Superofertă: macrou viu eviscerat
Macroul, lung de vreo 30 cm, avea maxilarul aproape desprins. Rana făcută de cîrlig sîngera abundent. Stanley a smuls cîrligul din gura peştelui şi l-a infipt între burtă şi coloana vertebrală, la circa o treime de coadă şi două treimi de cap. A împins pînă cînd cîrligul a ieşit pe partea cealaltă. Am simţit în esofag omleta de la micul dejun. Peştele încă se zbătea, lovindu-se cu capul de punte. Faţa ii era acum carne vie …

- Stanley, ce dracu’ faci, l-am întrebat ţinîndu-mă de burtă. Poate şi damful din punga cu momeală era de vină, nu sunt sigur. Ce sunt sigur e că şi cafeaua începuse să urce după omletă. O simţeam deja în faringe, îmi venea să-mi aprind o ţigară…

- Barracuda atacă întotdeauna pe la spate, Sir. De-aia am fixat cîrligul mai spre coadă. Coada e prima parte din peşte pe care o înghite. E fixat bine.

Ca să-mi demonstreze că nu glumeşte, Stanley a tras într-o parte şi-n alta de cîrligul înfipt în burta macroului, după care mi-a făcut semn că e ok, o sa ţină. Peştele aproape că nu se mai zbătea, doar tremura.

Stanley l-a aruncat peste bord.

Probabil ca revenirea în apa oceanului, chiar si de la o înălţime de 20 de metri, a fost ca un balsam pentru macroul muribund. Cu ultimele puteri, a încercat sa se scufunde trăgînd după el firul de pescuit. Firul, încolăcit lîngă balaustradă, s-a mai scurs în jos cîţiva metri. Nu vedeam macroul, dar ştiam că e foarte slăbit, pentru ca firul nu stătea in tensiune. Şi stiam că nu va mai dura mult, pentru că sîngera. In Golful Guineii, dacă sîngerezi, mori.

Firul s-a dus în jos încă puţin. Apoi a vibrat. Cei circa 10 metri de fir care mai rămăseseră încolăciţi pe punte au fost absorbiţi instantaneu în ocean. Capătul firului fusese legat de balustradă, aşa ca uriaşul care a înghiţit macroul a fost oprit brusc. Firul s-a adîncit în vopseaua de pe balustradă. Era întins ca un diapazon.

- Stanley, am spus, sper că nu este un rechin.

Stanley a ridicat din umeri. Oricum, nu prea mai conta. Nemaiputînd să se scufunde, răpitorul macroului a virat spre suprafaţă. Firul alb si lung, fixat de balustrada platformei, părea acum braţul unei pendule uriaşe, care tocmai începuse cursa în sus, spre suprafaţa apei. În curînd a început să se distingă umbra întunecată, apropiindu-se din adîncuri. Rechin sau barracudă?

A ţîşnit din valuri într-o explozie de spumă. Era barracuda. Smucea capul în stînga şi-n dreapta, să se elibereze. Pentru cîteva secunde a rămas în aer, în poziţie aproape verticală, bătînd apa cu coada. Cred că avea peste un metru jumătate lungime. Fălcile forfecau cîrligul, care îi străpunsese falca superioara la doar cîteva degete de ochi. Legătura dintre cîrlig şi firul de nylon fusese întărită cu sîrmă, dar la ce dantura avea barracuda, nu ştiu cît putea să reziste…

Uşor cu barracuda pe punte
Spre deosebire de ton sau merlin, barracuda oboseşte repede. Seamănă cu ghepardul, din punct de vedere al rezistenţei fizice. Atacă fulgerător, dar dacă ratează nu îşi mai urmăreşte prada. Este un prădător adaptat să stea la pîndă şi să facă eforturi doar pe timp scurt. Dacă în cazul tonului, momentul cînd peştele sare prima dată din apă e abia începtul bătăliei, la barracudă e gongul final. Poţi să începi s-o tragi spre “barcă”.

Chiar dacă nu se mai zbate violent, nu înseamnă însă că s-o aduci la bord e floare la ureche. Cîntăreşte totuşi 15-20 de chile iar ce e la gura ei ţine direct de chirurgia plastică.

Stanley s-a apucat să înfăşoare gospodăreşte, iar Godwin, s-a înfiinţat prompt în spatele lui să îl ajute. A durat cîteva minute bune pînă au adus-o la nivelul balustradei, unde au ţinut-o preţ de o secundă pentru a-şi coordona următoarea mişcare. Imi amintesc cum fălcile peştelui tremurau spasmodic, ca ale unui atlet care îşi sprijină genunchii cu palmele, la sfîrşitul unei curse de 5000 de metri.

- Doi, trei şi! a numărat Stanley după care au trecut-o peste balustradă, şi au sărit la o parte din calea ei.

Nu am avut tupeu să ne atingem de ea pînă nu şi-a dat sufletul.

Barracuda, pe punte, dîndu-şi ultima suflare. Nu pot să spun că avea o respiraţie proaspătă.

Barracuda e genul de creatură pe care, dacă o vezi o dată, nu ai cum s-o uiţi. Seamană cu steagul dacilor, modificat de un bolnav psihic.

