Pe vremea când locuiam în Dristor, s-a întâmplat ca vecina de dedesubt (altfel o babă foarte plăcută, sper că între timp a omorât-o cineva) să dea cu soluție pentru gândaci. Acuma, fie soluția nu era de prea mare calitate, fie baba se zgârcise și nu dăduse cum trebuie, cert e că gândacii au supraviețuit în număr mare. Însă, scârbiți probabil de acest gest gratuit de ostilitate, au decis că nu mai vor să locuiască acolo, de vreme ce nu sunt doriți.

Așa m-am trezit cu ei la mine. Mie îmi plac multe animăluțe, dar gândacii nu se numără printre ele, așa că vreo două zile i-am strivit cu cruzime pe unde i-am prins (dacă aș fi un tip mai grețos, v-aș povesti că i-am storcit cu papucul și i-am întins cu piciorul pe gresia din baie; aveți însă noroc că nu sunt). Când am realizat însă că ăia doi, trei care veniseră pe țeavă își aduc și familiile și intenționează să se stabilească definitiv la mine, am trecut la represalii pe scară largă, cumpărând insecticid și aruncându-i fără milă pe scări.

Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu vecinul de palier, care m-a întrebat dacă la mine n-au apărut cumva gândaci. Am recunoscut cu sinceritate că n-am mai văzut vreunul de vreo zece ani și că, dacă n-ar exista canalul Animal Plannet, nici nu mi-aș mai aminti cum arată. L-am sfătuit să dea cu soluție de gândaci și m-am dus acasă să mai dau o dată, să nu le vină cumva ideea să se întoarcă.

La scurtă vreme, am auzit pe scară o discuție între doi vecini, care se plângeau că fuseseră invadați de gândaci (de unde am dedus că vecinul de pe palier îmi urmase sfatul). În următoarea lună, gândacii și-au continuat pribegia prin tot blocul, ajungând în final undeva pe la etajul 8.

Eu cred că acest exemplu al gândacilor poate explica mult mai bine decât până acum marile migrații ale hunilor, care trebuie că au început în momentul în care chinezii au dat cu soluție de huni. Trezindu-se cu ei pe cap, kușanii și sassanizii au dat și ei, la rândul lor, cu soluție de huni, așa încât, în cele din urmă, hunii au ajuns în Caucaz, iar de acolo în nordul Mării Negre și în Panonia. Din păcate pentru ei, ostrogoții nu aveau soluție de huni, iar lucrurile ar fi ajuns într-un mare impas dacă hunii n-ar fi avut la ei, din întâmplare, nițică soluție de ostrogoți.

Acest text a mai fost publicat, la începuturile acestui blog, dar am hotărât să-l reiau fiindcă e de mare actualitate (și nu pentru că mi-e lene să scriu altul, cum, cu rea-voință, ar putea gândi unii dintre voi).

Ninsese aproape două săptămâni fără încetare şi, când stătuse, se pusese un ger cumplit. Multe drumuri erau blocate sub nămeţi şi autobuzul care trebuia să mă ducă în satul bunică-mii m-a lăsat la şosea; de-acolo, cam doi kilometri, eram pe cont propriu.

Vîântul bătea cu putere din faţă și zăpada îmi venea până la brâu; îmi croiam pârtie cu mâinile şi împingând zăpada cu genunchii. Nu ştiu cât am mers aşa până când m-am împiedicat de o mogâldeaţă ghemuită în zăpadă. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că era o fată – avea cam 12-13 ani. Am ridicat-o cumva, probabil i-am spus şi câteva cuvinte de îmbărbătare şi am continuat să mergem spre sat. Restul drumului nu mi-l mai amintesc; următoarea imagine e din mijlocul satului: era foarte multă lumină şi mi-era cald. Şi totuşi, mulţi ani de zile de-atunci, am adăugat câte puţin ori de câte ori am evocat întâmplarea.

Iniţial, m-am rezumat la a povesti că am ridicat-o pe fată şi că am mers împreună până în sat. Pe la al treilea rând de ascultători, am şi sprijinit-o, pentru că nu putea să meargă singură. Ulterior, mi-am amintit că am găsit-o mai mult moartă decît vie, că era aproape îngheţată şi că, fără mine, s-ar fi prăpădit cu siguranţă. În câţiva ani, ajunsesem s-o car de-a dreptul în spate până în sat, s-o acopăr cu trupul meu ca s-o protejez de vânt şi să implor spiritele iernii să mă ia pe mine, nu pe ea. Am mutat satul mai încolo, ca să pot pretinde că am cărat-o vreo 5 kilometri, şi mi-am luxat o gleznă, pentru a obţine un efect dramatic superior.

