Julius Constantinescu

Gheorghe T., din satul Urişor, se întorcea sâmbătă după-amiază acasă, tăind drumul prin pădure. Când să zică şi el c-a trecut pădurea fără incidente, lui Gheorghe i-au atras aten]ia nişte zgomote ciudate, care veneau de undeva dintr-un tufiş. Bucuros că de-acum n-or să mai râdă consătenii de el, Gheorghe fiind printre pu]inii localnici care nu se-ntâlniseră niciodată cu ursul, omul s-a pregătit s-o ia la fugă, dorind foarte mult ca povestea întâlnirii sale cu ursul să fie relatată de el însuşi. (more…

Julius Constantinescu

Într-o dimineaţă, acum mulţi ani, apare la serviciu o colegă cu ochii roşii de plâns. Se fardase la greu, în speranta că nu vede. Îşi aruncă geanta pe scaun şi se duce să-şi ia o cafea. “Băi”, zic, “asta a pişat ochii toată noaptea. Care te bagi la două beri că s-a certat cu bărba-su?” (trebuie să recunoaşteţi că sunt un coleg foarte de treabă, mereu amabil şi săritor). (more…

Julius Constantinescu

Sâmbătă noaptea, am visat că am fost la vânătoare. În realitate n-am vânat niciodată, dar în vis mi s-a părut foarte mişto, am trăit senzaţii cu adevărat unice.

Se făcea că eram la Balc şi vânam mistreţi cu nişte amici. Primul porc pe care l-am împuşcat a fost un porc imens, cu mustăţi; atins de glonţ, a guiţat de moarte, aşa, ca şi cum ar fi fost silit să dea bani, şi şi-a dat duhul, înroşind zăpada cu sângele care i se scurgea din trup. Am călcat nepăsător peste el şi am continuat să gonesc şi să dobor mistreţi.

Următorul porc pe care l-am împuşcat a fost un neamţ de 60 de ani, preşedintele unei corporaţii multinaţionale din domeniul plasamentelor financiare. (more…

Astă-vară, amicul Petreanu – om de televiziune, blogger, piscicultor celebru – a plecat în concediu şi i-a lăsat pe ăia mici singuri acasă, să se descurce cum or putea. Ce s-a întâmplat acolo cât timp pe domnul Petreanu nu-l interesa altceva decât să se bronzeze uniform şi cum să se mai ghiftuiască, am relatat pe Amar de Zi într-un serial sugestiv intitulat “Zen d’acvariu, Memorialul durerii”. Pentru aceia dintre voi care nu l-au citit la vremea respectivă, îl reluăm pe Daily Cotcodac – evident, nu pentru că ar fi superb, ci pentru că, pur şi simplu, ne este lene să scriem ceva nou zilele astea.

Episodul I. Zen d’acvariu – peştii lui Petreanu rup tăcerea

Individul ăla ciudat care stă cu noi a dispărut de câteva zile. Păcat, tocmai începuse să ne devină simpatic.

Prima dată când l-am văzut, ne-a umflat râsul. Venise la magazin să cumpere un bol şi un caras auriu; a plecat târând după el un acvariu de 120 l, un fel de reactor nuclear şi un banc întreg de peşti (noi, adică). Marcel, băiatul de la pet shop care l-a convins că peştii aduc noroc, şi-a luat liber două luni şi-a întins-o la mare – nu te întâlneşti toată ziua cu fraieri de un asemenea calibru.

Tipul ăsta care ne-a cumpărat locuieşte într-un acvariu cu aer – el îi zice „apartament”, dar noi am mai fost şi în alte locuri şi ştim cum arată un apartament. (more…

Julius Constantinescu

Pe la 3 dimineaţa, în timp ce-mi tăiam o roşie, răstorn candela; uleiul se scurge pe bufet, inundă borcanul de murături şi câteva sticle, apoi o parte se prelinge pe perete, pe masca de la chiuvetă şi, într-un final, pe podea. Îmi sare muştarul: “F… candela mă-tii!”, zic, pun mâna pe ea şi mă pregătesc s-o fac ţăndări. Aveam braţul întins pentru aruncare când mi-am revenit. Pun candela uşurel în chiuvetă şi mă scuz: “Doamne, iartă-mă!”. (more…

Julius Constantinescu

Şobolanul Gelu nu era un şobolan obişnuit. Avea, într-adevăr, toate caracteristicile întâlnite îndeobşte la un şobolan (inclusiv un caracter infect, care-l împiedicase să-şi facă prea mulţi prieteni), însă toate aceste însuşiri şobolăneşti se regăseau în Gelu la o scară mult mai mare decât zoologia ar fi putut admite vreodată.

