Cine nu-l ştie pe prototipul poliţaiului român, Ghiţă Pristanda? „Curat abuz, da’ umflaţi-l”, „Pupă-l în bot şi papă tot” – cam acestea au fost şi au rămas principiile activităţii de poliţie în ţara românească. Unii ar putea spune că I.L. Caragiale a exagerat – însă dovezile istorice ne spun că dramaturgul nu a pus nimic de la el, ne-a pictat doar realitatea nudă, la pielea goală.

Părintele fondator al poliţiei române este considerat Vasile Lascăr, ministru de Interne între 1902-1904, perioadă când a impus prima lege a poliţiei. Era nevoie de o astfel de lege pentru că întreaga poliţie se schimba odată cu guvernele: în 1899 au venit la putere şi au schimbat 250 de poliţişti din cei 271 din Bucureşti; tot aici în 1901 au venit la putere liberalii şi au schimbat cu oamenii lor 230 de poliţişti din cei 247.

În pregătirea proiectului de lege, Vasile Lascăr a discutat cu un deputat, care i-a descris situaţia poliţiştilor astfel: „Sunt 4 poliţişti la noi în oraş. Pe doi îi ţinem şi noi, şi conservatorii de milă; ceilalţi doi sunt nişte pungaşi foarte abili de care nu poate scăpa nimeni fiindcă sunt nişte agenţi electorali de primă mână de care au nevoie toate guvernele”. Caragiale nu a făcut altceva decât să-i „comaseze” pe cei patru poliţişti în nemuritorul Ghiţă Pristanda.

Mulţi cred că a fi ministru de Externe este o activitate plăcută: te plimbi de colo-colo, te vezi cu tot felul de vedete, mănânci chestii sofisticate, te îmbracă statul ca să arăţi bine şi tot aşa. Situaţia reală este puţin diferită: după un turneu de cinci zile prin şapte ţări pe patru fusuri orare diferite, cu mâncăruri condimentate în cele mai neobişnuite moduri, nu mulţi ar vrea să repete experienţa. Asta ca să nu vorbim de întâlnirile cu băştinaşii la care îţi trebuie stomac zdravăn ca să nu arunci în aer o alianţă la care s-a muncit din greu.

Prin 1937, ministrul de Externe Victor Antonescu a mers în vizită la Ankara (pe vremea aceea turcii erau unii dintre aliaţii noştri de nădejde). După discuţiile oficiale şi dineul de rigoare, dictatorul Mustafa Kemal Atatürk l-a invitat pe Victor Antonescu la o petrecere mai intimă. Diplomat fin, crescut la şcoala lui Titulescu, Victor Antonescu şi-a luat şi soţia la petrecere. Care s-a dovedit a fi un chef cu „dame”. Turcii s-au matolit zdravăn, damele dansau pe mese – doar Antonescu şi nevastă-sa se ţineau zdravăn de câte un pahar de şampanie fără să cuteze să mişte. În timp ce baiaderele dezgolite jucau din burice, Atatürk s-a apropiat de Liseta Antonescu şi i-a poruncit să cânte. Liseta noastră nu era cea mai frumoasă (avea gura strâmbă) şi nici cea mai îndrăzneaţă producţie a ţării româneşti, aşa că a miorlăit speriată că nu ştie să cânte. Turcului i-au ieşit ochii din cap şi a răbufnit clătinându-se: „Trebuie să ştii să cânţi, doar nu pentru frumuseţe te-ai măritat!”

Într-una din verile fierbinţi ale Bucureştiului interbelic, ministrul Constantin Argetoianu visa cu ochii deschişi la un duş răcoros. Avea un apartament dotat pentru îndeplinirea acestui vis, însă din păcate trebuia să stea în banca ministerială a Parlamentului şi să asculte bălmăjelile deputaţilor din opoziţie. Odată cu sudoarea, şi scârba se scurgea pe chipul ministrului care îşi dorea o după-masă liniştită. Scârba s-a transformat în disperare când a văzut că din rândurile opoziţiei se ridică şi porneşte spre tribună însuşi Virgil Madgearu, autorul celor mai lungi şi plicticoase discursuri din istoria oratoriei parlamentare româneşti. Pe Argetoianu îl scoteau din sărite mai ales tabelele încrucişate cu cifre şi discuţiile detaliate pe marginea capitolelor bugetare. Simţea că îl părăsesc puterile, când o idee strălucită l-a însufleţit.