Am lăsat cu gura căscată auditorii dintre cele mai diverse. Cu timpul, am început să cred şi eu ce spuneam şi am perfecţionat într-o aşa măsură întreaga poveste, încât, la sfârşit, n-am mai ştiut nici eu ce era adevărat şi ce nu. Ştiţi cum e cu eroii, realitatea şi mitul nu mai pot fi despărţite.

M-am apucat să scriu această întâmplare abia după ce am recunoscut că, în realitate, nu-mi amintesc absolut nimic între momentul în care am întâlnit-o pe fată şi cel în care mă găseam, singur, în mijlocul satului. Ce s-a întâmplat în tot acest timp, nimeni nu poate şti.

Rămâne la latitudinea voastră. Dacă veţi vrea să vi-l imaginaţi pe eroul Julică salvând o fiinţă neajutorată de la moarte sigură, luptându-se cu urgia şi mergând până la sacrificiul de sine, vă mulţumesc! Chiar după ce trupul îi va fi fost răpus de nenumăratele sale boli imaginare, eroul Julică va continua să trăiască în memoria colectivă, păstrând vie flacăra speranţei într-o lume mai bună.

Poate veţi vrea să credeţi că am lăsat-o acolo şi că am fugit să-mi scap pielea, fără să mă uit în urmă. N-aveţi decât. Nu vă opreşte nimeni să vă închipuiţi chiar că am mâncat-o ca să supravieţuiesc, că n-am văzut în ea decât o sursă de proteine de care am profitat, că sunt un monstru cu chip uman.

Dacă, însă, v-aţi dorit foarte mult să fi murit atunci, lăsaţi-mă să ghicesc: sunteţi una dintre fostele mele prietene.

Mă cunosc cu tot soiul de ciudaţi: oltcitari, suporteri ai Universităţii Craiova, vreo doi miliardari închipuiţi şi unul pe bune, care circulă cu tramvaiul. Ăştia nu necesită internare şi, cu timpul, te obişnuieşti cu ei; mai greu îmi e să mă obişnuiesc cu oamenii excesiv de prietenoşi de care, odată ce i-ai cunoscut, nu mai scapi.

Prietenoşii au o capacitate extraordinară să se lipească de orice tip întâlnit în cale. În maximum zece minute de când te-au cunoscut realizează că au întâlnit un tip extraordinar (ştiu că pare ciudat, dar ăsta eşti tu) şi îi loveşte un entuziasm maladiv. Eu ştiu cel puţin doi astfel de prietenoşi. Primul a întâlnit un tip la o recepţie şi s-a întreţinut cu el în jur de cinci minute; a doua zi, cineva care-l văzuse vorbind cu omul l-a întrebat dacă-l cunoaşte. “E fratele meu!”, a răspuns prietenosul, uşor ofensat că mai există cineva în oraş care nu e la curent cu legătura lor de sânge. Al doilea l-a cunoscut într-un club pe Nicu Alifantis. După câteva minute, avea amândouă mâinile sprijinite de perete şi îl ţintuia între ele pe nefericitul Nicu Alifantis. Cu spatele lipit de zid, Alifantis încerca să se ferească de scuipatul pe care prietenul nostru îl împroaşcă atunci când vorbeşte, iar omul striga la el: “Băi Nicule, fii atent ce-ţi spun!”.

La cinci minte după ce te-au cunoscut, prietenoşii au deja câteva proiecte pentru tine. Simt că între voi există o legătură puternică şi realizează că împreună aţi putea face lucruri extraordinare. Nu admit refuz. Îţi zugrăvesc viitorul aşa cum tu nu l-ai visat niciodată. În practică, lucrurile stau mereu la fel: prietenoşii ştiu ce e de făcut, iar tu trebuie să faci.

Când te lasă nervii şi-i trimiţi la plimbare, se simt jigniţi, pentru că ei nu-ţi vroiau decât binele. Te vei simţi liber şi fericit, dar fericirea ta va sta la baza nefericirii altuia: curând, prietenoşii vor întâlni un alt om extraordinar. Universul are echilibrul lui ciudat.

Este aproape sigur că, atunci când moare un prietenos, undeva în lumea asta se naşte un altul. Îl recunoşti după faptul că, în loc să urle, îl bate cu familiaritate pe spate pe doctor şi-l întreabă: “Ce faci, doctore? Merge, merge?”.

