Dimineaţă. Orele şase, şase şi ceva. Mă trezesc într-un scandal imens cu ţipete, acuzaţii, plânsete şi uşi trântite cu sete. De la vecini. Vecinii care stau perete-n perete cu mine.  El, un contabil trecut de 50 de ani care se ţine încă bine. Se-mbracă tot timpul la costum, are grijă de dietă, mereu cu o mină serioasă, cred că are abonament la frizer pentru că e tot timpul tuns perfect. Ea, o frumuseţe la vremea ei. Frumuseţe care nu s-a ştirbit deloc cu trecerea anilor. Elegantă mereu. Casnică. Lăsau impresia tot timpul că se iubesc ca-n prima zi. Şi la piaţă mergeau amândoi, ţinându-se de mână. S-au căsătorit de tineri şi aveau doi copii, un băiat şi-o fată. Băiatul, nuş’ce director pe la o multinaţională prin capitală, fata încă la facultate. O familie fericită.

Trag perna peste cap încercând să aţipesc din nou. De la ce s-or fi certând? Bani au destui, el având firma lui de contabilitate, tocmai îşi cumpăraseră o vilă în zona rezidenţială a oraşului. Fiecare avea maşina lui. Sigur şi-a băgat coada nesuferita aia de babă de la etajul doi cu care doamna era prietenă de cafele. Cine ştie ce i-o fi băgat în cap, că la asta e maestră. I-o fi spus că umblă cu vreo tinerică, i-a spus ei Popeasca de pe prima scară că i-a văzut, că de aia e mereu pus la patru ace. Sau ea, având prea mult timp liber, a început să se uite după vreun tinerel şi domnul a prins-o-n fapt. Mai degrabă aşa. Sau…

Hotărât să aflu de la ce se ceartă, dau perna deoparte. Îmi aduc aminte că se mutaseră de vreo 6 luni în vila cea nouă. Şi de ce mama naibii se ceartă în portugheză? Deschid ochii.

La naiba, iar am adormit cu televizorul deschis.

- Lasă, bătrâne, încerc să-l consolez cumva, că faţă ca a ta nu mai are nimeni. Şi-acum cred că mai am pe-acasă un poster cu tine. Superb machiaj, de calitate, nu ştie Metalista ce-i bun.

- Păi, ce vroiam să te rog, mai bagă şi tu o piesă, două la Întâlnirea de la miezul nopţii, promovează-mă puţin. Poate bagi un School’s Out, ştii tu…

- Pe asta am auzit-o cântată la karaoke de un iubit autor de pe DC, crede-mă, n-o s-o mai pot asculta niciodată. Da’ las’ că bag ceva de pe Hey Stoopid, unde ai cântat cu Steve Vai, Satriani, Slash, Ozzy şi moşu’ ăla de la Mötley Crüe.

- Mersi, bătrâne. Încă o rugăminte şi gata: stai să fac o poză cu tine, că dacă povestesc acasă mi-e că iar mă iau ăia peste picior – „E, căcat, te-ai întâlnit matale cu DJ Cotco…”.

Alice Cooper – Die For You

Alice Cooper – Wind-Up Toy

Alice Cooper – Hey Stoopid

Concertul Alice Cooper e diseară, la Arenele Romane din Bucureşti.

Pe scurt: Nadia Comăneci este Monica Tatoiu a reclamelor. Face reclamă la carduri, la margarină, la landofchoice, e prea mult. Una din primele reclame postdecembriste la – culmea – margarină ţipa chiar aşa: “Să se dea câte una să ajungă la toată lumea!”. În condiţiile în care numărul de chestii pozitive care pot fi promovate în România este în continuă descreştere, mi se pare nedrept ca Nadia Comăneci să preia toate aceste contracte. În stilul ăsta, Crina Coco Popescu (Bravo Crina, eşti prinţesa sufletelor nostre, circuitul 7 vulcani, like) abia de va reuşi să facă reclamă la o spălătorie în Rahova dezvoltată pe fonduri europene care a oferit zeci de locuri de muncă băştinaşilor.

În al doilea rând, n-aş vrea să o dezamăgesc, oricum se vede şi din reclamă, dar copilul a doi gimnaşti va fi mic de înălţime oricât B3 sintetic bagi în el de la vârste fragede. Să-l întrebe pe Emil Boc, el i-ar putea spune adevărul: degeaba mănânci margarina dinăuntru, şmecheria ca să creşti în înălţime e să te sui pe cutie.

Şi acum, puţin training înainte de nuntă, Gropare. Să nu uiţi niciodată că un bărbat trebuie să facă ceea ce trebuie să facă: să asculte de nevastă.

Casă de piatră, răbdare (de tutun nu mai poate fi vorba, eşti conştient că n-ai ce să cauţi în pat duhnind a ţigări) şi baftă multă! Primele zile sunt cele mai grele, până te obişnuieşti cu gândul că viaţa ta s-a terminat.

