Cum știu ce minți murdare aveți, că și pornului îi e rușine să se descarce pe calculatoarele voastre, presupun v-ați închipuit deja că duhoarea pestilențială l-ar fi dat pe Necurat de gol. E, nu. Ucigă-l toaca se ascundea în plăcile de faianță.

Observați că nu i-a prins cădița de faianță cu silicon, deci o să i se infiltreze apă? Pe lângă asta, diavolul e deja o problemă minoră

Pentru cititorii care nu stăpânesc din limba engleză mai mult decât LOL, MILF și brb,, iată ce declară doamna Csrefko despre apariția Satanei: ”Tocmai ieșeam dezbrăcată de la duș când i-am văzut ochii holbându-se la mine. Am urlat și am luat-o la fugă”. Dat fiind că madam Cserfko bate în 50 și că soțul dânsei nu arată exact ca genul de om cu care s-ar mărita Claudia Schiffer, presupunem că și diavolul a intenționat să facă același lucru, dar spre ghinionul său, era prins în faianță.

O altă dovadă a prezenței malefice din baie e și faptul că încăperea nu se încălzește niciodată, deși caloriferul este dat la maxim, situație pe care și instalatorul ce a amenajat baia familiei Cserfko cu siguranță că a descris-o în termeni tehnici drept ”E lucru’ dracului, dom’le”.

Ne vom abține de la glume ieftine, de genul că plăcile de faianță ar fi fost prinse cu adeziv CM 666, pentru a încheia spunându-vă că familia Csrefko a preferat să nu cheme totuși un meșter care să schimbe faianța, considerând că totuși diavolul este ceva mai suportabil.

Astăzi fiind 23 august, ziua eliberării de sub jugul fascist și imperialist, ne-am gândit să vă oferim o piesă potrivită pentru acest eveniment. Din fericire, nu ne-am apucat să cântăm noi, ci am căutat o melodie frumoasă pe youtube. Printre primele rezultate am găsit îndrăgitul șlagăr “În ziua liberării” al formației Albatros. Ce ne-a convins că “ziua liberării” din această frumoasă piesă ar putea fi chiar 23 august? Păi: vedeți reclama de mai jos care ne învață că dispozitivele hands free pot fi folosite la furat? – evident, nu încercăm să insinuăm că ar fi o ocupație tradițională pentru ascultătorii formației Albatros. Perfect. Ei bine, iată și explicația pentru care 23 august ar putea fi “Ziua liberării” pentru publicul acestei piese: vă amintiți cumva cine a fost arestat pe 23 august 1944?

PS: Dacă nu vă amintiți, nu-i nici o problemă, puteți căuta pe google. Asta, bineînțeles, dacă nu cumva citiți site-ul nostru în parc, pe laptop, și nu v-a furat cineva google-ul în timp ce vă uitați în altă parte.

Pentru domni:

Şi, ca de obicei, ceva şi pentru intelectuali:

Tot în acest week-end, vom debuta doi tineri foarte promiţători – ambii ne-au promis nişte beri dacă le publicăm textul (sperăm că v-a plăcut gluma asta de Ţociu şi Palade; de asemenea, sperăm că ne-a crescut deja traficul). Unul dintre ei ne va introduce în fascinanta lume a oliţelor cântătoare (era cât pe ce să mai facem o glumă de calitate, dar n-am vrea să se supere Romică şi Cornel pe noi că le suflăm tot publicul), iar celălalt este Andrei Crivăţ, cunoscut nouă pentru reţeta de curry de pui cu fistic de pe ebucătăria.ro şi, de asemenea, pentru expresia oarecum filozofică “Păţăşti…”, care merge cam la orice, inclusiv la un text atât de prost cum e ăsta.

Aseară am reuşit cu greu să intru pe un server de Medal of Honor, după douăzeci de minute de chin. Nu mai jucasem de mult şi aveam un chef teribil să-mi imaginez că sunt la birou.
După ce am reuşit să intru pe o hartă m-am băgat şi eu în seamă, aşa de bienvenue, cum spun italienii:

 - Oook ppl, zic, let’s kick some nazis asses!
 - We – zice unu’  într-o engleză cu accent clar prusac – are all nazis! And we just waiting for fresh meat!
 - Ooo, i mean to say, lets kill some commies!
 - Nice try… fresh meat.

