Când pornim la drum în minunata călătorie matrimonială, facem tot ce-i omenește posibil să ne vedem bărbații fericiți. Adică rămânem gravide imediat. Pentru că, nu-i așa, copiii sunt singura noastră menire importantă, singurul sens al vieții.

Nu te speria, năuceala bărbatului crăcănat și mut din fața ta, lovit de-o pareză în timp ce-i vânturi sub gușă bețigașul pe care tocmai ai făcut pipi, este numai și numai rodul emoției și-al imensei fericiri ce l-a invadat. I-ai luminat seara, slavă Domnului, că tocmai îl enervase un cretin la telefon, sunase să-l apostrofeze că n-a mai plătit rata la casă de trei luni și că miercuri îi pune sechestru pe tot. Dar nu mai contează nimic, acum copilașul e important, n-are decât să ne ia banca și pielea de pe noi, să i-o vândă lui Vuitton, să facă genți din ea. Sufletul nostru e plin, vom avea un moștenitor. Sigur, e un fel de-a spune, întrucât tocmai am stabilit că nu va moșteni nimic, însă cea mai de preț avere rămân cei șapte ani de-acasă (dacă nu-i ia banca și p-ăia).

Femeile nu sunt inconștiente, ele plănuiesc foarte lucid venirea pe lume a copiilor. Concepția n-are loc la întâmplare. O prietenă de-a mea, de exemplu, s-a gândit săraca preț de minute întregi, cât făcea sex cu soțul ei, dacă să-l mai deranjeze în plin avânt, rugându-l să încalțe din mers un prezervativ, sau să lase destinul să decidă. Cu tot acest planning familial rațional, până la urmă ovulul a fost mai înțelept decât meschinăriile vieții. Mai ales când a văzut el în zare un spermatozoid mișto, cu studii medii sau superioare, care bătuse recordul olimpic în proba de 10 centimetri fluture, a zis: ăsta-i alesul, nu de alta, dar e singurul care-a răzbit până aici pe bezna asta.

Dar, cum spuneam, femeile sunt ființe foarte responsabile, prin definiție. Noi procreăm din motive fundamentale. Fiindcă pruncii sunt totul, fiindcă pruncii sunt un miracol și fiindcă ne uităm prea mult la filmele americane, unde pruncii sunt perfecți. În film, când mă-sa îi spune ăluia ”Go to your room and clean it right away, please”, plodul a bătut din călcâie, ca soldatul german, și s-a ușchit la șmotru. În realitatea noastră vitregă, miraculoasa ta mlădiță are un răspuns ușor diferit: ”Nu vleau, du-te dlacului!”.

Dacă un copil american îi spune mă-sii ”I hate you!”, mami bocește-n living până de împacă, stârmocind, cu odorul. Dacă la noi spui una ca asta de față cu mă-ta, te lipește de pereți cu un asemenea profesionalism, de umilești cele mai performante dibluri.

Când pornesc în viață, toate femeile vor câte trei copii, deoarece așa au văzut ele că se poartă în filme. Nu vreți mai bine să faceți doar câte unul, s-ajungă la toată lumea?

De asemenea, ele decid să nască normal, chiar dacă au 38 de ani, deoarece în filme femeile au fătat în opt secunde. Un om real se screme mai mult în baie, dimineața, într-un travaliu prozaic de rutină, decât nasc astea în superproducțiile cinematografice care nu sunt semnate de Nae Caranfil. Abia când ajunge pe masa groazei, eroina noastră realizează că durerea e suportabilă numai dacă e pe un ecran cu cristale lichide, nu într-o realitate cu căpățâni solide, ce trebuie să iasă prin locul acela mic-mic.

În ciuda aparențelor, mesajul acestui material este zen, este unul pozitiv, înălțător, încărcat de semnificații profunde. Și-apoi, ce fericire și împlinire ar fi mai mare pe lumea asta, decât să-ți crești puiul în pace și dragoste, alături de marea ta iubire, pensia alimentară pereche?