Stanley şi Godwin prezentînd un drapel dacic nigerian pescuit recent. Numai capul cîntărea trei chile jumate, abia a încăput în oala de ciorbă.

Capul de lup e transformat într-un fel de cap de crocodil, a cărui falcă de jos este mai lungă decît cea de sus şi se termină cu un colţ tăios. Tehnic vorbind, arată ca o torpilă cu o baionetă în vîrf. Colţul unic de pe falca inferioară e atît de lung, încît atunci cînd gura se închide, dintele intră într-un fel de teacă, dezvoltată în structura fălcii superioare. Chestie care mă face să cred că dacă barracuda este un drapel dacic tunat, cel care l-a tunat a fost, fără dubii, dentist.

Cele mai mari barracude din lume trăiesc în Golful Guineeii, unde sunt endemice. Ating peste 2 metri lungime şi sunt cunoscute sub denumirea de Barracuda de Guineea (Sphyraena afra). Atunci cînd am ancorat acolo să forăm, nimeni la bord nu avea habar de treaba asta.
Am aflat însă într-o dimineaţă, în plin sezon ploios. Tocmai dădeam nişte like-uri pe facebook, cînd Stanley Orus, un muncitor dintr-un sat de pescari din Delta Nigerului, a venit să-mi spună că azi vrea să dea la barracudă.
Eu nu văzusem pînă atunci o barracudă de aproape, ci doar niste peşti scoşi din fălcile uneia, aşa că eram curios.

Momeală, scule, tehnici de pescuit
– Barracuda nu se poate prinde cu momeală, Sir, mi-a explicat Stanley fixînd o bucată de fleică de vacă în cîrlig. Ea nu atacă decat fiinţe vii.

Mirosul fleicii nu aducea nici pe departe a ceva viu, sau, mă rog, care sa fi fost viu recent.

- De fapt, continuă Stanley, care părea mulţumit de halul în care duhnea momeala, barracuda e atrasă cel mai tare de pesti care sunt vii, da’ care suferă si se zbat. Şi care sîngerează, Sir, ăstia îi plac rău de tot.

După teoria asta, momeala lui Stanley imita perfect un peşte care suferea de vreo 3 zile la soare. In afara de cîrligul de oţel, mare cît o ceaşcă de ceai, şi de firul gros de nylon, lung de vreo 50 de metri, arsenalul de pescuit al lui Stanley mai cuprindea un cuţit ruginit şi o pungă neagră de plastic plină cu resturi de la bucătărie. Conţinutul pungii putea trece uşor drept bombă biologică. Nigerianul pusese înăuntru carne de toate felurile – vacă, porc, miel, pui – pe care o amestecase cu maţe de peşte si scoici şi o lăsase la “copt” cîteva ore, atîrnănd punga de cablul unei ancore.

Peştele cel mare nu înghite orice
Stanley a ales cu grijă cîteva aripi şi gheare de pui mînjite cu maţe de peşte şi le-a aruncat beste bord. Cîteva clipe mai tîrziu, a lansat si cîrligul cu fleica împuţită. Sute de peşti au apărut acolo ca de nicăieri, zbătîndu-se să apuce o porţie din delicatesele azvîrlite. A durat doar cîteva clipe pînă cînd unul s-a prins în cîrlig. Firul s-a tensionat brusc, o umbră argintie a încercat să se scufunde, apoi a virat într-o parte. Era un macrou. Ceilalti peşti au făcut instantaneu un gol în jurul firului în care se zbătea confratele lor, menţinîndu-se totuşi în grup compact. De sus, bancul de macrou arăta acum ca un covrig, centrat în jurul firului întins.
Ce îmi placea mie la Stanley, e că pescuia întotdeauna cu mănuşi. Cînd a tras de fir, am crezut ca va rupe capul peştelui. Macroul, cu faţa desfigurată de un cîrlig atît de mare, a fost smuls afară din apă în aceeaşi secundă în care forma bancului de peşti s-a schimbat brusc. Din covrig, s-a transformat in litera Q. Un Q tăiat nervos de silueta neagră a unei barracude, care s-a năpustit de sub platformă.

Fălcile au clănţănit în gol, în aer, înghiţind doar cîteva picături de sînge. Macroul se zbătea în clipa aia la cel puţin o jumătate de metru deasupra.

De la nivelul mării pînă la puntea principală sunt 20 de metri. Stanley nu cred că a respirat cît a ridicat peştele la bord. I-au trebuit doar trei secunde, mîinile i se mişcau ca un ventilator. Jos, barracuda a mai facut un ocol si s-a retras sub ţevăria navei.

- continuarea, la prânz –

Foto stânga: Cititori înstăriţi ai blogului Daily Cotcodac, mâncând popcorn cu aromă de caviar.
Foto dreapta: Raluca, domnul şi doamna Călăraşu, DJ Coajă, hmm, mai bine nu, Signi, zi, bre, cum te cheamă, că uitai, domnul Bobonete.

Ce-ţi mai place traficul, DJ Cotco!

DJ Coajă şi dom’ doctor Cms.

Foto stânga: Ozzy (flancat de Cms şi Bobo), arătând în ce ligă joacă echipa lui de suflet.
Foto dreapta: E posibil ca în tot acest timp pe scenă să fi cântat nişte oameni.

