La cererea publicului, îmi voi reîncălzi si azi opera de tinerete. În episodul trecut, tocmai eram transferat la întreprinderea directorului Ciubotaru în urma unui accident erotico-profesional; în episodul de azi, dau piept cu Trâmbitasu si decid să mă apuc de muncă.

Ma ia Ciubotaru asta, se uita lung la mine – reputatia ma precedase si nu in fiecare zi avea omu’ ocazia sa contemple asa o proba de smecheras! – si ma intreaba:

- Unde vrei sa lucrezi?
- Pai, cateva luni la import, cateva luni la export…
- Bine, esti repartizat la import.

La import dau peste un sef incuiat, sa-i spunem Trambitasu, Dumnezeu sa-l ierte, ca a murit acum cativa ani. Dupa un timp oarecare, imi da sa fac o lucrare. O fac, cat ma duce si pe mine capul, si i-o prezint. Important, omul incepe sa-mi dea indicatii:

- Aicea schimbi, aicea pui asa, aicea modifici in felul urmator…
- Pai nu se poate – zic eu.
- Daca iti spun eu ca se poate, se poate – zice sefu’.
- Bine, to’arasu Trambitasu, dar stiti foarte bine ca lucrurile nu stau asa, iata documentatia, iata calculele. Totul e corect: cum pot sa modific?
- Ba, aicea eu sunt sefu’, daca-ti spun sa stai in cap, stai in cap!
- Stii ceva, eu te mai bag si in… – ii raspund elegant, descriindu-i cu toate cuvintele destinatia, cum as fi facut-o cu un adversar vinovat de un bodycheck neregulamentar sau de o crosa la patina.

Drept care, hai la director:

- Tovarasu’ director, sa vedeti ca m-a-njurat!
- Cum, ma, ai facut tu asa ceva?!

Ii spun toata tarasenia, concluzionand:

- Daca-i spun ca 2 si cu 2 fac 4 si el ma pune sa scriu ca fac 3, ce pot sa fac?
- Da, ma, lucrarea-ncoa!

O studiaza cu atentie:

- Asa-i cum spune baiatu’, l-ai pus sa modifice?
- Pai, sa vedeti, eu, ca sef, si autoritatea mea…
- Mai, Trambitasule, n-am ce-ti face, baiatu’ are dreptate!

Ei, si sa vezi mizerii de la Trambitasu dupa intamplarea aceasta! Parca nu mai avea alt scop in viata decat sa ma pandeasca, sa ma vaneze, sa-mi taie din pontaj, sa ma penalizeze, sa-mi faca zile fripte.

Fapt este ca, dupa o vreme, ma cheama directorul Ciubotaru la el si-mi zice:

- Mai baiete, ai 2 variante. Prima: te dau afara. Uite, iti explic si cum procedez, ca sa n-ai nelamuriri. Mai intai, te chem la ora 2 si-ti dau in scris o sarcina de serviciu – s-o rezolvi pana la 4. Nu poti – si n-o sa poti! – te penalizez conform codului muncii. Iti mai dau drumul prin curte si dupa un timp oarecare iti mai dau o sarcina de serviciu, la care iti dau termen 1 saptamana. N-o s-o poti rezolva nici de data asta – iti dau atentionare, conform codului muncii. Si la a treia, iti desfac contractul de munca conform articolului cutare, aliniatul cutare. Si de acolo incolo, poti sa faci ce vrei in viata!

Pesemne s-o fi citit ceva in ochii mei, ca a continuat:

- Tu s-ar putea sa te duci la partid sa ma reclami. Da’ pe cine crezi ca o sa creada partidul: pe tine, cu toate tinichelele pe care le-ai adunat in nici 2 ani de activitate, sau pe mine, cu atatia si-atatia ani de munca exemplara?
- Si alternativa? – am intrebat cu glas timid.
- Alternativa? Te apuci de treaba! – a cazut ghilotina directoriala. Nu trebuie sa-mi raspunzi acum: gandeste-te si-mi spui!

A fost al doilea moment de cotitura din viata mea.

Daca intrarea in echipa de hochei a marcat incetarea sihastriei mele intre flori, discutia cu directorul Ciubotaru a marcat transformarea mea dintr-un sportiv cam cu capul in nori, intr-un profesionist responsabil. Fireste, nu aceasta intamplare a determinat transformarea: probabil ca eram copt pentru ea si s-ar fi produs oricum, mai devreme sau mai tarziu. Dar interventia brutala a lui Cojocaru a declansat-o, sau poate a grabit-o – lucru pentru care nu pot decat sa-i fiu recunoscator.

