornică să experimenteze, familia Japonezu acceptă cu veselie şi invită câţiva prieteni la masa românească. Doamna Puiu compune un meniu şi alcătuieşte o listă de cumpărături cu doamna Japonezu. Din nefericire, domnu’ Puiu îşi dă seama că tot programul făcut de japonezi le-a cam dat planurile peste cap, aşa că îşi declară intenţia de a merge la Kyoto înainte de petrecere, în ziua fixată pentru pregătiri. Doamna Japonezu înghite în sec şi cu jumătate de gură le spune că nu-i nimic, o să se ocupe ea de pregătiri. De mâncare românească nu mai poate fi vorba, că doamna Japonezu nu se pricepe să gătească nimic mai ca lumea, cum ar fi o ciorbă de potroace şi nişte sarmale, aşa că invitaţii vor trebui să se mulţumească cu meniul internaţional al doamnei Japonezu.

Ziua petrecerii. Familia Puiu se trezeşte relaxată pe la ora 10, că doar sunt în vacanţă. Doamna Japonezu e deja agitată pentru că în două ore trebuie să aibă masa gata pentru 14 persoane. Domnu’ Japonezu e plecat să cumpere gheaţă şi fructe. În rest, mâncarea e gata, iar băuturile se răcesc cuminţi în frigider. În timp ce doamna Puiu dă ultimele indicaţii referitoare la aranjamentul mesei, domnu’ Puiu se face o nouă ofertă generoasă: “Să nu luăm şi noi o băutură mai rafinată, ceva? Un gin, de exemplu. Un gin tonic la început e foarte indicat, că le taie pofta oamenilor de a bea prea mult.” Doamna Japonezu înghite din nou în sec (trebuie precizat că doar cu una din sticlele de vin cumpărate de familia Japonezu se pot cumpăra mai multe sticle de gin de cea mai bună calitate) şi îi spune zâmbind că au destulă băutură.

Musafirii vin, încărcaţi de cadouri pentru familia Puiu (să aibă şi ei o amintire din Japonia), aşa că domnu’ Puiu face un efort şi nu îşi arată nemulţumirea faţă de faptul că a irosit o zi întreagă de plimbare. La sfârşit, familia Puiu, istovită de atâta conversaţie şi zâmbete, se odihneşte pe canapea cu o bere în mână. Familia Japonezu face curat. Domnu’ Puiu râgâie satisfăcut şi face o glumă:
“Auzi, Japonezu, io credeam ca la voi nevasta face totul. Da’ uite ce drăguţ eşti tu când dai cu aspiratorul! Foarte drăguţ! Chiar o să-ţi fac o poză!”.

Domnu’ Puiu ţopăie graţios în jurul domnului Japonezu, cu aparatul de fotografiat de 1000 de euro în mână. Domnu’ Japonezu strânge din dinţi şi încearcă să nu-şi aducă aminte de strămoşul samurai, ci de strămoşul călugăr budist: “Samurai rău, preot budist bun… samurai rău, preot budist bun… samurai rău, preot budist bun…”.

- va urma -

Personajele: aici.

JAPONIA

După ce au cutreierat Europa în lung şi-n lat, familia Puiu s-a hotărât să se îndrepte spre destinaţii mai exotice şi a ales Japonia. Alegerea nu a fost întâmplătoare, ci determinată de faptul că familia Puiu (care din principiu nu stă niciodată la hotel, ar fi o risipă totală de bani) avea nişte prieteni acolo. Prieteni cunoscuţi la nunta unei nepoate, cu are au stat mai pe îndelete de vorbă la ciorba de burtă de a doua zi, căpătându-se astfel cu o invitaţie în Japonia. Decizia fiind luată, familia Puiu îi trimite un e-mail voios familiei Japonezu, anunţându-i că îi vor vizita pentru o scurtă perioadă de trei săptămâni. Mai jos aveţi o descriere a întâlnirii dintre familia Puiu şi Ţara Soarelui Răsare, împreună cu locuitorii ei.