În momentul în care Virgil Madgearu a trecut prin faţa băncii ministeriale cu geanta înţesată de hârţoage şi tabele, Argetoianu i-a şoptit suav, din vârful buzelor: „Să mă pupi în cur!” Madgearu nu l-a dezamăgit pe asudatul ministru – s-a repezit la tribună şi a început să zbiere din rărunchi: „Puterea insultă opoziţia! Ministrul Argetoianu mi-a spus să-l pup în cur!” Chipul ministrului a fost luminat de un zâmbet cu accente satanice: treaba mergea ca pe roate. Zbieretele de tenor ale lui Madgearu au fost acoperite instantaneu de răcnetele indignate ale deputaţilor din opoziţie. Din tot acest cor de proteste s-a distins baritonul lui Nicolae Iorga care urla scuturându-şi barba: „La Palat! Regele trebuie să afle despre această îngrozitoare insultă!”

Ideea lui Iorga a fost preluată imediat şi, cu o viteză care lipsea din alcătuirea proiectelor de lege, a fost scris un protest al opoziţiei. Cu ochii arzând de febra demnităţii târâte în noroi, Iorga a înşfăcat jalba şi s-a pus în fruntea coloanei de deputaţi care a părăsit Parlamentul, strigând: „La Palat! La Palat!” Aveau de mers câţiva kilometri buni din dealul Patriarhiei până la Cotroceni, însă arşiţa verii nu putea să stea în calea opoziţiei democratice.

Zâmbind cu modestie, Argetoianu a primit felicitările colegilor de Guvern şi s-a dus să facă naibii un duş rece.

Fugger este un nume care nu spune mai nimic acum, dar în urmă cu 500 de ani această familie din Augsburg era una dintre cele mai influente familii din întreaga Europă. Fuggerii se ocupau cu exploatări miniere în America de Sud, importau mirodenii din Asia, îi împrumutau cu bani pe împăraţi şi regi. La un moment dat s-au gândit să se extindă şi în estul Europei. Unde, poate n-o să vă mire, au început să aibă mici probleme.

Investiţiile estice au început în Ungaria şi Cehia. La Banska Bistrica, Fuggerii exploatau nişte mine de cupru cu conţinut ridicat de argint, argint pe care îl foloseau pentru monedele ungureşti. În 1525 a izbucnit un scandal monstruos: Fuggerii au fost acuzaţi de nobilimea maghiară condusă de Ioan Zapolya că au scăzut cantitatea de argint din monede (o metodă de spoliere cunoscută, de altfel, încă din Antichitate). Inflaţie, în limbajul modern. Reprezentanţii Fuggerilor din Budapesta au fost arestaţi şi monopolurile firmei suspendate. Un angajat de aici, pe nume Hans Dernschwam, a apucat să avertizeze birourile din Banska Bistrica şi nobilii maghiari nu au mai pus mâna pe registrele şi actele companiei care ar fi putut duce la lămurirea chestiunii.

Fuggerii nu s-au împiedicat de un scandalagiu ca Ioan Zapolya şi au vorbit cu cine trebuia, respectiv împăratul Ferdinand de Habsburg, care le-a dat drept despăgubire în anul 1528 exploatarea minelor de sare din Transilvania. Investitorul Fugger l-a trimis la Turda pe credinciosul Hans Dernschwam să organizeze nemţeşte mineritul transilvan. Primul raport al lui Dernschwam către casa Fugger a adus o veste proastă: convoiul care transporta fondul de rulment al afacerii fusese atacat de o ceată de români, care a furat toţi banii. Raportul lui Dernschwam mai conţine şi alte nimicuri: justiţia nu se grăbea să pună mâna pe românii prădalnici, corupţia înflorea în vămi, lucrătorii furau tot ce le pica sub mână.

PS: Occidentalii ăştia chiar nu pricep sau le place?

Parlamentul României a intrat într-o stare vegetativă. Actualii parlamentari români sunt o ruşine pentru istoria instituţiei care a cunoscut un trecut glorios. Și nu pentru că nu fac nimic – aici n-aveam așteptări -, ci pentru că sunt atât de putori că nici să se bată nu s-ar ridica din fotolii, ca odinioară.

Şi nu se pune problema că în ziua de azi bătăile nu mai fac parte din activitatea parlamentară. Uitaţi-vă la Coreea de Sud! Acolo parlamentarii guvernamentali se opun cu pumnii şi picioarele depunerii unei moţiuni de cenzură. Opoziţia parlamentară trebuie să organizeze echipe de kamikaze, cete de învăluire, să rupă uşi pentru a ajunge la secretariat să depună textul moţiunii. La fel şi legile guvernamentale, sunt aduse în clădirea parlamentului doar prin lupte corp la corp. La Bucureşti, să depui o moţiune de cenzură e la fel de simplu ca dormitul pe scaun.