Într-o zi în care site-urile ziarelor și portalurile de știri au fost mană cerească pentru postaci, îi plâng pe ăia care au avut sarcina să bage propuneri de premieri pe site-urile economice. Parcă-i aud diseară, la bere: „Frate, am trollat azi pe Realitatea de n-am avut aer. Șapte propuneri de premier am băgat, sub șapte nume diferite! Tu ce-ai făcut?”; „Un căcat, mi-a căzut expat obligatoriu economist. De unde dracu’ să știu? Plm, e clar c-a vrut să mă pice”.

Soluția cea mai simplă ar fi butonul de RIP, un buton special pentru astfel de știri triste. Un simplu click și gata, ți-ai arătat durerea și i-ai urat decedatului toate cele bune pe lumea cealaltă.

Și cu asta l-am putea ajuta și pe sfântul Petru, fiindcă, la câți oameni crapă numai într-o singură zi, probabil îi e greu să-i urmărească pe toți și are bifată opțiunea „Highlighted Stories First”.

Viața mea se desfășoară între treburile firmei (neplătite), treburile casei (neplătite) și TV (plătit, că altfel mi-l taie). Și cum treburile casei sunt așezate cam la trei kilometri de treburile firmei și cam la trei metri de treburile televizorului, aud și ceea ce n-aș vrea.

”Și-a câștigat libertatea cu prețul vieții” – Așa, și? Dacă a crăpat ca să câștige asta, înseamnă că acum se bat moștenitorii pe ea. Nu că ar valora mare lucru acum, dar cică-i crește prețu-n timp.

”A plecat către o lume mai bună” – O, da, știu, e lumea aceea unde mai locuiesc Adolf Hitler, Iosif Vissarionovici Stalin și Ossama Bin Laden. Maestre Dinică, vino-napoi, că a fost o neînțelegere.

”Vă spun fără falsă modestie” – Vă mulțumim, deși am fi preferat o modestie falsă decât o modestie lipsă.

”Frumusețea vine din interior” – Probabil, nu zic nu. Dar am observat că sunt mulți care s-au încuiat pe dinăuntru și-au înghițit cheia.

”L-au însoțit până la capăt pe ultimul drum” – Câtă vreme n-au sărit în groapă după dânsul, n-a fost până la capăt, monșer.

”În Banat și Crișana” – Cunoașteți pe cineva care-a spus vreodată: ”Eu locuiesc în Crișana”?

”O bătrână de 52 de ani” – Probabil reporterii au între 14 și 19 ani, de-aia folosesc o hiperbolă. Oare cum ar formula știrea dacă ar vorbi de una de 84 de ani? ”Sora mumificată a lui Ramses a fost călcată de o autobasculantă care n-a adaptat viteza la condițiile de trafic”?

”Cod portocaliu” – Așa, și? Cu ăsta trăim de 8 ani, care-i știrea?

”Amatorii sporturilor de iarnă” – De-aia merge prost țara, ne bazăm doar pe amatori, n-avem profesioniști.

”Aparatul de zbor” – E așa de greu să spună ”avion”?

”Unități spitalicești” – E așa de greu să spună ”spital”?

”Revenim după o scurtă pauză de publicitate” – Cum adică ”revenim”? Dar unde pleacă moderatorii în pauza de publicitate? De ce nu fac pipi înainte de emisiune? Tatulici e de înțeles, dar tineretul cu prostată bună n-are nicio scuză.

”Reporterul nostru Cutare știe mai multe. Bună seara, Cutare!” – Oare de ce reporterii nu le spun și crainicilor ce-au aflat, dacă tot știu mai multe?

”Ce părere aveți despre coplata în sistemul sanitar, doamna Tatoiu?” – De fapt, ca să fiu sinceră, de expresia asta încă nu m-am săturat.