Ziua 1. Familia Puiu ajunge cu bine în Japonia, fiind întâmpinata la aeroport de familia Japonezu, venită cu două maşini, ca să încapă toate bagajele. Din fericire, familia Puiu e obişnuită cu călătoriile şi nu-şi ia niciodată prea mult bagaj. Doar se duc în casă de oameni, nu în pustiu. Prima seară decurge în armonie, familia Japonezu fiind pregătită să aştepte musafirii cu şampanie franţuzească, homari, sushi şi tort.
Noaptea 1. Familia Japonezu le cedează musafirilor dormitorul lor şi cea mai bună cameră din casă, cea unde se află altarul familiei. Înainte de culcare se aude vocea indignată a doamnei Puiu: “Dragă, dar necivilizaţi mai sunt japonezii aştia! Auzi, să-şi culce musafirii pe jos! Iar la copii să le dea camera aia fără mobilă! Cred că o foloseau drept magazie!”.

Ziua 2. Mic dejun copios, cu fructe de mare, icre de somon şi tartine cu avocado. În Japonia nu prea se bea apă minerală acidulată, dar familia Japonezu a cumpărat un bax pentru musafiri. Domnu’ Puiu bea satisfăcut un pahar şi le explică gazdelor: “Eu nu pot să beau decât apă acidulată. Apa plată e fix apă de la robinet, n-are nici un rost să dai bani pe ea!”.
Ziua continuă cu o plimbare relaxată prin oraş. Vară japoneză, caldă şi umedă ca o saună, aerul având consistenţa unei supe care nu s-a răcit destul. Din fericire, automate cu băuturi se găsesc la tot pasul. Domnu’ Puiu se îndreaptă către unul şi se opreşte brusc. Faţa căreia soarele japonez îi dăduse o frumoasă culoare trandafirie capătă nuanţa sucului de roşii fiert prea mult. “Un euro o sticlă de apă la jumătate!”. De indignare, cuvintele îi ies şoptit din gât.
Seara 2. Domnu’ Puiu filozofează, oferind ascultătorilor idei despre supravieţuire: “Pe căldura asta, toată chestia e să nu pierzi lichide. De aia, secretul e să nu bei. Că dacă bei, imediat transpiri şi pierzi lichidele din organism.”

Prima săptămână trece în mod plăcut pentru gazde, care au pregătit un program de vizitat, combinat cu ieşiri la restaurante tradiţionale şi nu numai (ca să nu se plictisească musafirii de mâncare japoneză, i-au invitat la un all-you-can-eat brunch la Ritz Carlton), teatru şi alte asemenea activităţi cultural-distractive. Domnu’ Puiu se gândeşte că ar fi cazul să ofere şi ei ceva gazdelor, aşa că propune: “Ce-ar fi să facem şi noi o masă românească aici? Invitaţi şi voi nişte prieteni, iar noi facem un grătar, nişte mici, o ciorbă de burtă…”.

- va urma -

Aventurile Familiei Puiu în strǎinǎtate

Autor: Megami

Personaje:

Domnu’ Puiu (sau Cocoşul Obosit), tatǎ de familie şi posesor de afacere personalǎ deosebit de profitabilǎ. Dupǎ o viaţǎ de muncǎ şi nedreptǎţi îndurate cu stoicism, domnu’ Puiu se considerǎ un om de succes, a cǎrui datorie este sǎ le arate celor din jur calea cea dreaptǎ. Ceea ce îi lipseşte unui personaj de statutul sǎu e amanta, însǎ femeile din ziua de azi umblǎ numai dupǎ profit şi niciuna nu se mulţumeşte doar cu onoarea de a fi amanta domnului Puiu.

Doamna Puiu (sau Gǎina Bǎtrânǎ, fostǎ Puicuţǎ), caracterizatǎ de râsul şǎgalnic cu care cucerea inimile domnilor în tinereţe. În prezent, doar Doamna Puiu nu-şi dǎ seama cǎ şi-a pierdut oarecum din farmec.