Dar nu a fost dintotdeauna aşa în România. La sfârşitul secolului al XIX-lea, politica românească presupunea şi o formă fizică excelentă. Parlamentarii români îşi ucideau adversarii, la propriu. De exemplu, conservatorul Nicu Filipescu l-a căsăpit pe George Lahovari într-un duel cu spada. Analiza acestui duel a scos la iveală necinstea conservatorilor: deși regulile recomandau să înfigi spada în adversar doar câţiva centimetri, Nicu Filipescu s-a lăsat luat de val şi a băgat sabia în George Lahovari cale de vreo 20 de centimetri.

Deputaţii acelor vremuri introduceau în România sporturile moderne. Nicu Filipescu a fost unul dintre protectorii şi promotorii boxului. Alecu Callimachi era culturist. Cei doi politicieni sportivi stăteau alături la şedinţele Parlamentului, în timpul cărora Nicu Filipescu se amuza înjurându-i de mamă pe vorbitori. Dacă vreunul dintre oratori se simţea jignit şi vroia să sară la bătaie, atunci Filipescu striga „Callimachi!” şi deputatul culturist dădea de pământ cu oponentul. După episodul cu George Lahovari nu s-au mai găsit mulţi doritori să-l provoace la duel pe Filipescu. Însă acesta ştia să-şi poarte de grijă şi singur. Când un ziarist liberal a exagerat cu epitetele la adresa lui, Filipescu l-a vizitat acasă şi i-a administrat o bătaie sănătoasă. Când au intervenit nevasta ziaristului şi subreta, la înghesuială Nicu Filipescu le-a scăpat şi lor câteva palme.
Însă Nicu Filipescu avea şi simţul umorului. În timpul unui discurs al ministrului Lucrărilor Publice Vasile G. Morţun, Nicu Filipescu a aruncat pe capul ministrului o tichie de ocnaş şi i-a spus de la obraz că nu mai are mult de aşteptat până la completarea costumului. Gluma nu a fost foarte apreciată de liberali şi a ieşit o bătaie generală. Or, astăzi nici bătăi nu vezi în Parlament, darmite costume de ocnaș…

În foto: Nicu Filipescu

Ferdinand Lasalle era unul dintre băieţii ăia întreprinzători ai secolului XIX care vroiau să schimbe lumea şi să o facă mai bună. Tipul ăsta se însoţea cu tot felul de dubioşi gen Marx, Engels, Hegel şi alţii de teapa ăstora. Doar că Lasalle era un tip cam excentric pentru vremea lui și nu vroia să construiască, împreună cu Marx şi Engels, comunismul, ci își pusese în cap să construiască social-democraţia. Toate bune, dacă soarta nu i-ar fi scos în cale, exact când avea mai puțină nevoie de asta, un român – pe boierul Iancu Racoviţă. Să vedem, deci, ce a pățit nefericitul pionier al social-democrației.

De fapt, mai înaintea românului, soarta i-a scos în cale lui Lasalle o femeie, Helene von Dönniges. Relatările sunt partizane şi neclare: unii spun că Helene asta era logodită deja cu Racoviţă şi socialistul Lasalle mergea pe ideea comunităţii de bunuri şi i-a smuls frumoasei polenul fecioriei. Alţii spun că mirifica Helene s-a îndrăgostit de revoluţionarul Lasalle şi reacţionarul valah a intrat ulterior pe fir. Oricum, nu mai contează, sigur este că de la Helene s-a ajuns la duel între Lasalle şi Racoviţă. Se pare că Lasalle a cam pus mâna sau ce a pus el pe polenul fecioriei pentru că barbarul de Racoviţă a găsit de cuviinţă să îl împuşte între picioare, la partea dureroasă. Social-democratul a gemut ce a gemut vreo trei zile şi a decedat.
Foto: Ferdinand Lasalle, aici înainte ca social-democrația românească să-l invite să-și numere ouăle.

Helene (ca orice Elenă, fie ea şi occidentală) s-a dovedit a fi cam bagaboantă. S-a căsătorit cu Racoviţă, însă ţintaşul a murit destul de repede, şi frumoasa din cauza căreia social-democraţia a rămas fără mozorele s-a făcut actriţă şi a umblat prin toată Europa. Iar social-democraţii se comportă şi în ziua de azi cu o reţinere care aminteşte de acest eveniment trist.