Dupa 2 zile, ma infiintez la director si-i spun solemn:

- Domnule director, m-am hotarat! Ma apuc de treaba! Dar sa plec de la seful pe care il am acum!

El mi-a schimbat seful si eu m-am tinut de cuvant: m-am apucat de treaba.

Preocupat până peste cap cu tot soiul de răutăti si planuri malefice care să-i dea de lucru presedintelui si, pe cale de consecintă, negăsind suficientă inspiratie pentru un text de talia Daily Cotcodac, apelez si eu la trucul clasicilor: mă republic în foileton. Aveti mai jos un fragment dintr-o carte auto-biografică din 2001, unde veti face cunostintă cu peripetiile unui proaspăt angajat fată cu reactiunea.

In ciuda optiunii foarte clare si fara rezerve pe care o facusem pentru Facultatea de Comert Exterior, n-as putea spune ca am fost unul dintre studentii cei mai asidui ai acestei facultati. As putea spune chiar – parafrazand o expresie la moda acum, dar necunoscuta pe atunci – ca eram un fel de “visiting student”. Si asta nu pentru ca nu as fi vrut sa particip cu regularitate la cursuri sau seminare: dar sportul in primul rand, apoi filmele, fetele, cartile de beletristica, distractiile, se constituiau in alternative mai atractive. Nu stiu cum se face, dar aceasta situatie nerecomandabila nu se regaseste si in foaia mea matricola: abstractie facand de raritatea aparitiilor mele in aule, am fost mai degraba un student bun si fara probleme.

Pot sa jur asadar cu mana pe inima ca atmosfera academica ma atragea si i-as fi dedicat intreaga mea energie si atentie, daca as fi avut timp pentru ea. Dar cum practicam cu religiozitate deviza „take it easy”, m-am trezit la un moment dat absolvent, cu perspectiva ca „la dolce vita” sa ia sfarsit. Am fost repartizat la Tehnoforest. Pentru multi, prima zi de slujba e un moment solemn, al sperantelor si al planurilor marete. Eu, unul, aveam senzatia ca plec in armata.

Primirea a fost dealtfel deopotriva de solemna si de grandioasa pe cat erau si asteptarile mele. „Domnule director, mai avem 2 d’astia” – i-a zis sefa de cadre conducatorului unitatii. „Bine, ce sa facem, da-l pe unul la conjunctura si pe unul la…” nu-s ce alt departament, eu fiind ala de la conjunctura. Asa se face ca m-am intalnit cu primul meu sef, dl. Vlad. Intalnirea a avut loc in biblioteca, piesa care avea – urma sa aflu mai tarziu – si rolul de camera de odihna. „Mai, am atata treaba, ca numai de tine nu-mi arde” – mi-a spus seful. „Vezi si tu ce faci prin biblioteca asta”.

Asa se face ca am ajuns, din „visiting student”, „visiting employee” – situatie care a durat circa un an. In putinele ceasuri cand n-aveam scoatere din productie – pe motive sportive – ma uitam pe o carte, dormeam 2-3 ore in fotoliu, dupa care plecam sa-mi vad de treburile personale. Dupa vreun an insa, da Dumnezeu si sunt chemat la o adunare generala, prezidata de insusi adjunctul ministrului materialelor de constructii, o figura in epoca. Langa mine – hazard, calcul sau lucratura Diavolului – se aseaza cea mai frumoasa fata din Tehnoforest. Ce ochi negri si minunati! Ce par brunet, revarsat pe umeri! Ce…ce sa mai vorbim, cititorul si-a facut o idee asupra persoanei. Tuturor barbatilor demni de acest nume li se scurgeau ochii dupa ea! Si contabilului-sef. Si directorului. Ba chiar si tovarasului ministru, de la tribuna de la care facea, competent si vigilent, analiza muncii, subliniind realizarile colectivului dar neuitand sa critice aspectele care mai trebuiau imbunatatite. Trebuie precizat de altfel ca, pe cat era de frumoasa fata, pe atat era de serioasa – inaccesibilitatea facand-o cu atat mai atragatoare.

Scena actiunii era sala de sedinte din blocul Continental, daramat la cutremurul din ’77. In sala era foarte cald. Sensibila fata de suferinta aproapelui, fata isi scoate batista si incepe sa-l tamponeze pe acesta, ca sa nu-i curga transpiratia pe gat. Aproapele – amintesc acest detaliu – eram eu, si ma simteam foarte bine in aceasta postura. Mai putin bine s-a simtit insa tovarasul ministru care, sesizand scena cu ochiu-i vulturesc, a tunat de la tribuna, ca Zeus in momentele de proasta dispozitie: „Hei, voi 2, aia de colo! Noi ne batem cu planu’, si voi va giugiuliti? Afara imediat!”.