Dau o mătură cu piciorul, dispersez puţin cojile de seminţe, cât să mă aşez. Fata de la non-stopul de peste drum nu mai încuie poarta în urma mea. De altfel, nu e singură: e cu prietenul ei. Stă prin zonă, probabil, şi îi ţine de urât noaptea. Îmi mai aruncă o privire din când în când, după care se obişnuiesc cu mine şi îşi reiau liniştiţi activitatea de pupat/sporovăit.

E cinci şi ceva, ies câinii la încovrigat. De undeva de după un cămin apare o căţea, urmată de doi maidanezi cam costelivi. Se opresc la colţ şi unul din ei mă latră, cam cu jumătate de gură. „Apă minerală?”, zic. Fata de la magazin şi prietenul ei se întreabă dacă sunt anormal la cap sau doar băut. Câinii dispar după nişte tomberoane. Întotdeauna am fost curios dacă dimineaţa, când se trezesc, mai întâi scotocesc prin gunoaie şi apoi se încovrigă sau invers.

Am un walkman cu radio şi schimb mereu frecvenţa, până găsesc o piesă care îmi place. Nu se aude grozav în groapa asta, pe Cojocnei, stradă de cămine muncitoreşti. Îl las pe CD Radio. Uite şi al doilea client din dimineaţa asta – brutarul de la brutăria din apropiere. Abia când îl văd, îmbrăcat în şorţul lui alb, realizez că miroase a pâine. Mă mir că nu mi se face poftă, în general sunt pofticios. Îşi ia o bere şi o bea în picioare, fără grabă, cu înghiţituri mici şi aşezate. După fiecare înghiţitură se şterge, meticulos, cu dosul palmei. Îi ia cam zece minute să-şi termine berea, scutură sticla în jos şi o aşează în ladă. Îşi îndeasă boneta pe cap şi se depărtează agale, cu mişcări la fel de scurte şi precise ca cele cu care-şi băuse berea.

Încep să se aprindă tot mai multe lumini în căminele din jur: e ora de trezire a proletariatului. Prima iese o femeie. Pare să aibă în jur de 50 de ani, dar nu m-ar mira să n-aibă nici 40, pe-aici nu se trăieşte uşor. E prost îmbrăcată şi pare să nu se fi trezit bine.
Următorii nefericiţi pe care dimineaţa îi scoate din jobenu-i lăptos sunt tot femei. Una dintre ele e chiar tânără, cred că e cam de vârsta mea. E îmbrăcată în nişte pantaloni negri mulaţi, foarte ieftini. Bluză ştearsă, la fel de ieftină, sandale cu talpă groasă. Nu e urâtă, aşa că o îmbrac elegant: o rochie lungă, neagră, decoltată dar nu foarte, crăpată în partea dinspre mine. Pantofi negri, cu toc. O duc la coafor: optez pentru un coc la spate, să-i lase profilul liber. Sunt mândru de mine: e chiar frumoasă. Caut la repezeală la radio o piesă romantică, pentru atmosferă. Când ajunge în dreptul meu, se îndreaptă puţin: nu ştie că o aranjasem deja, că o făcusem frumoasă, că nu e dimineaţă, ci acum se înserează, că nu merge la lucru, ci tocmai o scoate cineva şi pe ea în oraş. În timp ce o petrec cu privirea, din sens opus apare o alta. Acum vine acasă. E una dintre fetiţele de pe Feleac, o ştiu, am văzut-o nu o dată pe marginea autostrăzii. E la fel de prost îmbrăcată, doar că mai scurt şi mai decoltat. Curvele ieftine au un fel de uniformă a lor, toate sunt îmbrăcate aproape identic. Mă miră că a venit pe jos, de obicei le aduc acasă taximetriştii. Cursa o plătesc în natură. Poate a avut client prin apropiere.

În sfârşit, primul bărbat. Sincer, mă aşteptam la un bărbat masiv, aspru, colţuros, care trage cu duşmănie dintr-o mahorcă puturoasă. Când colo, primul proletar pe care strada Cojocnei l-a aruncat afară în dimineaţa zilei de 10 mai n-avea nimic din toate astea – sărit puţin de 30 de ani, cu un început de chelie şi unul de burtică, omul avea un aer mai degrabă bonom. Nu ştiu dacă el m-a invidiat pentru faptul că la ora aia stăteam pe bordură şi beam apă minerală, dar eu l-am invidiat sincer: cum mama dracului poţi avea aerul ăla degajat când mergi, cu noaptea-n cap, la slujbă? Pe mine numai gândul că mâine trebuie să merg la serviciu mă bagă-n boală de cu seară. Doamne, mi-ar plăcea să lucrez măcar la un săptămânal, dacă nu la un bilunar sau, de ce nu, la un almanah anual! (s-a împlinit, dobitocule: nu mai lucrezi nicăieri – n. Julius 2011).