Cercetătorii britanici nu au reuşit încă să ofere un răspuns la această întrebare, dar istoria ne poate ajuta cu ceva exemple. Astăzi vom vorbi despre doamna Elisabeta Movilă, și vom vedea imediat cam cât de insistentă a fost această femeie.

Bărbatu-său, Ieremia Movilă, a fost un băiat cu foarte mult bun simţ. Când eroul nostru național Mihai Viteazul şi-a trimis oştile în Moldova, Ieremia Movilă a dat unul din rarele exemple de bun simţ şi a șters-o la moşia lui din Polonia, scăzând astfel palmaresul de victorii al olteanului. Oricum, se spune că lui Ieremia Movilă îi plăcea mai mult la moşie decât pe tron şi doar de gura nevestei s-a mişcat în 1595 să ocupe Moldova (probabil i-a făcut scandal că un amărât de tron nu-i în stare să aducă și el în casa asta). Ieremia nu s-a deranjat să se întoarcă la Suceava decât după ce a primit ştirea morţii lui Mihai Viteazul.

Elisabeta Movilă a avut timp până în 1606 să se obişnuiască cu viaţa de doamnă a Moldovei. S-a obişnuit atât de mult cu această viaţă încât pentru ea a aruncat totul în joc. După moartea lui Ieremia Movilă, tronul Moldovei a fost ocupat de frate-său, Simion. Aranjamentul era ca Simion să domnească până la majoratul fiului cel mare al lui Ieremia, Constantin. Însă Elisabeta era grăbită, aşa că a aranjat o otrăvire a cumnatului. Doar că pe tron a fost suit fiul lui Simion, Mihăilaş. Elisabeta nu a răbdat şi a strâns rapid o oaste poloneză cu ajutorul căreia l-a pus pe tron pe fiu-său, Constantin, care avea vreo 14 ani. Domnia lui Constantin a durat până în 1611, când a fost alungat de Ştefan Tomşa. Elisabeta l-a împins pe fiu-său de la spate, iar Constantin s-a repezit din nou cu oaste în Moldova. A fost înfrânt, luat prizonier de tătari şi s-a înecat în Nistru.

Orice om ar fi socotit că tronul Moldovei nu merită chiar atât de multă cheltuială. Nu şi Elisabeta Movilă, care mai avea doi băieţi: pe Alexandru şi Bogdan. În 1615 a strâns o nouă oaste poloneză şi l-a pus pe tronul Moldovei pe Alexandru, care tocmai împlinise 14 ani. Bucuria asta nu a ţinut multă vreme: în 1616 turcii au venit hotărâţi să-l pună domn pe Radu Mihnea. Turcii mai aveau un scop: vroiau să elimine răul din rădăcină. Aşa că Skender Paşa a capturat-o pe Elisabeta, a violat-o după datina turcească și apoi a făcut-o cadou sultanului Ahmed I, care era foarte dornic să o cunoască, motiv pentru care a închis-o în harem, să o cunoască mai bine.

Alexandru a fost silit să treacă la islam, însă ghinionul s-a ţinut scai de capul lui şi în urma circumciziei a făcut o infecţie care i-a adus moartea („l-a bătut Dumnezeu”, am spune noi astăzi, când am scăpat de obscurantismul medieval). Fiul cel mai mic al Elisabetei, Bogdan, a fost mai norocos: a supravieţuit circumciziei şi a ajuns paşă în armata otomană.

Și toate astea s-au întâmplat fiindcă pămpălăul de Ieremia Movilă n-a fost în stare să-și pună femeia la punct, orice ar însemna asta în Moldova.

În Bucureştiul interbelic se spunea că există salutul Hitler, salutul Stalin şi salutul Soreanu. Despre Hitler şi Stalin şi saluturile lor se mai ştie câte ceva, aşa că ne vom referi la salutul Soreanu: acesta se executa cu braţul drept lipit de trunchi, antebraţul ţinut la un unghi de 90 de grade faţă de corp şi palma orientată în sus. Distinsul Soreanu era un jurnalist de forţă la cotidianul quality interbelic „Adevărul”. Era temut în cabinetele guvernului, unde salutul lui băga în sperieţi miniştrii.