Ca urmare, infernul a trebuit să fie reimaginat pentru timpurile noastre. Un autor de benzi desenate de pe net şi l-a închipuit ca pe un Tetris imposibil de terminat iar un programator a realizat rapid jocul (nu ştiu dacă aţi observat că programatorii termină foarte repede orice chestie fără legătură cu serviciul, în schimb dacă le dă şeful o treabă o lălăie vreo două luni după care spun că nu se poate face din cauza ultimului release de PHP, care e lucrătura diavolului). Noi, la rândul nostru, am furat jocul şi l-am pus pe Daily Cotcodac, ca să aveţi ocazia să vă delectaţi cu cel mai nou chin al iadului. Deşi n-o să vă vină să credeţi, chiar se pot completa linii, ca în Tetrisul normal, doar că e nevoie e foarte multă linişte şi timp liber Dacă sunteţi însă bugetari, sunt convins că începând de mâine, luni, le veţi avea pe amândouă şi îi veţi da de cap fără probleme.

Eu sunt omul care are incredere ca romanii sunt mult mai destepti decat americanii. Toata viata mea mi-am bazat aceasta idee dupa ce am vazut filme cu cretinatatile pe care le fac americanii. Din nefericire am ajuns la concluzia ca, incet incet, romanul se apropie vertiginos de cretinatatea specifica americanului de rand.
Nu va voi lasa in ceata ci va voi explica pe ce imi bazez aceasta afirmatie.
Acum cateva saptamani am avut ocazia de a auzi in Kaufland urmatoarea discutie:

- Baaaa!
- Ce?
- Nu lua lamai din alea!
- De ce?
- Pentru ca sunt verzi!
- Si, daca sunt verzi, ce?
- Pai… Sunt acre!

Tinand cont ca eu n-am auzit niciodata de lamai dulci (mie mi se face gura punga doar cand aud cuvantul “lamaie” mi s-a parut cumva ciudata aceasta discutie…
Dar romanul continua sa ma uimeasca.

Ieri, in ciuda frigului de afara, am iesit in tricou sa mut masina dintr-o parte in alta. Nu ma intrebati de ce, sunt chestii care ma depasesc. Nici eu nu inteleg de ce masina TREBUIE sa fie parcata ACOLO si nu DINCOLO, atat timp cat nimeni nu plateste pentru locul de parcare.
Am coborat din bloc, am salutat vecinii care isi plimbau cainii, am parcat masina unde trebuie, am inchis-o, am pus alarma, si m-am intors acasa.
Atunci apare Costel, vecinul de la patru.

- Auzi, da’ tu cum iesi pe vremea asta in tricou?
- Pai… Am coborat sa mut masina. Plus ca eu nu prea simt frigul…
- Cum asa? Tie nu-ti ingheata tatuajele?
- ?????? Cum sa-mi inghete tatuajele?
- Pai, uite (imi arata tatuajul lui de pe mana, ridicandu-si maneca la geaca)! Eu daca ies afara in tricou, imi ingheata tatuajul. Se face solid ca gheata. Si am mai auzit asta de la mai multi, ca si ei patesc la fel. Tie nu iti ingheata?
- Mai… Ce sa zic… Oi fi eu mai special… Mie nu-mi ingheata tatuajele.
- Cum asa?
- Sincer sa fiu, nu stiu. Poate ale tale au fost facute cu apa, nu cu vopsea.
- Sa stii ca s-ar putea sa ai dreptate…

Am plecat in casa aproape perplex. De fapt, am urcat intrebandu-ma de ce tatuajele mele nu ingheata. N-o fi folosit omul vopseaua care trebuie sau nu sunt destul de cretin incat sa imi simt tatuajele inghetand?

Sau oare sunt romani atat de prosti incat sa creada ca, la frig, tatuajele ingheata?

Eu m-am decis ca, in aceasta viata, sa merg cu toate mijloacele de transport care pot cara oameni. Asa cum fiecare are un tel in viata, asta este telul meu. Unul vrea sa fie doctor, altul pompier sau politist (de ce, nu ma intrebati pe mine, eu am trecut de clasa a IV-a), altul vrea sa fie politician. Eu vreau sa ma trag cu toate chestiile posibile. Si, tinand cont ca eu cand vreau sa fluier, imi cumpar fluier pentru ca din buze nu prea-mi iese, m-am cam tras cu toate minunile posibile.