Se apropie un taxi şi mă roade curiozitatea să văd cine se mai întoarce la ora asta acasă. Mă ridic şi mă prefac că vreau să trec strada. Taximetristul încetineşte, aşa că mă aşez înapoi. Mă înjură mai mult ca sigur, îi răspund în gând şi mă zgâiesc fără nici o jenă. E o fată în taxi, apuc doar să văd că e aranjată, frumuşică şi, culmea, are un coc la spate! Îmi termin apa minerală, predau sticla, că o luasem fără garanţie, şi mă duc să mă culc. Câţiva muncitori grăbiţi trec pe lângă mine în sens opus, tăcuţi şi blazaţi. Nu ştiu că pe urmă merg în paradis.

* Luat de pe blogul lui Sare’n Ochi, băiatul care a plecat acasă cu arhiva TRJ când s-a închis prăvălia. Din când în când ţine să mă facă de râs publicând câte o prostie scrisă de mine acum 10-12 ani.

Directorul ciocăneşte cu degetul în geamul mare de sticlă prin care cuprinde cu privirea redacţia şi-mi face semn să poftesc în biroul lui.

- Julius, îmi spune lovind cu dosul palmei un ziar, fii atent la ştirea asta din Libertatea: primăria unei comune din Apuseni are pe inventar doi vulturi pleşuvi! Du-te şi fă un reportaj cu asta.

Îl cunosc pe director şi ştiu foarte bine că n-am cum să scap, dar, dintr-un soi de datorie faţă de mine însumi, îmi fac numărul. Mă aşez fără invitaţie, îmi aprind o ţigară şi, după ce arunc un rotocol gros de fum spre tavan, îl informez cu amabilitate:
- Danciule, vulturul pleşuv nu trăieşte în România, e o specie dispărută. Ultimul exemplar a fost văzut pe vremea când în România încă se făcea presă. Adică între războaie.

Directorul mă cunoaşte şi el bine. De-asta nu m-a dat niciodată afară – a fost primul meu şef care şi-a dat seama că îmi poate provoca suferinţă nu dându-mă afară, ci păstrându-mă. Al doilea a fost Petreanu.

- O să te angajăm la documentare într-o zi. Până atunci, du-te să faci reportajul. Pleşuv, nepleşuv, nu contează, tot vultur e.

Măcar să-mi fac numărul până la capăt.
- Auzi, da’ Libertatea nu e ziarul care săptămâna trecută a găsit la Cluj un scorpion răcit pe care l-a dus la veterinar? Pot să-mi exprim neîncrederea în ştirile cu animale din ziarul Libertatea?
- L-am sunat pe băiatul care a dat ştirea, e corespondentul nostru de la Alba, mi-o taie el. E pe bune, nu e fonfleu. Şi acum, nu te-aş mai reţine, să ajungi până nu se-nchide la primărie.

Înainte să plec, îl sun şi eu pe corespondentul comun al cotidianelor Libertatea şi Transilvania Jurnal. Se jură că e adevărat, a fost personal acolo şi a văzut cu ochii lui registrul.
- Băă, dacă e fonfleu şi mă duc degeaba până acolo, te dau afară!, urlu în telefon.

De fapt, n-am nici o autoritate să-l dau afară.

Spre comuna Râmeţ, judeţul Alba, să revoluţionez ornitologia.
Dacă aş fi nimerit drumul care făcea dreapta din şosea şi ducea direct în comuna Râmeţ, tot ar fi fost cum ar fi fost. Cum nu l-am nimerit, în loc de comuna Râmeţ, m-am trezit la mânăstirea cu acelaşi nume. De-aici, fiind pe partea cealaltă a muntelui faţă de primărie, aveam de urcat un drum pe care nu eram prea sigur că Matizul redacţiei îl poate dovedi. Părerile măicuţelor erau împărţite, dar cuviosul părinte m-a îndemnat să nu-mi pierd credinţa fiindcă Dumnezeu iubeşte reporterii şi maşinile cu consum mic.

Din sus se apropie o Dacie albastră, ţopăind printre bulgării de pământ cât pepenii. Înăuntru, claie peste grămadă, o şatră întreagă.
- Nu poţi urca, domnu’, îmi strigă un ţigan care împarte scaunul şoferului cu încă doi coetnici, fluturându-şi mustăţile imense pe geam.

Preacuviosul părinte clatină din cap: nu mai există credinţă în ziua de azi…

Matizul se depărtează ţopăind şi el şi, ajutat de bunul Dumnezeu, urcă încet drumul abrupt. Deşi merg cu 5 km/h, simt totuşi nevoia să-mi pun centura – senzaţiile tari nu sunt neapărat apanajul vitezei. Aşa că, după nici trei sferturi de oră, se vede prima casă. O vacă blazată mugeşte a lene şi a lipsă de ocupaţie dintr-un grajd. Lipsa de interes e reciprocă, nici pe mine nu mă interesează persoana ei – vaca trăieşte şi în România. Nu e nimeni acasă, dar într-un sfert de oră ajung la vecini. Sunt trei, ăştia sunt acasă, meşteresc ceva prin bătătură.

- Păi nu sunt vulturi aici, îmi spune unul.
- Cum nu sunt, mă?
- Vulturi? Unde ai văzut tu vulturi?
- Acvile, mă. Cine dracu-ţi fură ţie găinile?
- Păi alea-s acvile, nu vulturi. Stolniţe.

‘tu-i ornitologia mă-sii!
- Vulturi, stolniţe, nu contează. Îs la primărie pe inventar?, întreb.