Aseară, am văzut un film în care apăreau, între două manșe de împușcături civilizate, mulți bețivi, nu-i așa, americani. Desigur, ei prezintă particularitatea că, deși li se împletește limba și au ochii amestecați, înțelegi perfect ce spun. Asta e viziunea regizorală. Paradoxul e alimentat și de faptul că, în limba engleză, sâsâiții au mai multă acuratețe filologică.

Când se face praf cu whiskey, un bărbat din filmele americane devine foarte simpatic, în discordanță cu un român din afara filmelor. Într-o lume perfectă, bețivul e romantic, creativ, tandru și, nu știu cum naiba, perfect lucid. De aceea, în prima fază a juneții ingrate, o tânără gospodină din statul Oklahoma nu deosebește prea bine un aprig trăgător la măsea de un amant dezinhibat. Revelațiile plescăie cu vremea, de regulă când e prea târziu.

Ați observat vreodată ce deștepți sunt bețivanii din filme? A dracului alcoolemia pe ei, dacă-i întrebi formula volumului conului înscris într-un cub, o afli imediat. Și, drept bonus, primești aria bazei. În plus, fiind ei patinați pe ulei, spun adevăruri miraculoase: te iubesc, vreau să fii nevasta mea, o ador pe mă-ta, chestii de-astea.

Barmanii din filme au privire inteligentă și ascultă poveștile bețivilor cu pricepere de terapeuți. Nu comentează niciodată când pilitorii cer al treizecilea degetar de tequila. Le iau doar cheile de la mașină. Nu încercați așa ceva acasă!

Bețivii din filme vomită foarte puțin, ați văzut? Se bagă cu capu-n wc, horcăie gingaș trei secunde, mai ales fetele, apoi ies de-acolo cu botul curat (și rujul intact, după caz). Sunt lucizi de parcă acțiunea de a borî a fost o înălțătoare experiență de viață, ce te proiectează în nirvana, coroborată cu unitatea atman-brahman, din delirul Upanișadelor, cum era cât p-aci să-nvățăm noi la filosofie, dacă nu făceam liceul pe vremea lui Ceaușescu.

În fine, singura răzbunare ar fi că absolut toți bețivii care se urcă la volan în filmele americane ajung rău de tot, în sensul de morți. Puținii care scapă cu un fel de viață sunt aspru judecați de o colecție de jurați foarte acri.

După trei nopți consecutive de beție onestă, americanul din film realizează că și-a ratat viața, deci acceptă un compromis poreclit ”ajutor specializat”. Hi, I’m John and I’m an alcoholic!

După aia, filmul devine deosebit de prost, deoarece alcoolicul aflat în renovare trebuie să străbată doisprezece pași. Este și motivul pentru care noi, românii, dorim să vedem filme cu bețivi americani, nicidecum despre bețivi americani.

Dar avem ciocolată și aici, în România, după cum avem și bețivi cu nimb local. Emblema turismului românesc este Poetul Gării de Nord, din filmul ”Filantropica”: Maestre, dă și tu o vodcă la băiatu’ contra la un poem! Io ce fac? Recit poemu’ pă 50 dă vodcă. Titlu: poemu’ unui om care se trezește într-o dimineață și-și dă seama că e cam belită – ”În odaia strâmtă, pe un pat diform/ Zac strivit în perne de un pumn enorm”.

Deși au toți acces la Jack Daniels original, niciun bețiv american n-a ouat vreo capodoperă. Iar noi, de câte ori ne acuză cineva că suntem genii doar la beție, îl cităm pe bietu’ Nichita drept martor al apărării.

Alte recenzii de film pe Daily Cotcodac:
Seagal bate şi dansează
SHErlock Holmes

Fiind un astmatic dedicat misiunii de-a mă sufoca graţios (mă, mi se pare mie sau am început s-o imit pe Catrina la scris?) la fiecare ger, am zis că e momentul să-mi mai cumpăr un ceai antiastmatic (ceai pe care în copilărie am încercat să-l şi fumez, dar asta e altă poveste pe care aştept să o cumpere Julius cu bani grei sau măcar cu 15 lei*).