Am luat fata de mana, am iesit afara si am plecat la film.

Ca si Zeus, insa, ministrul era ranchiunos. A doua zi ii da telefon directorului meu, dl. Micu: „Bai, ai grija, pe ala de ieri de la sedinta, maine sa nu-l mai vad in intreprindere”. Directorul, ce sa faca? Ma cheama si, cu jena in glas, imi explica: „Mai, fraiere, te-a vazut asta si s-a pus pe capul tau. Acum, eu n-am incotro, trebuie sa te dau afara! Dar uite ce facem: tocmai s-a infiintat o intreprindere noua – Vitrocim – tot a ministerului nostru. E director unu’ Ciubotaru – vorbesc eu cu el sa te primeasca, si-ti dau transferul. De acord? ”

Ticălos cum îl ştiţi, Mogulul a băgat mâna în buzunar şi a completat suma pentru operaţia lui Daniel Răduţă.

Să admitem că Mogulul e un om rău şi că are de unde da, că doar fură din banii poporului – 50,34% dintre cititorii acestui site vor fi probabil de acord cu asta.

Există însă cineva cu mai mulţi bani decât Mogulul – şi furaţi, până la ultimul, din buzunarul nostru. Ştiţi cine e, nu?
Exact, statul, cel care ar trebui să rezolve instituţional astfel de probleme – fiindcă la stat şi-a plătit Daniel Răduţă contribuţiile la Sănătate, nu la bloggeri sau la moguli.

Noi fiind o revistă de umor, avem o soluţie, desigur, tâmpită: regii asfaltului să-şi deschidă clinici private în care să se facă operaţii complicate şi costisitoare decontate de stat. Pariu că atunci statul nu se va uita la bani?

În rest, vă urăm străinătate, că-i mai bună decât toate!

LATER EDIT Eftimie: “Sa vada si mogulul cum se creste in Zelist prin munca, nu furand link-uri de la stat”

Aparent, conditia de mogul îti oferă acces la visul declarat al fiecărui copil (care devine, probabil, visul ascuns al oricărui adult): să faci numai ceea ce vrei. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos: nu prea mai poti să faci nimic spontan si nechibzuit. Prea căpos pentru a lăsa totul baltă si a te retrage pe o plajă din Caraibe, vei sfârsi terorizat de tot soiul de piaristi, consilieri si experti în orice: ”nu fiti serios, păreti rigid”, ”nu fiti vesel, păreti demagog” , ”nu fiti trist, nu sunteti credibil”, ”nu credeti în ce credeti, publicul nu vă dă voie”, ”nu mergeti la munte, o să fiti acuzat că vreti să-l cumpărati”.

Ei bine, în tot acest context cu libertăti strict limitate, azi vreau să fac un lucru necugetat si grav. Un lucru care sfidează sfatul oricărui expert si care riscă să-mi spulbere imaginea excelentă creată de presedintele Băsescu: vreau să critic spiritul Daily Cotcodac! Vreau să sustin că, administrat gresit, în doze mari, acest spirit dăunează capitalismului si economiei de piată.

Eu, unul (urmează aici partea de marketing politic), am o idee fixă: că nu-i bucurie mai mare pe lume decât să fii propriul tău stăpân. Asumându-ti propriile decizii, ispăsindu-ti propriile erori, fără să dai socoteală vreunui sef capricios. Din păcate, frumusetea teoretică a ideii lasă loc unei practici obositoare si anevoioase. Antreprenoriatul, liber-profesionismul, micul business de supravietuire – toate presupun zi de zi eforturi câinesti. Ca să-ti asiguri profitul pe o piată atât de dură trebuie să fii tenace, plin de energie; uneori încrâncenat; uneori tăios. Trebuie să-ti suprimi din oficiu nuantele, umorul, toleranta boemă.

Daily Cotcodac face exact pe dos. Te deprinde cu băscălia amicală, cu iertarea tuturor păcatelor, cu seninătatea deplină a celui lipsit de ”ambîţ”. Cu auto-ironia. După ce intri aici o vreme, pierzi orice sansă de a deveni om de afaceri; poti, în schimb, să ajungi papă.