Se scarpină în cap şi se uită unul la altul. Fiind ardelean, ştiu ce înseamnă: “Tulai, mă, da’ prost îi ăsta”. Cu voce tare însă, mă întreabă dacă maşini de astea ca a mea se dau la televizor, la telebingo.

Primarul nu-i, în schimb e vicele. Îi întind mâna.
- Julius Constantinescu de la Transilvania Jurnal.
- Viceprimarul!

Îl iau pe ocolite.
- Dom’le, aveţi acvile pe aici?
- Stolniţe. Da.
- Două?
- Patru sau cinci.
- Şi… aveţi grijă de ele?
- Noi? Îşi poartă ele singure de grijă.

Fumez şi schimb piciorul.
- Unde sunt?
- Aci stăteau – şi-mi arată cu degetul o stâncă. Da’ s-au mutat încolo, spre Tarcău, şi-mi arată din nou cu degetul pe unde vine Tarcăul.
-
Sting ţigara sub talpă şi-mi iau inima-n dinţi:
- Deci nu sunt pe inventarul primăriei? Într-un ziar aşa scria…

Nu înţelege. Zâmbesc tâmp şi-l mai întreb o dată.
- La noi pe inventar? Nu. Asta ne-ar mai lipsi. Stolniţe!

Îl sun pe director .
- Lasă, mă, zice el. Ai fost şi tu la munte, ai luat aer…
- Am pierdut o zi întreagă aici!, ţip isteric.
- N-are nimic. Ţi-o tăiem din concediu.

Deşi pentru nou-născuţii de sex masculin din Baia de Aramă, judeţul Mehedinţi, fusese alocată o cantitate îndestulătoare de nume de Gheorghe şi Ion, fiul tehnicianului Stamatescu a primit, dintr-o eroare birocratică celestă, numele de Carmen. Nimeni nu a putut stabili cu exactitate vreo legătură între asta şi faptul că în zona Mehendinţi se găsesc cramele Terasele Danubiene, unde se produc apreciatele soiuri albe-seci Sevruga şi Beluga. La aproape 50 de ani de la această ciudată întâmplare, pentru inginerul Carmen Stamatescu nu mai are nici un fel de importanţă: „Ţi se pare anormal ceva cu care nu eşti obişnuit. Celor din jurul meu nu li se pare anormal. Nevastă-mea mă recomandă cu naturaleţe: Carmen, soţul meu”.

Copilăria şi-a petrecut-o în linişte fiindcă a crescut într-un sat de olteni şi nemţi, unde e totuşi greu de imaginat un nume de care să râdă nişte copii care, la rândul lor, purtau nume ca Sucă sau Friţ. Abia la liceu a început să realizeze că e diferit de ceilalţi. A răsuflat însă uşurat când şi-a dat seama că nu-i va fi chiar aşa de greu să răzbească în viaţă, de vreme ce inteligenţa colegilor săi cu nume normale se manifesta prin întrebări de genul: „Mă, Carmen e numele tău de familie?”. Ce să răspundă? „Da, mă, ai mei mi-au pus numele mic Stamatescu!”.

În 1980, a intrat la Institutul de Construcţii Bucureşti. În a treia lună de facultate, a primit o mustrare scrisă cu avertisment – Armata îl ameninţa cu puşcăria dacă refuză în continuare să se prezinte la unitate, o zi pe săptămână, pentru a-şi satisface stagiul militar obligatoriu pentru studente. Încă trei luni a mai durat schimbul de adrese dintre facultate şi Armată, să scape de puşcărie şi să-i retragă mustrarea scrisă, cu avertisment.

Apoi, problemele s-au mutat la cămin. Studenţii Ţicu Marian şi Stamatescu Carmen locuiau în aceeaşi cameră fără a fi căsătoriţi. Nu-şi mai aminteşte câte drumuri au făcut la secţia de miliţie, să le constate agentul constator sexul. Până la urmă, s-a plictisit şi s-a mutat cu o colegă, ca să nu-l mai frece nimeni la cap. N-a mai avut probleme decât pe stradă, la controale de rutină, când dădea plutonierul cu unghia să vadă dacă n-a schimbat poza: „Minte de miliţian; dacă schimbam poza, n-o puneam pe un buletin de femeie”.

După facultate, şi-a făcut stagiatura la Constanţa. A prins, în cele din urmă, un transfer la Bucureşti, la IACHIF. În timp ce tânărul inginer Stamatescu îşi făcea febril bagajele, directorul IACHIF tare se mai bucura citind pe foaia de transfer că tov. Stamatescu Carmen are sub 30 de ani – era o dorinţă mai veche de-a lui să îmbunătăţească media de vârstă a femeilor din proiectare. Pica numai bine, tocmai erau alegeri la organizaţia de femei din întreprindere şi nu aveau nici o candidatură pentru funcţia de preşedinte. „Tovarăşi”, le-a spus directorul celorlalte cadre de conducere convocate de urgenţă în biroul său, „propun să o alegem în funcţia de preşedinte al organizaţiei de femei pe tovarăşa inginer Stamatescu Carmen. Soseşte abia săptămâna viitoare, dar nu cred că ne va refuza. Ce dracu’, doar am transferat-o la Bucureşti!”. Lumea a îmbrăţişat cu căldură propunerea tovarăşului director şi lista cu noile cadre de conducere ale organizaţiei de femei din IACHIF a fost trimisă organizaţiilor de sector şi municipală. Totul a fost bine până când a sosit şi tânăra promovată. Puţin nebărbierită.