Şi cum nu mai aveam curaj să ies după ce abia venisem de la pâine şuierând ca un dragon înfuriat spart cu sula, am rugat-o pe doamna Camionagiu să se ducă după ceai.

- Sigur, iubi, sigur că mă duc, a ciripit iubitoare. Nu-i normal să le fac eu pe toate?

Am rămas icnind o încercare de răspuns pe marginea patului, dar din bronhiile micşorate ca o târtiță de găină n-au ieşit decât sunete africane.

Ceai antibronşitic clasic nu avea, dar a luat ce i-a recomandat farmacista (fiindcă – nu-i aşa? – adresaţivămediculuisaufarmacistului) – CEAI PULMONAR sau cum scrie pe cutia superbă: „Ceai pentru sănătatea plâmânilor PULMONAR”. Să ne punem la punct cu fitoterapia analizând cutia (asonanţă involuntară).

Faţa cutiei:
„Reţetă originală. Farmacist Andrei Farago, fondator Fares”.

Laterala cutiei – o informaţie pentru toată viaţa:
„La poalele Sarmizegetusei Dacice, acum 80 de ani, pornind de la stradiţiile străvechi şi cadrul natural ideal a fost înfiinţată Digitalis – Prima cooperativă română pentru cultivarea plantelor medicinale…”

Pot spune că ceaiul m-a ajutat în primă fază să mă sufoc şi mai dihai, de nervi, încercând să descifrez nişte informaţii scrise cu caractere imposibile parcă de Raed Arafat însuși, în primul an al lui în România, când încerca să mai câștige un ban să-i ajungă de cartelă la cantină.

Abia a doua zi, scriind acest material didactic pentru Daily Cotcodac şi întorcând cutia şi cu fundul în sus, am găsit informaţii despre ce plante conţine exact ceaiul pulmonar pentru plămâni.

Vader, keep breathing!

* Notă Julius: Camio, nu înțeleg de ce te plângi, văd că o duci bine; la mine 15 lei înseamnă bani grei.

Sâmbătă dimineață, după foarte multe luni de zile tihnite, m-am trezit și nu erau Breaking News la Antena 3. Am sărit ca arsă. Inima îmi spărgea pieptul, cu toate că n-am un piept prea ușor de anihilat, dacă mă-nțelegeți. Eu sunt un om sensibil. Când nu văd bentițe galbene pe ecran și n-aud reporteri trăgând să moară în direct, intru într-o panică incontrolabilă.

M-am liniștit foarte greu, cu un Aspacardin și-o infuzie de mușețel. Pe ecran erau imagini șocante, cu care nu sunt obișnuită: sugrumat, un crainic anunța că România bătuse Croația la polo, cu 16 la 15. Oh, Doamne, i-am ciuruit!

Eu nu pot să mă uit la asemenea orori care-mi dau palpitații, așa că am dat pe alte canale, să caut ceva șocant, senzațional, violent, hipotermic, antiguvernamental, cu străzi pline și funduri goale, adică emisiuni care constituie o tradiție și nu produc panică în rândul populației, cum a fost aia cu polo. Nu vă mai spun că, înainte să schimb canalul, ochiul meu a mai prins și-un rezumat dintr-o finală de tenis, mi s-a făcut părul măciucă.

Nu știu de ce televiziunile din ziua de azi transmit asemenea lucruri cumplite. În timpul ăsta, pun pariu că pe șosele aveau loc carnagii interesante, pe care nu le povestea nimeni. Atâtea lucruri realizate și violate cu dăruire nu sunt transmise la timp la televizor. Nu e drept să asistăm nepăsători la târguri de brânzeturi și evenimente la Muzeul Țăranului, când țăranii adevărați demonstrează vitejia poporului român. De sute de ani, țăranul e cu mâna pe coasă ori pe topor. De la Bobâlna la episodul „i-ai tras-o lu’ nevastă-mea, în morții mă-tii”, românul simplu a învățat să-și câștige drepturile cu prețul vieții – și, mai ales, cu prețul vieții inamicului din birt, care-n drumul spre casă nimerise în patul eronat.