Acest cavaler al condeiului s-a repezit într-o dimineaţă asupra diplomantului de talie europeană Titulescu şi a executat salutul amintit mai sus. Ministrul s-a plâns de austeritatea bugetară care l-a silit la comprimări, s-a văicărit îndelung şi a reuşit să scape de tapaj. Dezamăgit de scăderea influenţei presei, Soreanu a pornit spre ieşirea din minister. Însă picioarele l-au purtat din instinct către caserie, unde a surprins o scenă abominabilă: un coleg jurnalist de la cotidianul Dreptatea încasa frumoasa sumă de 10.000 de lei.

Nicolae Titulescu, aici afișând o mină fericită – de unde deducem că nu Soreanu îl aștepta cu prosopul pe mal
Foto: alexgalmeanu.com

Zguduit de cele văzute, Soreanu a alergat într-un suflet spre redacţia din Sărindar. A ajuns la timp pentru a plasa pe prima pagină a ediţiei de prânz o notă în care deplângea faptul că un coleg ziarist de la Dreptatea a fost jefuit în miezul zilei pe Calea Victoriei de 10.000 de lei. După această istovitoare dimineaţă de muncă, Soreanu s-a refugiat la cafeneaua Capşa. Liniştea i-a fost tulburată aici în scurtă vreme de zbieretele colegului de la Dreptatea care îl acuza de calomnie. Soreanu l-a invitat să ia loc şi a expus faptele într-o nouă lumină. Cei doi maeştri ai rotativei s-au îndreptat umăr la umăr spre Ministerul de Externe. Colegul de la Dreptatea a intrat primul în audienţă la Titulescu şi i-a arătat ediţia de prânz a Adevărului cu ştirea jefuirii sale. Ministrul nu l-a putut lăsa îndurerat şi i-a semnat pe loc un nou ordin de plată de 10.000 de lei. A doua audienţă a fost a lui Soreanu care şi-a executat salutul cu şi mai multă fermitate, iar delicatul diplomat nu a mai avut cale de întors.

Bogdan Niculescu Piteşti este un nume scos pe nedrept din galeria istorică a marilor şpăgari români. Nu s-a ridicat la dibăcia adevăratului titan al şpăgii Alecu Constantinescu zis Porcu’, dar s-a străduit şi a reuşit să îşi schimbe cognomenul în Bogdan Niculescu Ciupeşti. Despre acest distins şperţar de la începutul secolului trecut se povestea că a făcut cadou unui june banii necesari studiilor la Paris şi în paralel a angajat nişte ciomăgaşi de mahala să îl jefuiască. Tânărul n-a mai plecat la studii, iar Niculescu-Ciupeşti nu s-a sfiit să-l bârfească prin tot Bucureştiul că ar fi cheltuit banii pe dame şi băutură. Amuzamente de mogul.

Perioada de glorie a lui Niculescu-Ciupeşti a fost ocupaţia germană a Bucureştiului din Primul Război Mondial. Constantinescu Porcu’ se refugiase la Iaşi, unde se ocupa de găinării (făcea rost de lemne de foc pentru Nicolae Iorga!), astfel că Niculescu-Ciupeşti a avut teren liber să corupă întreaga Komandatură germană. Între timp liberalii lui Brătianu puneau la cale România Mare, clănţănind din dinţi de frig la Iaşi. Dar nici Niculescu-Ciupeşti nu se lăsa – era aşa de iubit de germani, încât oştenii Kaiserului s-au repezit la cererea lui până la Giurgiu să-i urecheze pe desculţii de bulgari care confiscaseră arhiva istorică a Academiei Române şi se pregăteau s-o treacă Dunărea.

Prin şpagă şi corupţie, Niculescu-Ciupeşti a reuşit să păstreze în ţară o mare parte din averile pe care germanii încercau să le scoată din România ocupată – pentru asta, e adevărat, a fost nevoie ca banii să fie puși la fereală în conturile personale ale patriotului. Unirea de la 1 Decembrie şi alungarea germanilor nu i-a adus lui Niculescu-Ciupeşti gloria la care se aştepta. A fost arestat şi aruncat în închisoarea Văcăreşti, alături de nume sonore precum Ion Slavici şi Tudor Arghezi, sub acuzaţia de colaborare cu inamicul. La primul apel al încarceraţilor, un colonel a sugerat că aceştia şi-ar fi trădat patria (se spune că a urlat la ei „Trădătorilor!”). Niculescu-Ciupeşti nu a putut răbda această jignire şi a răspuns demn:

- Mon colonel! Eu sunt hoţ, nu trădător!