Tovarăşul director s-a făcut stacojiu la faţă. Ce mama naibii să spună forurilor superioare? Că au făcut lista în birou? Exclus. S-a făcut o notă prin care organele superioare erau informate că tov. Stamatescu Carmen a fost schimbată din funcţie. Răspunsul forurilor competente a fost cât de poate de clar: „Tov. Stamatescu Carmen nu poate fi schimbată din funcţie întrucât a fost aleasă prin alegeri democratice, în conformitate cu, etc”. După câteva luni bune de adrese trimise între diferite organe competente, tovarăşul Grigoriu a decis că e timpul să-şi asume răspunderea şi a informat personal despre întreaga tărăşenie. Într-o zi ploioasă de toamnă, tovarăşul Stamatescu a fost schimbat prin alegeri democratice din funcţia de preşedinte al organizaţiei de femei a IACHIF.

Îndărătul biroului său de la cabinetul de cadastru, expertize şi evaluări, inginerul Carmen Stamatescu e acum mult mai relaxat – capitalismul l-a scutit în mare parte de încurcături. Doar din când în când, câte un client îi mai aduce flori. În urmă cu ceva timp, cineva i-a adus doamnei inginer Carmen Stamatescu un mic cadou, un parfum de damă şi o cutie de bomboane de ciocolată. I le-a dat soţiei. Pe soţia lui Carmen o cheamă Simona.

la ora 12 vom publica Topul celor mai simpatice 100 de nume.

În semn de protest faţă de avalanşa naţională de caltaboşi, cârnaţi şi sarmale m-am decis să mănânc melci la Paris (puteai să zici şi tu “din salariul de la Daily Cotcodac”, nu te durea gura – n.J.).

De la Tanti Elvira la Zaraza
Am plecat de la Bucureşti cu o aeronavă Tarom, botezată Brăila, probabil în amintirea alfabetului Braille, numit aşa în cinstea oraşului care s-a lăsat nimerit de un orb. După aproape 3 ore de zbor, am aterizat pe Charles de Gaulle, de unde am luat trenul spre Paris, fapt ce mi-a oferit şansa de a asculta Dunărea albastră, maltratată la două acordeoane de către doi tineri compatrioţi. Singurul pasager din vagon care a băgat mâna în buzunar a fost un mustăcios înconjurat de geamantane cu eticheta Aero Mexico, ceea ce i-a făcut pe cei doi ţigănuşi să se posteze imediat lângă el şi să atace cu aplomb Zaraza. Legătura neclar de subtilă dintre faimosul tango şi patria lui Banderas nu l-a impresionat deloc pe turistul mexican, care, spre dezamăgirea acordeoniştilor, nu îşi căuta prin jachetă câteva monezi rătăcite, ci harta Parisului, pe care şi-a întins-o tacticos pe o valiză.

După melci, printre rigi Crypto
Am coborât din metrou la Notre Dame, unde, încercând să îmi fac loc printre sutele de aparate foto, iphoane si smartphoane care focusau catedrala, am pozat un concetăţean obez care cerşea boem cu doi şorecari în braţe. “Ce sont mes bibelo, madame! Bi-be-lo!” explica el, cu accent dâmboviţean unor asiatice care se călcau pe picioare să-I fotografieze potăile. Scăpând din mijlocul milionului de turişti cu toate degetele de la picioare integre, am pornit pe Cheiul Senei spre Chatelet, unde am găsit ceea ce căutam: un bistro cochet, cu melci în menu.
Am comandat şase.

Cum se face gasteropodul
Cleştele de melci, pe care chelnerul mi l-a aşezat în faţă imediat ce a notat comanda, părea un instrument de tortură, aşa cum îl vedeam eu, cu turnurile catedralei Notre Dame, ţâşnind pe fundal, din spatele unor acoperişuri. Mai mâncasem melci cu circa 3 ani în urmă, în delta Nigerului – nişte moluşte negre cu cochilii mari cît mouse-ul unui calculator de birou – dar ăia se mâncau cu mâna, după standardele locale, nu era politicos să-i înţepi cu furculţa.
Am cerut un Grimbergen şi am început să fac cîteva flotări cu degetele de la stânga, pentru a-mi îmbunătăţi flexibilitatea. După nici jumătate de halbă, am tras concluzia că e mai uşor să mânuieşti cleştele de melci decît beţele chinezeşti.

Ca să vă reveniţi după dezgustătoarele fotografii ale sacoşelor pentru roşii, postate de Pircă, am ataşat cîteva imagini ale delicioaselor gasteropode, gătite cu sos busuioc, mărar şi usturoi.

Cu gurile căscate
Noi tocmai ne întrebam cu voce tare cam cîţi peşti ar trebui să se lase prinşi pentru ca Matt să slăbească măcar 500 de grame, cînd ochii texanului şi-au dublat volumul. Cele trei-patru spinari mov care îi urmăreau voblerul prin valuri s-au întors brusc şi s-au scufundat, expunându-şi pentru o fracţiune de secundă burţile sidefii. O umbră întunecată, mare cât barca de salvare, se apropia vertiginos de suprafaţa. Mîinile lui Matt au început sa se mişte ca spiţele diligenţei din western-uri, trăgând din apă cîrligul gol.

