Domnul P. e momit să intre în prima bancă de o apetisantă hârtie cu inscripția “A venit pensia”. În plus, instituția financiară mai are și nume grecesc și domnul P. știe că elenii au măsline – dacă nu și roșii – ieftine. Pe de altă parte, nu-i coadă – semn rău, oare n-or fi băgat bani?

Tanti de la casă afișează o expresie plăcută, de femeie de 50 de ani proaspăt părăsită de al treilea soț. Pare descinsă din nobila spiță care a dat patriei generații întregi de funcționare scârbite de la Circa Financiară. Domnul P. savurează deja în gând schimbul de replici ce va urma.

Tanti ia facturile din mâna domnul P. și le scanează cu mâini îndemânatice, exersate în zeci de ani de croșetat și completat rebusuri în spatele geamului de la ghișeu. “Un act de identitate, vă rog.” “Nu am”, jubilează domnul P. Tanti îl privește peste ochelari. “Nu am la mine, adică”. “Nu puteți plăti facturile dacă nu aveți un act de identitate. Un permis?” “Dacă aș avea permisul la mine, ar trebui să am obligatoriu și buletinul, nu?”, contra-atacă finul cunoscător al Codului Rutier. “Un pașaport?” “Aici poate are dreptate femeia, gândește domnul P., deja nu mai sunt în Berceni, sunt în Dristor, ar fi trebuit să iau pașaportul cu mine”. “Nu am, doamnă, niciun act, am ieșit doar să plătesc facturile. Nu umblu de obicei cu toate actele în original, copii legalizate și cu un dosar cu șină după mine.” “Poate vă știți seria și numărul de la buletin și CNP-ul”, încearcă tanti. “Nu, să-mi sun soția, că le are ea notate pe undeva”. “Vă rog să ieșiți din sediul băncii dacă vreți să sunați”. Ah, gustul dulce al victoriei… “E bibliotecă? Deranjez pe cineva – că văd că sunt singura persoană care a intrat la dumnevoastră de 10 minute? Nici nu-i de mirare, la cum vă tratați clienții”. Lui tanti se vede că îi stă în gât una din replicile repetate ani de zile în spatele geamului de la Circa Financiară. Savurând momentul, domnul P. își ia facturile, lent și meticulos, și iese.

Următoarea bancă. Francezi. Domnul P. știe că francezii n-au roșii ieftine, dar sunt zgârciți, deci pot să aprecieze la adevărata ei valoare o roșie ieftină. Intră. Înăuntru, primă supriză neplăcută: în fața sa răsare silueta neprietenoasă a unui automat de plată a facturilor, cu care nu-i chip să te cerți. Domnul P. se încruntă, dar, cu abilitate demnă de un cenzor de asociație de proprietari, găsește imediat soluția. Merge la casă: “Puteți să-mi schimbați și mie o hârtie de 50 pentru aparatul de facturi?” “Da, dar puteți să le plătiți și la mine.” Zâmbetul triumfător înflorește iar pe chipul domnului P.

Pentru scurt timp, însă. Semn rău – casiera e tânără și drăguță. Semn și mai rău – pare amabilă. “Să știți că n-am niciun act de identitate la mine”, forțează atacul domnul P, în vreme ce fata – o copilă cu caș la gură, necălită prin Circi Financiare și Case de Pensii – scanează neîndemnatic facturile. “Păi n-aveți nevoie, că nu faceți operațiuni în cont.” Domnul P. se încruntă. “Alături mi-au cerut”. “Aaaa”, se luminează tânăra, “de-aia tot vin de acolo la noi clienți cu facturi”. “Da, de-aia”, spune posomorât domnul P. Plătește fără nicio bucurie.

Evident, partea cu casiera bătrână și nepoliticoasă și cea drăguță și amabilă i-a povestit-o seara acasă, doamnei P. oarecum invers.