Asa că, dacă nu aveti ambitii pontificale si vreti să deveniti oameni de afaceri puri si duri, ca JR, evitati acest site. Dacă vreti ca neimpozitarea profitului reinvestit să se resimtă pozitiv în economie, stati departe de el. Si, mai ales, dacă v-ati săturat de criză, boicotati-l.

Ce să mai: rusine, Daily Cotcodac!

Când eram un pustan din Bariera Vergului – fiind de fel mai însingurat – aveam un joc ciudat cu care-mi pierdeam vremea: făceam exercitii de rezistentă sub apă într-o găleată din curtea casei. Îmi vâram entuziast capul în căldare si număram răbdator până când reuseam să-mi dobor recordul anterior. Am început cu câteva zeci de secunde si, cu vremea, ajunsesem la un minut si ceva (as zice mai mult, dar nu vreau să-mi las memoria să se umfle în pene).

Un joc prostesc si fără sens, probabil. Totusi, viata, cu ironia ei discretă, a vrut să fructifice experienta. Asa se face că, într-o excursie de scolar, m-am nimerit într-o barcă, pe un lac în toată regula (Lacul Rosu? Sfânta Ana? Nu-mi amintesc exact – semn de deplină maturitate… ). Si, pentru că săream si topaiam în buna traditie a copiilor scapati de sub supraveghere, barca s-a răsturnat, prinzându-mă sub ea. Am încercat să ies, însă, pentru că si barca se misca în aceeasi directie cu mine, n-am reusit să găsesc capătul bun. Am luat-o înapoi, prea agitat însă ca să păstrez directia corectă. Am încercat în stânga, am încercat în dreapta – si deja începusem să pierd contactul cu realitatea când barca a găsit bunăvointa să dispară din peisaj.

S-a dovedit că rezistasem sub apă nebănuit de mult. Si că-mi bătusem recordul (în conditii de stres)…

Ei, vă puteti imagina în ce lux si în ce trândăvie s-ar fi scăldat astăzi România dacă nu era jocul acela prostesc si fără sens? Cum ar fi tâsnit mierea direct din borduri în lipsa oligarhilor? Ce guverne solide ar fi raportat excedente bugetare în lipsa coalitiei de la Grivco? Cum presa s-ar fi solidarizat întru adevăr cu conducătorii de bine în absenta mogulilor răi?

Fără găleata aia de la Bariera Vergului, vinul ar fi fost dulce, rece si gratuit, Julius Constantinescu ar fi rămas sărac si cinstit iar România s-ar fi desprins de mult de la încheietura Balcanilor, călătorind lenes spre coasta însorită a Floridei.

Am aterizat la Paris. Mi-am scos laptopul, mi-am prins putin degetele în tastatură (îmi lipseste ajutorul de specialitate de la Bucuresti) si am început să transmit pentru Daily Cotcodac.

Când am ajuns eu aici, Franta arăta grozav. Era armonie. Pace socială. Fortele reformiste înfloreau. Justitia franceză era deasupra oricărei suspiciuni. Nu mai găseai picior de corupt în tară – toti sfârsiseră în tepele din Place Pigalle.

Si, apoi, exact când am coborât pe aeroport, s-a întâmplat ceva. Până să ajung să-mi ridic bagajele de pe bandă, întreaga presă a început să relateze despre senatorul Charles Pasqua, cel care acuză nume grele, precum Mitterrand, Chirac, Balladur şi Juppé, de implicare în afaceri necurate cu arme. Apoi, n-am apucat bine să închid uşa taxiului, că tonomatele din televiziunile, radiourile şi mediul electronic francez au repornit scandalul Clearstream, care-l are printre protagonişti pe Nicolas Sarkozy. Până să răzbat la hotel, presa si-a pierdut obiectivitatea: dacă vrei să stii cum arată Franta reală, trebuie să nu te uiti o săptămână la Canal Plus ori France 2. O majoritate parlamentară netransparentă, de vreo 70%, a început să sicaneze presedintele reformist. Ba că fiul presedintelui, Jean Sarkozy, a fost promovat peste rând în politică, la vârsta la care ar trebui să se ocupe de droguri usoare, ba că presedintele s-a făcut de râs apărând beat într-o conferintă de presă din Rusia (si unde s-a mai văzut presedinte de stat pilangiu?). Situatia e asa de gravă, încât francezii – cu toată Marna si cu tot Verdunul – se gândesc că doar un neamt îi mai poate scoate din impas. În spatele acestui haos instantaneu se spune c-ar sta o coalitie misterioasă, numită – după locul unde s-au văzut initiatorii – ”Coalitia Hotel Le Tourville”.