Capul alungit al balenei a izbucnit la suprafaţă într-o explozie de stropi, lăsîndu-ne pe toţi cu gurile căscate. S-a răsucit tacticos, plesnind valurile cu înotătoarea uriaşă, plină de umflături negre, ca nişte cochilii de melci şi s-a întors cu burta în sus. Energia vitală transmisă de o fiinţă de asemenea dimensiuni îţi provoacă un sentiment greu de descris. Nu mai eşti decît mamiferul mic, ajuns în preajma unui animal gigant. Poate că aţi simţit fiorul ăsta la apropierea de vreun un elefant sau girafă, la zoo. Un instinct ancestral, pe care anii petrecuţi în birou l-au făcut uitat, iţi obligă organismul să descarce şoturi de adrenalină: rămîi nemişcat, cu privirea, auzul şi mirosul lipite de corpul gigantului. Simţi aerul intrînd în bronhii fizic, ca tentaculele unei caracatiţe, iar gura ţi se uscucă. Apropierea animalului mare îl face pe animalul mic să trăiască la intensitatea pericolului iminent. Eşti hamsterul care vede o pisică.

Cam atît de tare s-a apropiat balena de navă. Dacă cineva s-ar fi aplecat peste balustradă să vomite, ar fi stropit-o

Cu mîinile încleştate de balustradă, băieţii în salopete retrăiau probabil cam 0,1% din senzaţiile viscerale declanşate stămoşilor noştrii din peşteri de întîlnirea cu vreun mamut. Balena s-a scufundat, menţinînd cîteva secunde coada la suprafaţă, într-o atitudine plină de jemanfişism. Era o megapteră (balenă cu cocoaşă) de circa 7-8 m lungime. O doamnă, după aspectul regiunii de sub coadă. Dispariţia cetaceului a permis băieţilor să se exprime, în general prin exclamaţii de tip “wow!!!”. Mario, un sondor Italian, si-a scos mobilul din buzunar, pîndind cu coada ochiului momentul reapariţiei balenei, pentru a-şi face clasicul autoportret “io, în Atlantic, cu monstru’ pe fundal”. Albastrul oceanului şi-a schimbat din nou nuanţa, de data asta la doar cîţiva metri de babord. Mario a întins braţul cu aparatul, zîmbind cît putea el de cheesy spre obiectiv. În secunda aia am apucat să-l văd pe Jim, un vlăjgan din Newfoundland cum îşi prinde nările cu două degete. Balena a explodat afară din apă şi a pufăit, împroşcînd un suflu de vreo doi-trei metri înălţime, prin orificiul de pe ceafă.

Damful
Probabil că nici un om de pe Terra nu işi închipuie că respiraţia unei fiinţe care înghite o tonă de crustacee pe zi poate fi suavă, dar ca să îţi faci o idee despre halul în care pute, trebuie să fii acolo şi să nu ai nasul înfundat. E ca şi cum un ins care nu a mîncat toată viaţa decît hamsii strănută la jumătate de metru de tine, fără să pună mîna la gură. De fapt, tocmai acest miros i-a făcut pe biologii din a doua jumătate a secolului XIX să emită ipoteza că jetul ca de locomotivă cu aburi pe care îl produc cetaceele cînd ies la suprafaţă reprezintă de fapt respiraţia lor. Unul din primii cercetători care au susţinut şi probat această ipoteză a fost Emil Racoviţă, chestie de care, eu unul, sunt foarte mîndru.

Pînă la Racoviţă, oamenii de ştiinţă credeau tot felul de bazaconii despre natura suflului balenelor, iar oamenii simplii încă mai cred. De exemplu, Jim, care are acum 50 de ani şi a copilărit în Newfoundland printre poveştile cu iz de rom ale harponierilor şi pescarilor de cod, a crezut, pînă pe la vreo 20 de ani, că jetul acela provine de la faptul că balena ejaculează. Povestea masculului de balena albastră care o avea cît catargul de la iahtul patronului fabricii de peşte îi bîntuie şi acum imaginaţia. Într-o primăvară a scufundat două şlepuri la o singură erecţie, îi povestea taică-su’, seara, în loc de Motanu’ Încălţat…

PĂSĂRICAAAA! - ar fi spus nenea pozaru' din Eforie Nord

Concluzii, comentarii, păreri
“Fucking hell, man!” a remarcat Matt, privindu-şi mîndru voblerul pentru ton. “Dacă i se agăţa asta între fanoane, nu ştiu cum i-o mai scoteam d’acolo…!”.