Dacă ți-a plăcut acest articol e clar că ești și tu un pensionar odios, deci o să-ți placă și:

• Din deficiențele sistemului bancar
• 10 motive ca să-ți bagi cardul undeva
• Profesioniștii cozilor

România se pricepe la organizat festivaluri, de la celebrul festival internaţional Cerbul de Aur, cunoscut în toate judeţele Europei, până la festivalul mustăţilor de la Sf. Gheorghe. Faptul că majoritatea prostiilor de genul ăsta se desfăşoară în jurul Braşovului nu trebuie să ne mire, băutura e mai ieftină pe aici.

Pe de altă parte, România nu ştie să organizeze festivaluri cu impact real în societatea românească. Câtă lume poartă mustaţă în România? Câtă lume a rupt librăriile să cumpere albumele Paulei Selling după ce aceasta a câştigat Cerbul de Aur? Vedeţi? De-aia trebuie să ne concentrăm noi pe ce ştim mai bine. De-aia trebuie organizat un festival al şaormei în România.

Este indubitabil faptul că românul mănâncă şaorme mai des decât mănâncă sarmale. Există bucureşteni care funcţionează, de ani buni, doar pe bază de şaorme şi redbull. Vorba amicului Teo, în câţiva ani vom auzi copii stând la coadă la şaormerie comentând: “Bă, e bună şaorma asta, da’ parcă nu e cum o face mama acasă…”.

Mă îndreptam paşnic spre casă când, pe o alee mai puţin luminată, am fost atacat cu sălbăticie de un câine. Recunosc, nu a fost mişel şi n-a încercat vreo manevră murdară, cum ar fi să se tupileze pe după vreo maşină şi să mă înşface de picior prin surprindere. Nu, ăsta a mârâit scurt, dar sugestiv, şi a ţâşnit ca din puşcă; a ocolit gardul, a ieşit pe poartă şi m-a atacat bărbăteşte. Credeam că se va opri la doi metri de mine şi o să înceapă să mă latre şi să bage de-alea cu “te fac, să moară mama”, numai că javra nu agrea trăncăneala, a sărit direct la pulpă. Am încercat să-l lovesc cu piciorul, dar am ratat. A sărit fulgerător în lături, dar în fracţiunea următoare de secundă încerca din nou să mă muşte. Dădeam din picioare ca un apucat, în timp ce javra nu se îndepărta la mai mult de un metru, ţinându-mă sub presiune. Văzând că nu-l pot învinge prin forţă brută, am căutat să-mi fructific inteligenţa superioară: i-am oferit cu viclenie drept momeală piciorul stâng, în timp ce pe dreptul l-am tras mai în spate şi am aşteptat până în ultimul moment, făcându-mi socoteala că, dacă îl nimeresc în plin, am terminat cu el. Am presupus greşit că sunt mai inteligent: s-a prins de cursă şi mi-a atacat din spate piciorul de sprijin. Am scăpat ca prin minune: exact atunci a apărut pe alee o maşină, a claxonat strident şi câinele s-a topit în spatele gardului.

A doua oară când am trecut pe-acolo, eram pregătit: adunasem de pe jos vreo cinci cataroaie. M-a lătrat din spatele gardului, i-am arătat pietroaiele, am şi aruncat cu unul în gard şi câinele a înţeles pe loc aluzia.

Deunăzi, luasem de-acasă câteva oase de pui, să le dau unor câini foarte de treabă, pe care-i ştiu de mult. Nu i-am găsit şi m-am plimbat cu oasele prin cartier, în căutare de muşterii. Şi cu cine credeţi că m-am întâlnit? Exact, cu javra împuţită, cu torţionarul, cu prigonitorul meu. I-am aruncat un os, să văd cum reacţionează. A ieşit de după gard cu o faţă mieroasă, a înghiţit osul într-o clipită şi m-a privit ca pe cel mai bun prieten al lui, aşteptând să-i mai dau. I-am mai aruncat un os, de data asta mai aproape, iar pe ultimele chiar în faţa mea. S-a apropiat fără reţineri şi a început să bage în el ca spartul. Atunci, s-a lăsat descoperit – era în raza mea şi îşi expunea coastele, gâtul şi dovleacul de câine prost şi lacom.

I-am întors spatele şi m-am îndepărtat mulţumit. Încă o dată, se confirma că sunt nu doar mai inteligent decât un câine, ci, iată, şi mai bun la suflet.