În primul rând, era imens – personal, nu am văzut niciodată un şobolan atât de mare şi, sincer, m-aş fi îndoit că există dacă nu l-aş fi văzut cu ochii mei. Probabil că simpla lui apariţie era suficientă pentru a traumatiza o prăpădită de pisică sau un câine maidanez.

De asemenea, şobolanul Gelu era nemuritor. (more…

Julius Constantinescu

Chiar dacă în oraşul lui e un tip relativ decent, orice amic aflat în trecere prin oraşul tău se transformă brusc într-un individ odios, care reuşeşte să te scoată din minţi.

În primul rând, n-o să-ţi spună niciodată dinainte că vine, o să te sune doar după ce ajunge: “Salut, mă, sunt în Bucureşti. Ce faci în seara asta?” (evident că nu poţi să pretinzi că aveai vreun program; nici măcar preşedintele Statelor Unite, dacă-l caută vreun fost coleg de şcoală, nu poate invoca o scuză atât de ieftină). (more…

Julius Constantinescu

Prin primii ani de facultate (adică în primii 2-3, că eu am făcut Politehnica în doar 6 ani), aveam un tricou meseriaş cu Doors. Era tricoul meu preferat, devenise un fel de brand personal; prin urmare, îl purtam aproape tot timpul. Îl spălam seara şi îl trăgeam iar pe mine dimineaţa.
După o vreme, de la atâta spălat, poza de pe el s-a decolorat şi aproape s-a şters. Apoi, a început să se scorojească, Jim Morrison începuse să arate groaznic (de fapt, arăta cam ca în realitate puţin înainte să crape), iar literele care formau cuvântul “Doors” aproape dispăruseră. În mod normal, eram îmbrăcat într-o zdreanţă, doar că mie mi se părea că aşa arată şi mai meseriaş: avea patină. Era clar că va trebui să se rupă ca să renunţ la el. (more…

Julius Constantinescu

În staţie la “Optimişti”, denumire populară datorată faptului că autobuzele ajungeau atât de aglomerate încât, în medie, oprea doar unul din patru, drept pentru care îţi trebuia o mare doză de optimism ca să speri că prinzi ceva, trei băieţi de cartier mă privesc cu interes. Ei sunt genul pe care astăzi l-am numi “manelist” – blugi “Trapez”, tricou fără mâneci, privire de bou. Eu, unic cum mă ştiţi: părul lung şi ondulat, blugi evazaţi, curea cu cataramă de două kile, tricou cu “Doors”, vestă în carouri. Jenanţii îşi dau coate: “Frate, fii atent la ăla”. Nu-i bag în seamă, dar mă bagă ei. Se dau mai aproape şi unul dintre ei, ăla mai şmecher, mă întreabă: “Bă, băiatu’, ai aspecte?”. Îi arunc fumul de “Carpaţi” drept în ochi: “Dispari!”.

E prea multă lume şi nu mă pot bate acolo (more…

Julius Constantinescu

Ştiţi cum vine întotdeauna fumul de ţigară spre nefumători? Ştiţi, că sigur şi vouă v-a venit să le crăpaţi capul nu o dată închipuiţilor ălora care strâmbă din nas că, ce să-ţi spun, ce i-aţi mai afumat. Rămânem tot în domeniul parafizicii şi vorbim astăzi despre un alt fenomen pe care ştiinţa nu îl poate explica: mirosurile de mâncare care trag întotdeauna spre bărbaţii neînsuraţi.

S-a demonstrat empiric că mirosurile de mâncărică pot răzbi împotriva vântului, pot acoperi spray-ul Rexona şi pot face să miroasă chiar şi la morgă a tocăniţă de miel cu coriandru, cu condiţia să fie de faţă chiar şi un singur bărbat neînsurat. (more…