Radu Pircă

• Secolul XX
Unor comandanţi atât de competenţi nu le-a fost greu să-i ducă pe soldaţii francezi la masacru în Primul Război Mondial (foto). Cu preţul a un milion şi jumătate de morţi şi în mare măsură graţie ajutorului americanilor, Franţa s-a răzbunat pentru înfrângerea din Războiul Franco-Prusian şi i-a înverşunat pe germani suficient de tare pentru ca, două decenii mai târziu, să o ia de la capăt. (more…

Radu Pircă

• Secolul al XIX-lea
După înfrângerea finală de la Waterloo, urmaşii capeţienilor au revenit pe tron, pentru o nouă tură de incompetenţă (“Restauraţia” ). Singurele realizări au fost înfiinţarea Legiunii Străine (motivele ar trebui să fie destul de evidente, dacă aţi ajuns cu lectura până aici) şi crearea imperiului colonial francez, total nerentabil, dar bun pentru a ridica moralul soldaţilor, care măcar pe sălbaticii cu suliţe erau destul de siguri că pot bate, . A fost nevoie de două revoluţii pentru a scăpa definitiv de ei în 1848, cînd poporul a pus iar mâna pe putere. Evident, atunci când francezii au fost puşi să aleagă un înlocuitor pentru urmaşii capeţienilor, l-au ales, cu înţelepciune, pe nepotul lui Bonaparte. (more…

Radu Pircă

• Revoluţia şi Napoleon
În anii 1700, Franţa a intrat într-o lungă criză. La înfrângerile militare, cu care oricum lumea se obişnuise, s-a adăugat asocierea statului la tot felul de scheme piramidale, impozitele absurde, procesele scandaloase şi decăderea moravurilor Bisericii (în sensul că înalţii prelaţi aveau amante şi participau la orgii, lucru pe care din fericire Vaticanul a avut grijă să-l înlocuiască cu pedofilia). Singura investiţie cu adevărat bună a fost să-i ajute pe americani să devină independenţi – în felul acesta au avut cine să le dea şi lor o armată de eliberare care să-i ajute la bătrâneţe. (more…

Radu Pircă

• Secolul supremaţiei franceze
Noul rege, Ludovic al XIII-lea, era foarte preocupat de cai şi de băieţi frumoşi şi a lăsat regatul pe mâna cardinalului Richelieu. Acesta a transformat Franţa într-o mare putere – de fapt, mai fusese şi înainte, dar numai până la prima bătălie. După ce i-a pus cu botul pe labe pe nobili şi pe calvini şi a creat Academia Franceză ca să aibă cine să-l laude, Richelieu a găsit un război – cel de Treizeci de Ani – suficient de uşor şi cu duşmani destul de epuizaţi încât francezii să poată ieşi învingători. Din păcate, regele şi Richelieu au murit prea devreme iar pe tron a urcat Ludovic al XIV-lea (foto), un habotnic afemeiat convins că Franţa trebuie să stăpânească întreaga Europă – şi care, în plus, mai avea şi 5 ani, deci o grămadă de domnie în faţă.
(more…

Radu Pircă

• Epoca Renaşterii şi Reformei
Pentru că armatele franceze abia îşi intraseră în formă cu faimoasele înfrângeri din Războiul de o Sută de Ani, după încheierea păcii regii s-au gândit să le trimită şi peste graniţe, ca să ducă în întreaga lume renumele vitejiei acestui popor. În 1494 au invadat Italia, declanşând o serie de războaie pe care le-a luat peste 60 de ani pentru a le încheia fără pierderi prea umilitoare. Nu vom intra în detalii, deoarece ciocnirea dintre două naţiuni atât de viteze precum francezii şi italienii nu a produs prea multe episoade demne de menţionat; însă când spaniolii şi germanii au intervenit în război, vă daţi seama că puţin a mai lipsit pentru ca armatele lor să mărşăluiască pe străzile Parisului. (more…