Mona din Dristor are întâlnire cu Jumbo din Berceni, diseară la 8.

Mona este în pragul unei crize depresive din cauza unui coş, apărut subit pe frunte, la 42 mm de tâmpla dreaptă, în treimea superioară. L-a remarcat dimineaţă, când s-a uitat în oglindă să se rujeze. Era mic, sub 0,2 mm, şi a putut fi acoperit acceptabil cu fondul de ten din cutia incepută ieri. Dupa masa de prânz, când s-a dus sa se rujeze din nou, a fost şocată: coşul îsi triplase dimensiunile!!!

A sunat-o urgent pe Jasmine, vecina de la şapte, care e cosmeticiană. Jasmine era plecată la vară-sa la Urlaţi, la o tăiere de moţ. Monei i s-a făcut rău. Eliza, coafeza, a răspuns foarte greu la telefon, dar i-a promis că o rezolvă: îi acoperă coşul cu două şuviţe, una aşa şi una aşa. Si, în plus, are de la o clientă din Dorobanţi un fond de ten special pentru coşuri, care a ieşit acuma, e foarte la modă în Italia şi Ungaria, nu se ia nici cu demachiant. Se ia numai cu un fel de acetonă specială, e ultima fiţă.
Mona a luat un distonocalm, s-a învoit de la serviciu şi a plecat la Eliza, direct.
Eliza şi două colege au lucrat o oră şi 40 de minute să camufleze coşul, timp în care Mona a pus de 32 de ori mâna pe telefon să anuleze întâlnirea cu Jumbo.

Jumbo are cam 14 coşuri pe gât şi pe faţă, dar este fericit că circumferinţa braţului său drept a crescut cu 8 mm în ultima luna de când merge la sală, iar a braţului stâng cu 6 mm. Sâmbăta trecută şi-a luat din angrou un tricou super meseriaş, cu elastic la mâneci, care strânge atât de tare, încât, în 5 minute, se umflă toate venele, de la palma la umăr. În opinia lui, este un tricou ideal pentru o întâlnire de agaţament, pentru ca îţi face bicepşii mai groşi cu 2-3 cm, după nici o juma’ de oră de vrăjeală. Partea proastă cu tricoul ăsta e că deşi este de bumbac (80%, după cum scrie pe etichetă), are şi ceva poliester în el (75%, conform aceleeaşi etichete) şi te face să transpiri destul de tare. Atât de tare, încât trebuie să faci duş înainte de întâlnire, nu merge să te dai doar cu deodorant.
Atunci când s-a uitat în oglinda să îşi toarne nişte gel pe păr, Jumbo a observat 5 din cele 14 coşuri şi şi-a stors 3.
Apoi, şi-a dat cu after shave.

In secunda aia a sunat Mona, să anuleze întâlnirea, motivând că o doare capul.
“PLM, are pe altu’!”, a gândit Jumbo şi a coborât sa işi ia o şaormă.

Concluzia trasă de Jumbo nu este nici pe departe atât de eronată pe cât este concluzia Monei, care, aparent, crede că Jumbo este capabil să îşi focuseze privirea şi pe altceva decât decolteul ei. În realitate, Mona ştie foarte bine că în cazul în care s-ar duce la întâlnire, singurele chestii la care Jumbo s-ar holba, în afară de conţinutul decolteului, ar fi nota de plată şi bucile ei, pe care le-ar admira atunci când ea s-ar ridica să meargă la budă.

Exerciţiu de imaginaţie: să presupunem că pe fruntea Monei nu apare nici un coş, iar întâlnirea nu se anulează. Ce credeti că s-ar întâmpla cu Mona dacă Jumbo i-ar privi fruntea (pe care, repet, nu se află nici un coş)?
Ar avea un şoc, vă spun eu. A doua zi, Mona şi-ar suna toate prietenele să le povestească năucitoarea întâmplare: “Fată, am ‘eşit ieri cu unu’, să vezi ce fază! Unde crezi ca s-a uitat bou’ toată seara? La fruntea mea, fată, nu mai puteam de nervi. Şi am fost cu rochia aia verde, o ştii!”.