“Fifty barrels of sperm, dude!” Jim găsise un tip care se angajase de curînd la noi şi nu ascultase încă povestea cu balenoiul care a ejaculat peste barja lui taică-su, în Marea Behring. “Batrînu’ însuşi a spălat puntea, că era matelot pe vremea aia”

Mario s-a uitat de cîteva ori la poză şi i-a dat delete, pînă la urmă. “Cazzo! A ieşit mişcată …”

În timp ce căutam să ajung la expoziţia de fotografie a lui Vlad Petreanu de la hotel Ramada Nord, şi date fiind antecedentele, mă întrebam ce o să fie acum: o să arunce lumea cu roşii în el? Arde hotelul din temelii? Fiindcă eu sunt convins, şi timpul mi-a dat dreptate, că Petreanu a avut şi o ursitoare haină ascunsă după perdea, care l-a lovit cu bagheta ei fermecată peste poponete şi i-a zis printre dinţi: „Da, mă, dar o să-l cunoşti pe Julius!”.

Iată-mă aşadar la vernisaj, uitându-mă cu o mină competentă la fotografiile semnate de Vlad Petreanu şi Cosmin Tudoran, plimbându-mă agale de la un exponat la altul şi clătinând ca un dobitoc din cap, aşa, ca şi cum nimic n-ar fi mai firesc pe lume pentru mine decât să stabilesc valoarea artistică a operelor expuse în toate galeriile din oraş. Pesemne că făceam o figură foarte impozantă, pentru că Ionuţ Oprea a simţit curând nevoia irezistibilă de a mi se alătura, aşa încât acum făceam un cuplu perfect de zevzeci, întrecându-ne în a zvârli din cap şi a emite păreri competente de genul „Fii atent ce mişto e asta!” sau „Genială, să mor io!”. Fiind mai familiarizat cu lumea artei decât Ionuţ Oprea, am făcut chiar şi o observaţie de fineţe: „Parcă sunt mai bune pozele lui Cosmin Tudoran. Se vede că ăsta e fotograf profesionist, Vlad e doar la început”. Cam pe aici ni s-a alăturat şi Mordechai – marile spirite atrag mereu altele.

- Bă, zic, uite-l pe ăla de la Cassa Loco!
(vă rog să reţineţi că nu mă pricep numai la fotografie, ci şi la muzică).

- Păi ăsta e Cosmin Tudoran, ne informează Mordechai.
(deci nu era „fotograf profesionist”; vă rog să reţineţi că mă pricep la muzică).

Mă îndrept spre el cu entuziasm, cu mâna întinsă.
- Cooosmin! Felicitări! Excelente fotografii!
- Mersi, zice omul, roşind uşor.
(aşa sunt artiştii, vă rog să mă credeţi, mă pricep).

Mordechai mă prezintă:
- El e Julius. De la Daily Cotcodac.
- Aaaa! Foarte mişto blogul tău.

Sunt convins că nu l-a citit niciodată şi că, dacă-l întreb, n-a reţinut despre ce blog e vorba.
- E, lasă, nu-i nevoie să te prefaci că ştii. Nici eu nu ştiam că tu eşti Cosmin Tudoran.
- Ştiu, ştiu. Felicitări pentru Roblogfest.
(De ce mama dracului mă mănâncă mereu în fund s-o fac pe deşteptul?)

***
Pentru că arta face poftă de mâncare, suntem invitaţi jos, la un dineu. Platourile arată foarte bine, dar n-avem loc de ăia bine îmbrăcaţi.

- Vedeţi, mă? De-asta sunt ăştia bogaţi şi noi nişte rupţi în cur, zic filozofic, în timp ce oftez pe ascuns uitându-mă la păpică.
- Dă-i, bă, dracului, zici că n-au mâncat de-o săptămână.

Ăsta e Mordechai. A condus de la Constanţa, e lihnit şi mirosurile îmbietoare probabil îl torturează.

Când s-a rărit coada, ne-am urnit. Aşa, ca într-o doară, treceam şi noi pe aici şi uite că luăm o gustărică, mai mult aşa, din politeţe, să nu jignim pe cineva. Ne zgâim la platourile goale – carevasăzică, nu dispăruseră bogătanii din senin, nu ştiu de ce am presupus că ăştia s-ar sătura vreodată.
- Băi, zice Ionuţ, hai să luăm dracului o cafea, că se termină şi aia.
- Şi un coniac. Un digestiv, să nu ne cadă greu!

De foame, am băgat taclale. Mai la urmă, s-a organizat şi o tombolă – premiul era o excursie în Thailanda. S-a extras dintr-un bol. Noi n-am participat pentru că omul cu bolul, care colecta cărţi de vizită, ne ocolise – cred că n-a vrut să ne tulbure siesta. Din partea mea, a fost în regulă, chiar m-am bucurat că a câştigat tot un bogătan: să fi plătit din buzunarul lui, i-ar fi părut rău după bani mai mult decât mie.

***
Bogătanii se topiseră (era încă devreme, poate plecaseră la alte dineuri), băieţii strângeau mesele şi ne urau “să vă fie de bine!”, Ionuţ Oprea plecase la Aerosmith, doar eu şi Mordechai sudam ţigări şi nu plecam nicăieri. Aşa am cunoscut-o pe Alice Iacobescu, care e atât de mişto încât îi bate pe Petreanu şi pe Moise Guran şi cu stânga. După aia, a apărut şi artistul fotograf:

- Ce faceţi, mă?
- Bine.
- Aţi văzut fotografiile?
- Da.
- Şi de mâncat, aţi mâncat?
- Nu.
- De ce?
- Nu ne era foame.