Pe o alee dintre blocuri, doi puşti cu şepci cu Rapid şi unul într-un tricou al Stelei îşi susţin favoriţii. În loc să profite de superioritatea numerică, cum făceam eu când eram mic (când mai mulţi craioveni reuşeam să încolţim un stelist în spatele blocului, ne jucam de-a Lăcătuş, adică îl scuipam şi-i scăpam un cap în gură), micii rapidişti încercau să-i facă în ciudă cu argumente de genul: “Bă, Pancone vă dă o sută de goluri când vrea el” sau “Herea vă dă craci la orice oră”. În loc s-o rupă la fugă, cum făceam eu când eram mic (când mă încolţeau mai mulţi stelişti, mă jucam tot de-a Lăcătuş, adică îmi puneam în valoare sprintul devastator, că dacă mă prindeau ne jucăm de-a Bumbescu), micul stelist îşi exprima convingerea că Bănel le face mucii hăţuri când vrea el. Înainte ca discuţia să degenereze într-un fel de “Procesul Etapei” (adică s-o ţină langa tot aşa vreo trei ore), cei doi rapidişti au început să scandeze cu sportivitate numele echipei favorite: “Ra-pid ce-fe-re, Ra-pid ce-fe-re!”.

Ce mi s-a părut remarcabil e că mica jigodie stelistă aştepta liniştită ca cei doi rapidişti să-şi termine versul, după care adăuga: “Să picaţi la anu-n B!”.

În general, femeile apreciază nişte kitschuri la care până şi un maistru de la trustul de instalaţii montaj ar strâmba oripilat din nas. Fără femei, teatrul experimental n-ar fi existat niciodată, maestrul Vakulovski, autorul unui roman celebru al cărui titlu nu poate fi reprodus aici, n-ar fi ajuns niciodată o celebritate a teraselor cu bere ieftină, iar Paolo Coehlo şi Ileana Vulpescu ar fi fost nevoiţi să-şi ia o slujbă.

Tot acestor iubitoare de frumos care sunt femeile la datorăm şi faptul că programele muzicale de la radio sunt întrerupte din când în când de Enghelbert Humperdinck, Michael Bolton, Tudor Chirilă sau Talisman (de altfel, această muzică ar trebui inclusă pe lista armelor interzise prin Convenţia de la Geneva, poate provoca suferinţe groaznice).

Înainte să-mi povestiţi de prima femeie care a traversat Atlanticul într-o canoe sau prima femeie care a zburat în spaţiu, haideţi să-mi răspundeţi la o întrebare simplă: o cunoaşteţi cumva pe prima femeie căreia nu i-a plăcut Pascal Bruckner?

PS: Pentru cititoarele DC – e un text mai vechi, l-am scris înainte să vă cunosc pe voi.

O vreme, am mâncat doar roşii cu brânză. Citeam enorm şi nutream convingerea că Gorki şi Lermontov sunt cea mai minunată masă din lume. Nefiind însă obişnuit cu un meniu aşa de rafinat, stomacul meu a reacţionat ca ultimul ţăran: “Mai lasă-mă, fraiere, cu literatura ta rusă, că mă doare capu’”. Am dat cu Lermontov de toţi pereţii, am năvălit în bucătărie şi am urlat: “Pân-aci!”.

Pentru început, am încercat ceva uşor: un pilaf. Mi-a ieşit un fel de pastă gălbuie şi greţoasă, improprie consumului uman. Am aruncat-o la gunoi şi m-am rugat pentru sufletele maidanezilor care o vor găsi.

A doua zi, am făcut friptură. Am aromat-o cu cimbru, busuioc, salvie si ienihabar. La început a mirosit foarte bine. Când m-am întors în bucătărie, mirosea a ars. Am îndepărtat crusta de deasupra şi am înghiţit cu poftă cele două îmbucături care mai rămăseseră, după care am golit o jumătate de sticlă de vin şi am adormit fericit.

După ce am ratat şi nişte cartofi franţuzeşti (dar am reuşit, totuşi, să salvez vasul), am decis că nu sunt încă pregătit pentru gătit. M-am întors în genunchi la Lermontov: “Iartă-mă, Mihail Iurievici! Ce avem astăzi la masă?”. Lermontov m-a privit cu îngăduinţă şi mi-a comunicat meniul: “Un erou al timpului nostru”.

Radu Udrescu, ai prins secretul, da? Ruşii. Spre deosebire de americani, ruşii nu îngraşă.