Si totuşi, de ce a anulat Mona întâlnirea?!

Ieri am plecat de-acasă la ora 13 şi am ajuns pe Şoseaua de centură la 17:15. Soarele asfinţea pe după nişte tiruri.

Am ascultat Rammstein, am vrut să fac pipi şi i-am scris prietenei mele că e liberă să-şi refacă viaţa dacă nu mă mai întorc. Pe site, l-am desemnat succesor pe Pircă.

În timpul ăsta, se poate ajunge cu automobilul de la Atena la Salonic sau cu avionul de la Frankfurt la Cairo. Cu nişte ghete bune, Bănel ar fi ajuns, probabil, la Vladivostok. Eu ajunsesem din Bucureşti până pe şoseaua de centură.

Până la urmă, într-o ţară condusă de Zeus, nici n-ar trebui să ne mire că mişcarea a rămas ca pe vremea lui Zenon, când nu puteai ajunge din urmă o broască ţestoasă.

În prima noapte după ce am aflat că atentatorul cu cerneală s-a mutat, am dormit prost şi am avut un coşmar îngrozitor. Am visat că nu doar vecinul de deasupra se mutase din cartier, ci şi domnul instructor de la şcoala de şoferi Teo care mi-a rupt ştergătoarele de la maşină, în urma unei neînţelegeri legate de locul de parcare. Se făcea că nu mai există şaormăria din Dristor, unde se strâng noaptea toţi interlopii şi maneliştii – în locul ei erau acum vitrine frumos luminate, în faţa cărora, din când în când, se oprea să caşte gura câte un cuplu ieşit la o plimbare nocturnă la străduţele liniştite ale sectorului 3. Am visat că nu mai exista picior de aurolac şi că poliţiştii de la Secţia 12 patrulează pe străzi; câteodată, treceau chiar două echipaje, unul după altul. Umblam de nebun prin cartier şi posibilitatea de a fi jefuit era complet nulă. Nu mai aveam despre ce să scriu şi, din această cauză, fusesem dat afară de la ziar. Disperat că nu mai aveam cu ce să-mi plătesc chiria, inventasem o poveste haioasă, despre cum am fost jefuit în faţa blocului; sunasem la Secţia 12, dar echipajul avusese nevoie de 20 de minute să ajungă la faţa locului, deşi sediul poliţiei era la doar 200 de metri, iar infractorii deja se topiseră în noapte. Am încercat să vând povestea mai multor ziare, însă redactorii-şefi mă dădeau pe uşă afară, bătându-mi obrazul: “Unde, mă, în cartierul Dristor? Găseşte-ţi alt prost care să te creadă!”.

M-am trezit lac de sudoare şi m-am uitat fix în tavanul în care nu mai bubuia nimeni cu ciocanul. Dincolo de panoul de beton, dormea un om sănătos.

Cuibărită undeva în străfundul sufletului, mă bântuie totuşi spaima că, într-o zi, atentatorul cu cerneală s-ar putea întoarce. Peste 20 de ani, asemeni lui Clint Eastwood, voi coborî în boxa de la subsol, voi sufla praful adunat pe vechea mea cutie şi-mi voi lua din ea boxerii cu michimauşi şi bătrânii bocanci; apoi, o voi săruta pe nevastă-mea pe frunte, spunându-i: “Dragă, ai grijă de ăia mici, eu o să lipsesc o vreme. Am de rezolvat o problemă din trecut”.

Se întâmplă ceva ciudat. Vecina se îndrăgosteşte nebuneşte. Singur acasă. Cezar, Octavian si Julică.

De două săptămâni, se întâmplă ceva ciudat: e linişte. Fac duş şi nu se întâmplă nimic, pereţii nu mai bubuie; afişele din bloc au dispărut fără urmă, vin prieteni la mine în vizită şi nu urlă nimeni, ascult muzică noaptea şi nu trezesc pe nimeni. Nu mă las păcălit, ştiu că e o capcană.