Cocoşelul Corporatist, fiul cel mare al familiei Puiu. Mândru angajat la o multinaţionalǎ, i-ar plǎcea sǎ se dea bǎiat de bani gata dacǎ nu ar fi acut conştient de efemeritatea lucrurilor care pot fi cumpǎrate cu bani. Principiul sǎu: distracţia trece, banul rǎmâne.

Puişorul Penal, fiul cel mic al familiei Puiu. Şi-a câştigat porecla datoritǎ expresiei sale favorite, pe care i-o adreseazǎ cu superioritate doamnei Puiu ori de câte ori aceasta îl incomodeazǎ cu prezenţa ei: “Ce penalǎ eşti!”.

Aşadar, nu rataţi mâine primul episod: Familia Puiu în Japonia.

Julien avea faţa unuia care îşi petrecuse revelionul la Tanacu.
Mi-a povestit că a fost cu Monique la un bistro din cartierul lui, în seara dinaintea zborului spre Bruxelles. Ea a fost extrem de horny, a dărâmat cu ţâţa dreaptă un pahar de vin roşu, în timp ce se sărutau, s-au urcat în taxi clătinându-se, ea cu pata de merlot întinsă pe jumătate de piept, el cu degetele vinete de la vinul din sutienul ei. La el în apartament au mai băut o sticlă de vin, plus una de şampanie, care s-a vărsat jumătate pe bagajul lui, al cărui damf de bodegă a oripilat-o pe faţa palidă de la check-in, care era prea adormită să mai protesteze, la 5:30 dimineaţa, cu cafeaua lângă tastatură. Au râs şi s-au sărutat si s-au pipăit, dar nu şi-au tras-o pentru ca erau prea beţi si pentru ca ea a vrut să-şi mai înghesuie nişte ţoale din bagajul ei în valiza lui, iar ceasul era oricum setat pentru 5 AM, ceea ce era stresant.

Şi-au tras-o în schimb în Bruxelles, după care ea s-a răcit instantaneu, ca o şopârlă, absolut inexplicabil. În avion dormise pe el, sărutându-l ori de câte ori se trezea la vreo turbulenţă, iar în autobuzul cu care s-au deplasat de la aeroport la hotel, buzele ei tremurau de poftă în asemenea hal, încât problema lui era cum să facă să nu-i şocheze prea tare pe ceilalţi călători. Era ca o piatră de sauna atunci când s-a prăbuşit gol peste ea, imediat ce au intrat în cameră şi a durat doar câteva secunde până când a avut senzaţia că stă dezbrăcat pe o banchiza polară. Nu l-a mai lăsat să o sărute pe buze, din secunda aia. A două zi dimineaţă, el ara încă în pat, când ea vorbea la mobil cu o prietenă, pe tonul cu care se anunţă atentatele cu bombă, la BBC. Nu a deschis ochii, dar a auzit-o povestind că “Julien o are mică“.

Una din cele mai penibile experienţe din viaţa unei femei este să se trezească excitată până în vârful unghiilor lângă un tip care o are mică. Din punctul ăsta de vedere, bărbaţii sunt ca nişte ouă kinder cu surprize. Majoritatea femeilor ajung cu timpul să-i identifice pe cei care o au mică, după diferite chestii legate în special de comportamentul tipului, fiecare având reţeta ei. Dar situaţia de faţă era oarecum fake, întrucât Julien nu acţionase chiar de capul lui, ci urmase sugestiile mele, cel puţin la faza cu revelionul la Bruxelles. Eu nu aveam de unde să intuiesc care e treaba cu el, pentru că nu sunt femeie. Nici nu concepeam că nu o va face să se urce pe pereţi de plăcere în timpul celor 4 nopţi la Bruxelles, care acum se dovediseră, subit, mult prea multe. Am încercat să evaluez proporţiile dezastrului, deşi reacţia ei fusese tipică şi elocventă.