Plus că a început să acționeze cenzura sistemului: o reporteriță care tocmai intrase și ea în direct, săraca, țipând că gerul a pus stăpânire pe țară, a fost scoasă abrupt din emisie, ca să facă loc unei știri violente despre olimpicii români la matematică, întorși acasă cu niște medalii internaționale. De-aia avem renume așa de prost în lume, că pe unde plecăm, facem câte una lată, nu venim niciodată cu mâna goală, ni se lipește nouă de degete câte ceva de aur, nu știu cum.

Infernul acesta a durat vreo opt minute, mă chircisem de îngrijorare. Și-apoi, deodată, când nu mai speram, când credeam că am să leșin ascultând o știre despre o lebădă care și-a așezat târtița pe Crișul Repede, oroarea a încetat. Am auzit, ca prin vis, cuvântul „descarcerare” și-am venit alergând, din bucătărie. Recunoașteți, la o pungă de floricele cu aromă de pizza, e nevoie și de-un show de bun gust, care să înceapă cu „Din primele cercetări, rezultă că”.

1. O dată te rog și eu ceva

E una dintre cele mai frumoase figuri de stil din vocabularul unei femei. Merge la orice, de la rochițe, pantofiori și truse de farduri până la „vai, ce poftă mi-e de o prăjitură! știu că e 12 noaptea, dar așa aș mânca o prăjituuură”. Are două forme: a) imperativă – „O dată te rog și eu ceva!” (în termeni militari, asta se traduce prin „Executarea!”); și b) mâțâită – „O dată te rooog și eu cevaaa” (în termeni militari, asta se traduce prin „Executarea, dacă mă iubiiii”).

Să mai notăm și că, în realitate, expresia este varianta prescurtată a lui: „O dată pe zi te rog și eu ceva”.

(fac una dintre obișnuitele mele paranteze scurte pentru a aminti un mic moment de tipul „O dată te rog și eu ceva”. Era 2 noaptea și lu’ Pisi i se făcuse poftă de o șaormă de pui. M-am întors peste 3 ore, fără bani, fără acte, fără cheile mașinii, cu geaca jupuită, DAR CU ȘAORMA, fiindcă pe mine poți să mă faci una cu pământul, să mă calci în picioare de-o mie de ori, să mă sfâșii cu dinții și-apoi să chemi vântul să-mi împrăștie trupul într-o mie de zări, dar să nu-mi spui niciodaaaatăăăă „o dată te-am rugat și eu ceeeva”)
(Continuarea pe catchy.ro… )

Chiar dacă înțeleg cât de nepopulară ar fi o asemenea măsură și cât de mari ar fi costurile electorale pentru actuala putere, fac un apel către autorități rugându-le să nu intervină în nici un fel pentru salvarea miilor de români de pe drumurile blocate de zăpadă în toată Câmpia Română. Vorbim aici de oameni care au ignorat toate avertizările meteorologice și au plecat la drum cu rezervoarele aproape goale, fără apă și mâncare, dar care au avut grijă ca nu care cumva să plece cu bateria la telefon neîncărcată, ca să poată suna la televiziuni și să ne anunțe de câte ore stau dânșii acolo.

E o măsură dureroasă, dar, cred, necesară, ale cărei efecte benefice se vor vedea în timp. Permiteți-mi să amintesc doar două:

1. Coeficientul mediu de inteligență al poporului român, aflat acum la modesta valoare de 94, ar mai crește un pic.
2. Oamenii se vor gândi de două ori înainte să ignore avertizările meteo. Pildele de genul ăsta funcționează, să ne amintim doar că nemții n-au mai invadat niciodată Rusia după ce la RTL a fost introdusă rubrica meteo.