La administraţie, plătesc întreţinerea. În faţa mea, un domn care arată decent. “Noul dumneavoastră vecin”, îmi zice administratorul. “Hait, a murit baba de la 3”, gândesc. “Cu dânsul n-o să mai aveţi probleme”, continuă administratorul, şi zâmbeşte. Nu înţeleg. “Păi s-au mutat ăia de deasupra”. Vestea îmi taie picioarele, mă aşez pe un scaun: “Povestiţi-mi”. “Aaa, păi ştiţi că ea era nebună”. “Şi el”, zic. “Da, dar ea avea acte. Mergea de două ori pe an la tratament, la un balamuc. Acolo l-a cunoscut pe unu’, alt nebun, şi s-a îndrăgostit de el”. U-uu, s-a îndrăgostit nebuneşte! Doamne-ajută! “Aşa. Păi ăla e din Tîrgu-Mureş, nebuna s-a întors acasă, a vândut apartamentul – era pe numele ei – şi s-a mutat în Ardeal, cu ăla”. “Şi bărba-su?”. “Nu ştiu cum s-au înţeles, dar ea a vândut şi el s-a mutat la maică-sa, tot prin Bucureşti”. “În alt cartier, sper”. “Undeva prin Rahova”.

Doamne, cât iubesc poveştile de dragoste! (deşi, dacă l-ar fi citit pe Shakespeare, putea ieşi chiar mai bine).

Euforia asta m-a ţinut până acasă. S-a risipit imediat ce am intrat pe uşă, lăsând loc unui sentiment greu de definit. Stăteam în fotoliu, fumam şi mă uitam în gol pradă reveriilor, asemeni lui Cezar când a primit capul lui Pompei, sau asemeni lui Octavian când a aflat că nefericitul Antoniu s-a sinucis. Am scuturat din cap decis să alung aceste gânduri negre şi am dat muzica la maximum; după două minute, ştiind că idiotul nu mai e acolo să se dea cu capul de pereţi, am realizat că, de fapt, mă deranjează muzica tare. Am făcut duş, am lăsat apa să curgă în neştire, dar nu m-am simţit mai bine. Seara, m-am uitat la un meci şi am urlat îngrozitor, dar n-am avut nici o satisfacţie. Am oprit sonorul televizorului şi am tras cu urechea: noul meu vecin se uita şi el la meci.

Dispariţia unui duşman te poate lăsa uneori mai singur decât pierderea unui prieten.

Undeva, în cartierul Rahova, sunt sigur că cineva suferă la fel de mult ca mine. Nu vreau, totuşi, să mă amăgesc: într-o zi va cunoaşte un alt vecin şi atunci mă va uita complet.

După o perioadă de acalmie, conflictul cu atentatorul cu cerneală a reizbucnit cu şi mai mare violenţă. E un război psihologic total, la capătul căruia asociaţia de locatari va fi o ruină fumegândă. Înclin să cred că bătălia finală se va da pe culoarele Spitalului 9, unde, în fruntea unei coaliţii internaţionale, îl voi zdrobi definitiv pe acest dement şi-l voi exila pe o insulă izolată, unde îl voi otrăvi lent cu săpun, şampon şi gel de duş.

Până acolo, trebuie să fac faţă războiului bileţelelor. Mi le pune în uşă dimineaţa, când dorm. Reproduc câteva: “Nu mai tropăi încălţat prin casă nesimţitule”, “Duşul se face la ore normale nu la 11 noaptea oamenii dorm atunci”, “Nu mai zbiera ca un animal la meciuri
animalule”. Apoi, am găsit în uşă un plic adresat “aşa-zisului «ziarist»” – adică mie. Mi s-a părut un salt calitativ important, de la bileţele la ditai plicul. L-am ţinut în dreptul becului şi am fost uşor dezamăgit pentru că nu părea să conţină antrax. Ce am văzut la lumina becului: înăuntru erau câteva coli ministeriale scrise la calculator şi scoase la imprimantă – probabil, muncise o zi întreagă pentru asta şi, la final, cred că fusese foarte mulţumit de el. În război însă, prietene, nu există reguli, personal n-am semnat Convenţia de la Geneva şi nu am nici un fel de milă: i l-am pus în uşă nedeschis. Muncise pe brânci şi eu nici măcar nu l-am deschis! Un act de un cinism incalificabil, i-a provocat o criză de isterie devastatoare. Am ştiut că l-a găsit când nevastă-sa a urlat sfâşietor prin perete: “Citeşte în morţii măăă-tiiiiii!”. La 2 noaptea, i l-am pus iar în uşă. Din nou, am auzit când l-au găsit: “Aaaaaaaaa!”.