- Poate că ea a vrut să spună că o ai mică în comparaţie cu fostul ei …
- Nu! Ştiu exact ce a vrut să spună. Am văzut şi eu filme porno şi mi-a zis şi Stephanie, ceva de genul ăsta …
- Uite, şi japonezii o au mică, şi nu îşi fac harakiri din cauza asta. Ce-ar fi să-ţi cauţi o gagică asiatică?! Ele sunt obişnuite cu dimensiunile astea … Intri pe un site de agaţament, mă rog, socializare, şi cauţi tipe din Thailanda, Filipine, Japonia …

Peste două zile, Julien m-a anunţat că are o corespondenţă fierbinte cu o domnişoară de 19 ani din Tokio, al cărei nick-name, Rossana, m-a cam surprins. În poza de profil era o gagică râzând în hohote, cu ochii închişi si gura până la urechi. Nu avea piercing pe amigdale, ceea ce mi s-a părut un lucru pozitiv, ci doar 3-4 inele într-una din sprâncene. Pe scurt, genul de foto cu care poţi primi circa 50 de invitaţii de prietenie pe zi. Rossana nu vorbea engleza, dar folosea cu mare dibăcie google translator, traducând orice text din engleză în portugheză (!), limbă pe care o vorbea fluent, întrucât, pricepuse Julien, făcuse şcoala generală în Sao Paolo, unde tatăl ei lucra pentru o companie braziliană. După alte câteva zile, Julien, cucerit iremediabil, începuse să-i scrie în franceză, traducând apoi textul în engleză cu google translator, ca să-i lase ei plăcerea de a-l traduce din engleză în portugheză. I-am sugerat măcar să traducă direct din franceză în portugheză, dar nici nu a vrut să audă, oricine ştie că translatorul englez-portughez merge mai bine decât cel francez-portughez, ce ştiu eu! Toată povestea asta s-a umflat precum cozonacul până intr-o sâmbătă seara, când Julien mi-a spus că îşi rezervă un bilet de avion Toulouse – Paris – Tokio. Mi-a luat o jumătate de oră să-l conving să lase un marinar angolez să se uite pe textele scrise de Rossana în portugheză, poate s-a strecurat vreo eroare de traducere.
S-a oferit să ne ajute Ruffino Massala Simba, un flăcău de la graniţa Angolei cu Zairul, care vorbea şi portugheză şi franceză.
Astfel, am tras concluzia că google translator e ca un fel de Radio Erevan. În sensul că tatăl Rossanei lucra pentru o firmă braziliană, dar la filiala din Tokio, nu la sediul din Sao Paolo. Iar Rossana locuia la Tokio, dar era braziliancă, get-beget, care va să zică nu se încadra.

Lui Julien i-am dat un xanax, de 0.5.

- final –

- Ai numărul ei de telefon?
Julien privea absent două fetiţe cu coafură afro, care se jucau cu o păpușă albă, aproape cheală, lângă stiva de navete de cola sprijinită de zidul cârciumii. Aeroportul din Luanda era în reconstrucţie, în vederea apropiatului campionat african de fotbal, care urma să înceapă luna următoare, aşa că a trebuit să mergem pe una din străduţele de vizavi, în căutarea unui bar în care să bem o cafea.