În haosul asta general, am o singură dorintă: să-mi strâng laptopul si sa ajung cât mai repede în România.

De la Hotel Le Tourville, pentru Daily Cotcodac – Dan Voiculescu.

- Bai, zic, parca esti Zana Maseluta, acum zece secunde ma gandeam la tine.
- Sa stii ca am ajuns foarte departe cu supravegherea…

Un amic – nu zic cine, ”internaut” si literat de soi – mă ispiteste c-o idee. Cum că ar exista intelectualitate tânără în România. Intelectualitate sprintară si creativă, care are lucruri de spus, idei de apărat, valori de promovat…

Eu, unul, nu-s sigur că-i asa. Am întâlnit multi tineri buni în ultima vreme, e drept. Dar erau, cum să zic, money-oriented… Lupi proaspeti, pusi pe afaceri, bine înfipti în realitate. Fără dileme, incertitudini si mirări. Ceea ce, dintr-un punct de vedere – e grozav: avem nevoie de creatori de valoare economică, de money-makers. Ei plătesc taxele si duc în spate statul.

Dar, totusi, cu ideile ce facem? Pentru că statul – bogat sau sărac – e împins în fată de câteva idei-propulsoare. De câteva proiecte si viziuni. Pe care ar trebui să le propună intelectualii. Nu mogulii prinsi cu îmbogătirea zilnică. Nu politicienii care dau jos guverne. Ci intelectualii.

Vă spun sincer (si, stiu, nici azi nu sunt ”amuzant”): îmi doresc să investesc într-un proiect dedicat tinerilor intelectuali. Mi-ar plăcea să avem o editură dedicată lor. O societate civilă influentă care să-i reprezinte public. O miscare, o viată culturală, o agitatie – ceva!

Dar, onest: mai scrie cineva ceva în tara asta?

NOTA DAILY COTCODAC
Pe noi ne amuza cum incearca Mogulul sa ne traga pe sfoara: mai intai ne-a dat niste texte haioase, sa ne adoarma vigilenta, iar acum a cotit-o pe idei, cultura si alte chestii de-astea de miliardar excentric (bineinteles ca ne asteptam sa ne traga pe sfoara, doar nu degeaba el e mogul, iar noi niste baieti care au un blog). Totusi, omul are niste idei de bun-simt, asa ca nu ne deranjeaza sa-l publicam in continuare (chiar daca asta, probabil, nu ne va aduce prea mult trafic). Plus ca in felul asta il scutim si pe Oancea de-o grija – Mogulul sta linistit si scrie aici, in loc sa ii ceara sa-i dea si lui o emisiune culturala la Antena 1, fie si numai de cinci minute (am glumit, domnu’ Oancea! relaxati-va! aveti dreptate, a fost o gluma tampita).

Explicatie: Astăzi voi abuza de răbdarea mogulilor de la Daily Cotcodac. Nu voi fi nici simpatic, nici cool. Si, ca atare, nu voi face ”audientă”. Cu spectrul preavizului deasupra capului, ma sacrific pe altarul unei culturi care a dat, vag, un laureat Nobel pentru literatură.

În urmă cu câteva zile – exasperat de zgomotul de fond al politicii românesti – am deschis – suspect! bizar! – un volum de Eminescu. Si – senzational! – am si citit câteva poezii.

Asumându-mi conditia de diletant în domeniu si fără să mă lungesc într-o postură care nu mă prinde, tin să spun că am redescoperit un Eminescu ”necunoscut”. Un Eminescu al poeziilor nestiute, neprinse în antologiile oficiale si nici in manualele dupa care am învătat eu sau fetele mele. Un Eminescu al poeziilor ”minore”.

Ca să întelegeti ce vreau sa spun, încercati sa recitati acum, spontan, cateva versuri din Eminescu. Vă veti aminti, probabil, de ”spumege pocalul”, de ”un batrân atât de simplu”, de ”din rude mari împărătesti”…. Nimic din ”celălalt” Eminescu.

În consecintă, concis, asa cum îi stă bine unui mogul, vă propun un concurs. Vă propun să descoperim împreună cea mai buna strofă din ”Eminescu neoficial”. Eu, unul, as putea înscrie în competitie primele versuri din ”Un farmec trist si nenteles”.

Las regulile, durata si premiul la alegerea conducerii Daily Cotcodac, după uzuala dezbatere publică. Haideti sa demonstram acestei conduceri însetate de audientă si bani un adevăr-provocare: Eminescu face trafic!