La finalul unui meci de fotbal, jucătorii părăsesc terenul şi pleacă la vestiare; imediat, locul lor este luat de antrenorii celor două echipe şi de reporteri, care le iau interviuri la cald. În fine, când protagoniştii meciului se retrag, pe gazon coboară, din înaltul tribunei oficiale, marii mahări: patroni de cluburi, finanţatori, preşedinţi, oficiali. Tribunele încep să se golească, fotbaliştii, antrenorii şi oficialii pleacă să sărbătorească la restaurante de lux, iar reporterii, fericiţi că au obţinut declaraţiile, pleacă în galop spre redacţii să-şi scrie materialele. Este momentul în care vipurile de mâna a doua, personajele de fundal ale tribunei oficiale, profită pentru a pune stăpânire pe teren. Se plimbă plini de importanţă de colo-colo, clamându-şi dreptul la fărâma lor de celebritate în faţa puţinilor spectatori întârziaţi, care încă mai vociferează în tribune.

Meciul dintre Rapid şi Universitatea Craiova se terminase de mult; prin faţa galeriei craiovene se perindaseră deja antrenorul Ştiinţei, fosta glorie a Ştiinţei Ilie Balaci şi George Copos (întâmpinat cu urale şi cu scandarea “UTC, forţa UTC!”; după câteva momente confuze, când a înţeles că nu-i cere nimeni bani, s-a întors şi ne-a făcut prieteneşte cu mâna). Mai trecuseră, apoi, câţiva oficiali de la federaţie, fostul fotbalist Ionuţ Stancu şi doi chelneri care târau după ei o naveta de apă minerală (remarcabil a fost că au reuşit totuşi să traverseze terenul mai repede decât atacanţii Universităţii; poate n-ar fi fost rău să le pună careva în braţe o navetă fraţilor Costea şi să le zică: “Băi, ia căraţi voi berea asta până la Coman şi, când ajungeţi, băgaţi şi mingea asta-n poartă, dacă tot sunteţi acolo”). Instalaţia de nocturnă se stingea încet, încet când pe gazon şi-a făcut apariţia, coborând de la oficială, un mini-VIP întârziat, un bărbat cu totul şi cu totul special. Purta nişte pantofi lucioşi remarcabili, pantaloni negri, strânşi, care aproape plezneau în partea dorsală, extrem de proeminentă, şi un tricou negru care se mula peste o burtă imensă; părul, înmuiat fără zgârcenie în gel, avea acea pieptănătura clasică a fantelui de cartier cu care probabil sunteţi familiarizaţi dacă nu locuiţi chiar în centru. În fine, toată această capodoperă vestimentară era dublată de o călcătură excentrică, datorată, cel mai probabil, fie pantalonilor foarte strânşi, fie unei clisme recente.

Mergea alene şi mânca seminţe, pe care le scotea din buzunarele pantalonilor şi le arunca de departe în gură, cu o dexteritate ce trăda o practică îndelungată. Când s-a oprit în dreptul galeriei, aşa, într-o doară, dar în fapt pentru a putea fi mai bine admirat, l-am recunoscut: era Ogică, celebrul jucător la Loto, regele probabilităţilor, magicianul celor 49 de numere. Galeria l-a salutat cu urale, iar un ultras oltean din primul rând şi-a exprimat cu căldură admiraţia: “Ogică, nu vrei să-ţi dau şi io un număr?”.

Ia-ţi o pungă de seminţe şi citeşte şi:
Derby însângerat la Rogojeşti
Despre dragoste, Borcea si alti demoni
Mâncarea campionilor

Cartierul Dristor, în jurul orei 1 noaptea. Două fete trec agale prin faţa restaurantului lui Romică Ţociu şi traversează spre şaormărie. De la non-stop ies trei băieţi, care le reperează imediat.

- Bună seara, fetele! Ce faceţi?

Fetele chicotesc.

- Ne plimbăm. Ce, e ceva rău în asta?
- Nu, vai de mine, zice un tip îmbrăcat într-un trening alb, de calitate. Da’ aşa, singure?
- Păi, dacă n-are cine să ne plimbe?

Tipul în trening alb zâmbeşte larg: ce pleaşcă!

- Fetele, am nişte şampanie la rece, ce ziceţi, o bem împreună?, atacă el deschis, simţind că e seara lui norocoasă.

Fetele se consultă între ele şi, ca să nu fie luate din greşeală drept panarame de-alea, întreabă:

- Da’ ce şampanie ai?

Ştiu că sunteţi curioşi să ştiţi cum s-a terminat toată povestea, însă, oricât de încet m-am străduit să merg, ajunsesem deja prea departe ca să mai prind ceva. Finalul poveştii îl las la latitudinea voastră: sunteţi liberi să vă închipuiţi ce vreţi. O să vă rog doar să rămâneţi pe cât posibil în limitele bunei-cuviinţe pentru că, în ciuda faptului că pe aici mai scriu şi Eftimie sau Camionagiu, suntem totuşi un site decent.