Aeroportul „Quatro De Fevereiro” din Luanda nu este situat undeva în afara orașului, precum aeroporturile din Europa, ci este situat chiar în Luanda, într-un cartier. Probabil că luandezii care își potrivesc ceasul după cursa de Frankfurt se află într-o polemică permanentă cu cei care și-l potrivesc după aterizarea Ethiopian Airlines. Cum ieși din aeroport, ajungi pe o strada obișnuită, cu frizerie, cârciuma, rufe întinse la balcoane și butic cu de toate, inclusiv cu cetăţeni stând pe trotuar, sub umbrela din faţa buticului, la o bere. Diferenţa e că, în loc de seminţe, ei ronţăie un fel de alune prăjite într-un amestec de sare, zahăr, piper și chilli. Dacă berea angoleză ţi se pare nașpa, după 3-4 alune din astea, începe să ţi se pară insuficientă.
- Al cui telefon? întrebă Julien, într-un final, cu o jumătate de gură.
- Al lui Monique, evident!
Era din ce în ce mai clar că deşi nici nu apucasem să ajung pe navă, aveam deja un pacient. Unul francez, în plină criză depresivă, visul oricărui medic, de la Hippocrates, încoace.
- Julien! Încearcă în plm să te aduni! Nu eşti „fucked up completelly”, termină cu prostiile. Cel puţin, nu ești încă. „Fucked up completelly” o sa fii de-adevăratelea mâine, când o să ieși din tură și o să te simţi singur ca un rahat în mijlocul oceanului, dacă nu o să ai pe cineva cu care să vorbești la telefon. Evident, poţi să-i suni pe băieţii de la bunjee jumping, doar că ei nu te vor mai putea ajuta prea mult. Deci: ai nenorocitul ăla de număr al lui Monique, sau nu?!
- Mie mi-ar plăcea să o sun pe Stephanie, răspunse el, suflând un șir de cerculeţe de fum de ţigară.
Am comandat încă două cafele, deși aș fi vrut să comand o perfuzie cu creier, pentru Julien. În bomba în care intrasem erau fix 5 cești, toate, așa că barmaniţa a venit, ne-a luat ceștile de pe masă și le-a scufundat într-o găleată cu apă în care plutea un strat de spumă de detergent și niște farfurii mânjite cu resturi de omletă. Adevărul e că preferam un pacient cu diaree, sau chiar cu febră tifoidă, unuia cu depresie după papucii oferiţi de amorul vieţii.
- Julien, dacă o suni pe Stephanie, e posibil ca pe fundal să îl auzi pe noul ei gagiu, cântând în baie, ceea ce bănuiesc că o să-ţi pice greu la stomac.
Barmaniţa a clătit scurt ceștile noastre de cafea, vorbind continuu la telefonul mobil, pe care îl ţinea între umărul stâng și ureche. Umărul ei cafeniu făcea un contrast incitant cu cercelul mare, bleu deschis, ce se asorta cu breteaua de la sutien, căzută strategic. Privirea lui Julien ţintea scrumiera.
- Leite? Barmaniţa ne-a adus cafelele, fâţâindu-și fundul înghesuit într-o fustă de blugi ultra mulată. Purta șlapi roz, iar degetele și glezna îi erau acoperite de praful ăla roșiatic, care apare peste tot în Luanda. Oraşul este construit pe o faleza de pământ roșu, ca un praf de cărămidă pisată, iar străzile sunt mai prost asfaltate decât în București. Francezul a tresărit și a aruncat o privire spre decolteul negresei, chestie care mi s-a părut un semn bun. Ceva de genul „Doamne, există oare decoltee după Stephanie?!” .
- Naô, obrigado, i-a zâmbit el cu un colţ de buză, apoi mi-a dat vestea bună: da, am numărul lui Monique!

A sunat-o în seara aia, de la mine, din infirmerie, și au vorbit 47 de minute. În a doua seară s-au decis să petreacă revelionul împreună, la Bruxelles, unde niște prieteni de-ai ei închiriaseră o vilă. În a treia seară, el rezervase deja biletele de avion Toulouse – Bruxelles pentru amândoi și putea vorbi liber timp de 10 minute, fără să pronunţe cuvântul Stephanie. Părea un caz rezolvat. După 4 săptămâni, când ne-am despărţit pe aeroportul din Frankfurt, Julien era capabil să râdă și chiar să spună poante.

Schimb de echipaj, 24 Ianuarie 2010. Aeroportul Charles De Gaulle, Paris, terminalul 2F.
Julien fuma pe o bancă în staţia Air France Bus. Era verde și privea asfaltul.
- Julien, cum a fost la revelion?!
- Dezastru!

(va urma)