Apoi, l-am găsit în cutia poştală, primisem corespondenţă. I l-am pus în cutie, a doua zi l-am găsit din nou la mine. Am renunţat să-l mai plimb, i-am scos un capăt afară şi l-am lăsat aşa, să vadă că e acolo şi că nu l-am deschis. În cele din urmă, plicul a dispărut. După care, bileţelele au încetat, la fel de brusc precum apăruseră.

Geamul de la bucătărie e mâzgălit cu ulei pe dinafară. Nu-l pot şterge pentru că mă pândeşte cu sticla de ulei. Dau drumul la duş, sperând să-l atrag în baie şi să-mi pot şterge geamul de la bucătărie. Probabil că şi-au împărţit sarcinile şi cineva a rămas de pază – când deschid geamul, o ploaie de ulei loveşte pervazul. Închid geamul; prin pata de ulei, şantierul de pe strada Dristorului se vede uşor deformat. Câţiva muncitori toarnă beton peste nişte gropi.

Dumnezeule, cât de simplu era! Sunt inginer constructor! O dau dracului de ziaristică, mâine aplic pentru un post de şantierist.

De scris în CV: “Experienţă în turnat betoane. Disponibilitate de a lucra peste program, chiar şi noaptea”.

(continuare din numerele trecute; vezi Atentatorul cu cerneală si Jurnal de front)

În timp, vecinul de deasupra mi-a câştigat respectul, îi admir sincer tenacitatea şi inventivitatea care l-ar îmbolnăvi de invidie până şi pe motanul Sylvester. Câteva zile la rând, am găsit uşa la ghenă deschisă şi capacul ridicat. L-am bănuit din capul locului, dar am fost sigur că e mâna lui când am văzut că nu apare nici un afiş prin care locatarii să fie preveniţi că lăsarea uşii la ghenă deschisă se pedepseşte conform legii. Dacă nu a reuşit fonic, urma să mă asasineze olfactiv.

Pentru a mă îneca în mirosul pestilenţial al gunoiului, s-a sacrificat el însuşi: tehnic vorbind, uşa lui este exact la aceeaşi distanţă faţă de ghenă ca şi uşa mea. Sunt convins că ar suporta fericit până şi mirosul unui şobolan mort, dacă ar şti că putoarea ajunge şi la mine. Ce nu ştie idiotul e că poate lăsa deschisă uşa la ghenă cât pofteşte, pentru că nu mi-am scos polipii şi nu prea am miros. Şi nici n-o să mi-i scot curând, pentru că visul meu cel mai scump e să ajung să sforăi atât de tare încât să tremure pereţii, iar cei doi idioţi să nu poată închide un ochi toată noaptea.

La rândul meu, sunt capabil de sacrificiu. Am ajuns să-mi doresc lucruri pe care alţi locatari le urăsc de moarte doar pentru că ştiu că pe vecinul de deasupra îl scot din minţi. Când se ia curentul şi îl aud înjurând, exult. Când se ia apa sau cade cablul, sunt cel mai fericit locatar de bloc din lume. Când un vecin de la parter şi-a schimbat ţevile şi a oprit apa câteva zile, îmi venea să mă duc la el şi să-l asigur, în numele asociaţiei de locatari, că nu-i nici o problemă, poate s-o ţină oprită cât vrea. Îmi doresc lucrări ample de reabilitare a reţelelor de utilităţi în cartier şi sper ca în blocul nostru să se mute toboşarul de la Rolling Stones, trupa Rammstein şi toţi iubitorii de manele date la maximum.