Nu am avut cu adevărat măsura cuvântului “şoricel” până n-am văzut de aproape unul, pe raftul unui magazin de pantofi din Buzău. Era o zi foarte călduroasă şi, după prânz, ieşisem cu prietena mea la plimbare, bătând alene străzile liniştite ale acestui oraş de provincie şi oprindu-ne să căscăm gura în vitrinele prăvăliilor. Pe o străduţă de lângă magazinul Dacia, intraserăm într-un boutique cochet, ticsit de femei ce încercau pantofi. Stăteam abandonat în mijlocul acestei febre a pantofilor care le lovise pe dame, neavând nici măcar curajul să mă uit după vreun picior mai dezgolit pentru că gagică-mea avea un fel de al şaselea simţ care-i spunea imediat dacă mă uit după alta, când am văzut şoricelul. Nu era mai mare decât degetul mic de la o mână şi se putea ascunde cu uşurinţă după tocul unui pantof.

- Ce drăguţ, zic, aveţi şoricei!

Probabil că dacă aş fi spus: “Sunt un terorist dement, în această servietă am o bombă şi o să arunc în aer magazinul, o să murim cu toţii!”, nu aş fi produs nici pe departe o asemenea isterie. Ţipetele de groază se puteau auzi din piaţa centrală. Într-o clipită, femei încălţate cu un singur pantof se lipiseră de peretele din spate şi tremurau ca varga. Speriat de tevatura produsă, şoricelul s-a făcut nevăzut într-o cutie.

Revenindu-şi în simţiri, femeile îşi trăgeau grăbite vechile încălţări în picioare şi se grăbeau să iasă – cheful de probat pantofi le trecuse ca prin farmec. Vânzătoarele manifestau încă prudenţă şi nu se întorseseră îndărătul tejghelei. În momentul ăla, pur şi simplu n-am putut să mă abţin, m-am apropiat de una dintre ele şi, privind în jos, la picioarele ei, am scos un ţipăt:

- Uite-l!

În clipa următoare, vânzătoarea era pe tejghea. Două femei care s-au precipitat să iasă s-au îmbrâncit una pe alta, sfârşind prin a se da cu capul de uşă. Văzând că situaţia scapă de sub control, am nechezat:

- Am glumit.

În magazin s-a lăsat o tăcere grea. Perechi de ochi mă priveau cu o ură sălbatică.

Prima care şi-a revenit a fost prietena mea. A plimbat o privire triumfătoare peste cloştile opărite care m-ar fi mâncat de viu şi a zâmbit mulţumită, părând să spună: “Vedeţi, toantelor, ce prieten simpatic am?”.

Afară, vipia amiezii parcă se mai înmuiase.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, citeşte şi altele.

Unul dintre cele mai drăguţe obiceiuri ale femeilor este că îşi doresc diverse chestii la cele mai imposibile ore. Bunica ta bolnavă, de pildă, se jenează să-ţi spună la 1 noaptea că se simte rău şi că i-ar trebui un medicament de la farmacia din colţ; în schimb, nevastă-ta n-are nici o reţinere să-ţi spună, cu un glas mâţâit, care nu lasă loc de interpretari asupra a ceea ce aşteaptă de la tine, că i s-a făcut poftă de un tiramisu.

De obicei, nevastă-ta adoarme înaintea ta (principalul motiv pentru care femeile adorm înaintea bărbaţilor este acela de a-i sili să oprească sonorul la televizor când se uită noaptea la gsp). Pe la 12 noaptea, când să adormi şi tu, nevastă-ta se trezeşte să se ducă la baie. Brusc, îi sare tot somnul. E momentul să i se facă poftă de ceva bun: o prăjitură, o îngheţată, un kiwi, orice – totul e să nu existe în frigider. Te îmbraci şi te duci. Când te întorci, fie doarme, fie i-a trecut pofta.

Probabil că, dacă mâine te-ai prăbuşi cu avionul în deşert şi singurii supravieţuitori aţi fi tu şi nevastă-ta, lucrurile ar decurge cam aşa: după câteva ore, nevesti-tii i s-ar face sete, iar tu ai pleca după apă. După ce ai reuşi să supravieţuieşti în chip miraculos întâlnirii cu un grup de lei, muşcăturii unui scorpion şi unei furtuni de nisip şi ai veni cu apa, nevastă-ta ţi-ar comunica, senină: “Eşti drăguţ, dar nu mai mi-e sete.” *

* text de tinereţe, ce ştiam eu pe vremea aia? De fapt, replica cea mai probabilă este: “mersi frumos, acum nu-mi mai trebuie. când mi-a fost sete, te-a durut în cot”.