Iritat de insistenţele lui Antonescu care îi tot cerea tancuri, Hitler i-a spus într-o bună zi unui consilier: „Românilor am să le dau triciclete şi cărucioare pentru copii, nu tancuri germane”. Ştia el ce ştia: pentru români mecanismele nu sunt destinate utilizării conform specificaţiilor tehnice. Orice fel de utilaj încăput pe mâna unui român reprezintă o provocare şi orice maşinărie devine un posibil record: dacă are performanţe maxime la 4.000 de turaţii, atunci este clar că la 8.000 de turaţii va avea performanţe maxime duble! (plus că inginerii care au proiectat motorul respectiv sunt în mod clar nişte înghesuiţi; de ce l-au mai făcut să meargă la 8.000 de turaţii, doar ca să îţi spună să îl foloseşti la 4.000?).

Să nu-i spuneţi niciodată unei soacre din România că maşina de spălat nu poate spăla covoare şi apoi să plecaţi de-acasă. Este ca şi cum ai învăţa un copil să aprindă chibrituri şi apoi îi spui să nu se joace cu ele. Dacă îl mai şi laşi singur, să nu te miri când se aud sirenele pompierilor. La fel şi cu soacra: va îndesa covorul în maşina de spălat şi o va porni pe programul de fiert rufe albe. Nu ai dreptul să te plângi că va trebui să o arunci: şi dacă maşina de spălat putea totuşi să spele un covor?!?!

Am fost fascinat de acest dispreţ faţă de orice fel de utilaje. Muncitorii, maiştrii, mecanicii şi orice fel de alte fiinţe care au de-a face cu roţi dinţate par să le duşmănească din tot sufletul. Chiar şi printre ingineri se găsesc unii care urăsc specificaţiile tehnice şi regimul de exploatare. Normele de protecţia muncii sunt nişte plictiseli provenite din frustrările unor obsedaţi care nu ştiu să înlocuiască siguranţa unui strung cu un cui sănătos de oţel capabil să ardă bobina electromotorului şi să scoată strungul din funcţiune pentru foarte multă vreme.

Am încercat să găsesc o explicaţie pentru acest dispreţ suveran faţă de orice fel de mecanism. Nu am nici o îndoială că provine din orientarea către spiritualitate a poporului român. Mecanismul nu este destinat utilizării în anumiţi parametri – el de fapt reprezintă un mijloc pentru cucerirea unei noi culmi. Această orientare spre spiritualitate şi acest dispreţ faţă de utilaje sunt evidente chiar în gramatica limbii române, mai precis în modul impersonal. Muncitorii români vor spune întotdeauna cu seninătate şi o umbră de satisfacţie: „s-a stricat!”. Niciodată nu va spune un muncitor: „am executat această acţiune interzisă de normele de utilizare care a dus la defectarea utilajului”. Nu. Va spune zâmbind: „s-a stricat!” Zâmbetul provine din bucuria înfrângerii utilajului.

Plus că este vorba de tradiţie. În timpul cruciadei de la Varna (1444), pe meleagurile româneşti a venit tocmai din Brabant cavalerul de Wavrin, care a adus cu el o galeră şi patru tunuri. În timpul asedierii cetăţii Giurgiului cavalerul de Wavrin a pus cel mai mare tun de pe galera sa să tragă în zidurile cetăţii, iar valahii ţopăiau de bucurie când fiecare ghiulea trasă lărgea crăpătura din zidul cetăţii. La prânz, occidentalul cavaler a întrerupt lucrul şi a plecat la masă, iar la comanda bombardei a rămas voievodul Vlad Dracul (tatăl lui Vlad Ţepeş). Dar să lăsăm cronica să ne spună ce s-a întâmplat mai departe: „Şi atunci domnul Regnault de Comfide, care prânzea cu seniorul de Wavrin îi spuse: Acest român va pune bombarda noastră să tragă atât de des încât va plesni; ar trebui să trimitem vorbă acolo să o lase să se mai răcească şi să nu mai tragă până nu vă veţi reîntoarce. Dar mai înainte ca trimisul să fi putut sosi, românul a mai pus iar să tragă şi au plesnit două dintre cercurile bombardei care au ucis doi marinari, oameni de ispravă şi bărbaţi viteji în felul lor, care mult au fost plânşi şi căinaţi”.

N-am nici o îndoială că Vlad Dracul l-a întâmpinat pe cavalerul de Wavrin cu un zâmbet larg: „S-a stricat!”