În spatele blocului, unde dau ferestrele noastre, se adună o gaşcă de băieţi care ascultă manele dintr-o Dacie lăsată cu uşile deschise. Dementul turbează, iar eu îi ador. Îl aud turbând, dându-se cu capul de pereţi, urlând pe geam la ei. Câteodată, băieţii îl iau în seamă şi pleacă. Atunci, îmi vine mie să ies pe balcon şi să strig la ei: “Nu vă e ruşine, golanilor? Unde plecaţi?”.

(continuarea, mâine)

Poliţia se spală pe mâini, trebuie să înving singur. Încerc să-l ucid, dar mă opreşte respectul pentru Codul Penal. Contraofensiva. Îmi taie cablul.

Într-o seară, aveam nişte prieteni în vizită la mine, beam ceva şi discutam tot felul de nimicuri, când se aude un ciocănit energic în uşă. Sting ţigara, mă ridic şi anunţ: “Îl omor”. Deschid uşa şi dau nas în nas cu doi poliţişti plictisiţi. Îi chemase noul meu prieten, stătuseră două minute în faţa uşii şi se convinseseră că nu e gălăgie; acum mergeau să-l amendeze că a chemat poliţia degeaba. “Dar să ştiţi că l-am mai amendat de câteva ori şi tot degeaba. N-ai ce-i face”. Deci, sunt pe cont propriu.

Sâmbătă dimineaţa, ora 9. Bubuie tavanul şi se cutremură blocul. Sar din pat, îmi trag bocancii în picioare şi ies val-vârtej pe uşă. Sunt în boxerii cu desene animate şi în tricou, dar mi-am pus bocancii de iarnă fiindcă au botul tare. Bat delicat cu bocancii în uşă şi trezesc şi restul vecinilor. Din boxerii mei cu desene animate, urlu ameninţător: “Deschide, că-ţi dărâm uşa!”. Crapă niţel uşa şi îşi arată faţa de şobolan scârbos, dar, din prudenţă, rămâne înăuntru cu toată circumferinţa. Nu înţelege de ce fac tot circul ăsta şi mă face dement. Am luptat din greu cu tentaţia de a intra peste el, însă, în cele din urmă, respectul meu filial pentru Codul Penal şi pentru cei care veghează la respectarea lui a învins.

Au continuat să bată cu bila în podea până când am găsit antidotul: Rammstein. Câte 15 minute, cu boxele date la maximum, apoi pauză alte 15 minute, în caz că au chemat poliţia. Când ne-am potolit şi ne-am culcat, alte 15 minute de Rammstein. Cu cât urlau mai tare, cu atât dădeam şi eu sonorul mai tare. Dacă e necesar, pot să joc dur.

Văzând că sunt o nucă greu de spart, a lovit la imagine. A împânzit blocul cu afişe demascatoare, în care locatarii erau avertizaţi că la apartamentul 56 s-a mutat un element antisocial, un “aşa-zis ziarist” (“porci, doamnă, nu ziarişti”), un nesimţit care dă televizorul tare şi face duş, deranjând pe toată lumea. Apoi, mi-a lăsat în uşă un bileţel muşcător, în care mă avertiza să nu mai urlu la meci “când joacă căcaţii tăi de olteni”.

Într-o seară, era cât pe ce să pun mâna pe el. L-am văzut în faţa blocului, m-am repezit, dar a intrat repede şi a închis uşa. Până mi-am scos cartela, era în lift. S-a oprit la etajul 4, deşi stă la 5. Îl sun pe proprietar: “Mă, era să-l prind pe scări, l-am scăpat de puţin. Da’ n-a urcat la el, la 5, s-a dus cu liftul la 4”. “A, păi da, el la 4 merge cu liftul, că la 5 îl pândeşte ăla din faţa lui să-l bată. Urcă la 4 şi de acolo pe scări, că el stă lângă scări şi intră repede”.

Am început să-l pândesc şi eu la lift, dar cumva m-a simţit şi acum urcă la 6, coboară un etaj.

Cred că şi eu l-am subestimat puţin: mi-a tăiat cablul dimineaţa, când ştie că dorm dus.

(din aceeasi serie: “Ghenă pentru doi”. Diseară, doar pe Daily Cotcodac)