Radu Pircă

• Războiul de o Sută de Ani
Sub Ludovic al IX-lea “cel Sfânt”, Franţa era cel mai mare şi mai puternic regat creştin, dar regele a avut grijă ca această situaţie să nu continue, făcând praf banii şi oamenii în cruciade. Cum nimeni nu l-a putut convinge că Biblia nu e un manual de strategie prea grozav, Ludovic a căzut prima dată prizonier la necredincioşii din Egipt (nu mă întrebaţi ce căuta acolo când treaba lui era la Ierusalim; probabil n-a vrut să asculte de nevastă-sa când i-a zis să oprească şi să întrebe pe unde s-o ia); iar apoi, într-o nouă cruciadă, s-a stins, în fine, de diaree, drept pentru care Biserica l-a trecut în rândul sfinţilor. (more…

Radu Pircă

• Feudalismul
Hugo, fondatorul dinastiei Capeţiene (pe cuvântul meu că asta e ultima) a fost ales rege pentru că era foarte slab, deci uşor de controlat de către nobili. “Rege” – e de fapt mult spus: Hugo (foto) şi urmaşii săi trebuiau să se războiască cu supuşii pentru fiecare sat din “regatul” lor şi deseori îşi vindeau serviciile ca mercenari unor nobili mai puternici decât ei. Această excelentă organizare purta numele de feudalism şi nu era atât de groaznică pe cât ar părea – de pildă, impozitele abia depăşeau 10% din venituri, ţara nu era niciodată paralizată de greve iar economia se baza strict pe schimbul de produse, aşa că nu exista inflaţie. Modelul a avut un asemenea succes încât mai târziu a fost exportat din vestul Europei în alte ţări mai înapoiate, care considerau feudalismul visul de aur al omenirii. (more…

Radu Pircă

• Carolingienii
Carol cel Mare, cel mai important Carolingian, a cucerit Germania, Italia şi nordul Spaniei şi s-a încoronat “Împărat al Romanilor” în anul 800, deşi nu doar că nu vorbea latina, dar era complet analfabet. Asta nu l-a împiedicat să-i încurajeze pe intelectuali – sub domnia sa a avut loc prima “Renaştere” culturală – şi, gest chiar mai revoluţionar, să-şi facă o sală de baie în palat. Carol cel Mare (foto) era însă până la urmă un barbar pe care intelectualii epocii îl păcăliseră că e urmaşul Cezarilor şi imperiul său era bazat mai ales pe frica de armatele francilor; după moartea sa, nepoţii (pe care vi-i puteţi imagina exact ca pe nepoţii lui Donald) au făcut imediat imperiul praf, împărţindu-l în trei. Cea mai vestică din aceste bucăţi, condusă de Carol “cel Pleşuv”, a devenit cunoscută drept “Francia”, apoi Franţa. (more…

Radu Pircă

• Romanii şi germanii
Vestita “Pax Romana” le-a mers la suflet galilor. Proaspeţii ocupanţi le-au construit şosele, teatre, apeducte, băi (cele din urmă n-au fost primite chiar cu entuziasm); şefii triburilor galice au devenit senatori şi au avut astfel onoarea să cadă victime persecuţiilor diverşilor împăraţi demenţi precum Caligula sau Nero, întocmai ca nişte adevăraţi romani; galii de rând s-au putut înrola în legiuni şi avea onoarea de a ucide senatori şi chiar împăraţi în timpul numeroaselor războaie civile. (more…

Radu Pircă
Julius Constantinescu

• Galii

Strămoşii francezilor au fost galii, parte din marele neam al celţilor. Fiecare popor celtic avea specialitatea lui; cum pe vremea aceea nu se inventaseră încă specialităţi precum “Studii Europene” sau “Imagologie”, gama se cam limita la “Jaf”, “Viol” şi “Măcel”. Doar străbunii francezilor refuzaseră asemenea ocupaţii violente, care nu le stăteau în caracter, şi se specializaseră în diferite îndeletniciri paşnice – în principal agricultura, creşterea cailor şi metalurgia, mult mai puţin fabricarea săpunului. Galii erau oameni harnici şi, spre deosebire de strămoşii altor popoare, au lăsat şi urme în acest sens; de pildă, arheologii au descoperit în oraşul antic Bibracte (foto: reconstituire) trei cartiere industriale unul mai murdar ca altul, în care se produceau mai ales obiecte din metal (nu, nu arme; nici savoniere, de altfel).

Hărnicia galilor era combinată, aşa cum se întâmplă adesea, şi cu o mare doză de (more…