Am fost cu elicopterul, cu masina, cu motocicleta, cu vaporul, cu salupa, cu bicicleta, cu rolele, cu avionul, cu calul, cu drezina, cu buggy-ul, cu trenul (nu mai zic de tren, am mers cu toate tipurile, inclusiv cu TGV-ul) si m-a carat in spate si Costel de la doi. Cu alte cuvinte sunt aproape de final in telul meu de a calatori cu toate chestiile inventate sau nu de om (pe Costel nu l-a inventat nimeni).
Dar pe lista mai sunt mijloace de transport in care n-am calcat. Submarinul (am avut ocazia sa intru intr-unul dar e prea claustrofobic pentru mine), MIG-ul (inca nu vreau sa mor), naveta spatiala (inca n-am bani pentru o calatorie cu ea) si liftul din spitalul romanesc.

Ei bine, la liftul din spital vroiam sa ajung. Niciodata nu am reusit sa merg cu liftul dintr-un spital romanesc. Are liftier si nu te lasa sa urci cu liftul pentru ca nu indeplinesti conditiile. Nu conteaza ca abia mergi si ca spitalul are 13 etaje (si, normal, tu trebuie sa ajungi la ultimul), nu te incadrezi la calatoria cu liftul. Nu esti doctor, nu pari destul de bolnav, nu esti pe targa, nu esti insotit de cadre medicale etc.

Si, culmea intr-un spital, nici macar cu spaga sau rudenia nu merge. Spaga o iau asistentele, doctorii, femeile de serviciu, liftiera nu. Aia e cea mai cinstita femeie de pe lume, nici neamurile nu le transporta cu liftul. Este platita sa se traga zilnic cu liftul din spital si nu poate fi corupta nicicum, de parca are grija sa nu osteneasca sclavii care trag de sfori pentru a ajunge cutia de tabla la etaj.
Daca ati vazut vreodata lift de spital, va dati seama ca este ceva nemaivazut si, pentru a fi manevrat, trebuie neaparat personal calificat. In primul rand, usile nu se inchid ca la liftul tau de pe casa scarii. La tine la tara ai lift din ala ieftin, trebuie sa apesi pe buton sa vina, trebuie sa deschizi tu usa, trebuie sa inchizi usile dupa ce urci, nu-ti trebuie cursuri sau facultate. Apoi, la liftul tau din bloc, ai butoane numerotate. Stii la ce etaj vrei sa urci, apesi pe buton.

La spital nu-i asa. In primul rand, usile se deschid singure.
Ramai blocat cand vezi atata tehnologie. Mintea incepe sa-ti zboare, creierul ti se inflameaza, ochii iti sar din orbite si tot nu-ti vine sa crezi ca exista lift la care usile sa se deschida singure.
Apoi, cand intri (daca ai pile sau esti cadru medical sau esti insotit de cadru medical sau esti pe targa – preferabil viu), observi minunea: tanti liftier are scaun!
Scaun frate! Unde ai mai vazut tu lift cu scaun, a?

Pe langa asta, are si o cheie infipta in panoul cu butoane. E cheia ei. Fara cheie liftul e doar o cutie metalica inerta intre panouri de beton.
Nici butoanele nu sunt la fel ca la ieftinaciunea aia a ta de lift din panarama aia de bloc in care stai. Aici butoanele sunt cromate, numarul etajului e scris cu lumina pe butonul aferent, cum spuneam mai sus, iti sta mintea in loc.

Acum, dupa cate ti-am explicat bai cititorule, iti dai si tu seama ca singur nu poti opera un lift de spital. Daca te urci singur in el, ramai blocat. Tu trebuie sa mergi la etajul 9 dar nu stii daca butonul pe care scrie 9 e ala bun, corect? D-aia e nevoie de liftiera.
Dar ce te faci, ca liftiera nu te lasa sa urci. Daca ei (ca are studii aprofundate de medicina, o fi vreun doctor in pauza de masa) i se pare ca esti sanatos, urci pe scari. Oricum, medicina si parapsihologia pentru ea sunt ca fizica pentru Einstein. Se uita la tine si, instant, iti da diagnosticul: “Esti sanatos, poti urca pe scari!”.

Eu cred totusi altceva. Am mai stat, am mai citit, am cugetat, am analizat, m-am interesat asupra rezolvarii acestei probleme si am ajuns la urmatoarele trei optiuni:
1. Ma fac doctor. Invat sase ani, mai un rezidentiat, ceva spagi si ajung sa merg oficial cu liftul din spital. Din nefericire nu ma incanta aspectul de a taia cadavre atatia ani.
2. Ma imbolnavesc atat de grav incat trebuie sa ma transporte cu targa. Aici exista riscul de a ma imbolnavi prea grav, deci nu stiu daca merita.
3. Imi fac spitalul meu si oblig liftiera sa ma duca unde am eu treaba.

De fapt, daca stau bine si ma gandesc, cred ca mai multe sanse am sa strang bani pentru a ma plimba cu naveta spatiala decat sa urc 10 etaje cu un lift de spital…

.