M-au făcut praf! M-au zdrobit, m-au terciuit, m-au tocat mărunt, mărunt, m-au făcut la loc după care iar m-au nimicit. M-au reanimat la loc doar pentru plăcerea sadică de a mă distruge iar şi iar, după bunul lor plac.
M-au omorît de 46 de ori, chiar şi cu un cuţit, în condiţiile în care eu mă apăram cu o bazooka! Eu nu am reuşit să-l fac decât pe unul dintre ei, odată, dar asta cu preţul propriei mele vieţi, făcând pe kamikazele de disperare dar mai mult de frică. Mi-au tras-o sistematic şi ordonat exact aşa cum îi stă bine neamţului (am uitat să zic că era server nemţesc!), de nenumărate ori.
Am ieşit după 15 minute scuipându-mi în sân şi promiţându-mi că voi fi un om mai bun de acum încolo şi că voi încerca să-mi înţeleg prietenii, colegii şi şefii.
  
Într-un final am încetat s-o mai iau personal şi am pus totul pe seamă lipsei mele de antrenament, dar… Dar a început să mă îngrijoreze viitorul diplomaţiei mondiale. Adică, dacă oponenţii mei nu erau decât nişte copii de 8-10 ani, bine antrenaţi şi foarte motivaţi să ucidă doar din cauză că la cină fuseseră certaţi de către mămici pe motiv că nu-şi terminaseră toate legumele din farfurie…?

Am scris azi pe site-ul lui Petreanu un text intitulat „Motanul alb, motanul negru”, că de-asta sunt prietenii, să te lase fără serviciu cât timp eşti plecat în concediu.

Spuneam în text că am intrat pe blogul mogulului şi că am rămas surprins de calitatea scriiturii şi de umorul subtil, care l-ar recomanda pentru un loc în echipa Daily Cotcodac. După care, ca să nu uit de la ce m-am luat, mi-am exprimat, ipocrit cum mă ştiţi, nedumerirea vizavi de faptul că la televizor nu e nici pe departe atât de bun ca pe blog.

În loc să înţeleagă ce era de înţeles şi să-l dea afară pe Petreanu, ce credeţi că a făcut mogulul? A luat partea bună, oferta de a scrie pe Daily Cotcodac (vedeţi, mă, că mogulii nu sunt meschini? De asta i-a ajutat Dumnezeu să facă atâţia bani). Replica mogulului, aici.

Înainte să-i cer pe fax lui Oancea un CV al şefului său, că vreau să-l angajez, trebuie să vă întreb şi pe voi, cititorii noştri, pentru că ştiţi că aici, la Daily Cotcodac, mimăm democraţia mai bine ca alţii. Aşadar, întrebarea pentru concursul „Vrei să fii tocilar?” de mâine (o să anunţăm diseară premiul, nu fiţi meschini, luaţi exemplu de la mogul) este:

Vreţi ca mogulul să scrie pe Daily Cotcodac?

PS: Hai să vă dau şi un indiciu, să nu ziceţi că nu v-am ajutat: „Mami, mami, îl ştii pe mogulul de la Antene? Ei bine, eu sunt mogulul lui!”.

LATER EDIT

Mogulul şi-a exprimat disponibilitatea de a scrie la noi şi înţelegem că aşteaptă o ofertă concretă. În plus, acceptă să scrie gratis (bravo lui, probabil vrea să fie un exemplu pentru angajaţii de la Intact). Dacă sunteţi de acord să-i facem o ofertă, principala condiţie va fi să nu scrie despre politică (suntem convinşi că mogulii au o viaţă socială suficient de activă ca să nu ducă lipsă de subiecte).
Si cealaltă chestiune, pe partea economică: nu ne-a propus şi nici n-am accepta bani (publicitate, etc), pentru că Daily Cotcodac nu prestează servicii de imagine. Dacă e suficient de isteţ să şi-o facă singur – scriind bine şi arătându-ne că şi mogulii pot fi cool – îi oferim şansa asta gratuit – întotdeauna am fost sensibili la soarta cetăţenilor foarte bogaţi.
De ce am face-o? Pentru trafic, mă! Sau credeţi că noi, săracii, nu tânjim după dragostea poporului?

Copywriterii de la noi stiu ca reclamele cu muncitori sunt, pentru publicul masculin, cele mai tari, un fel de echivalent al filmelor cu Arnold. Un ad care i-ar contine si pe Babanu si pe Dorel ar fi ca un film in care Jackie Chan se bate cu Vandamme. Festivalurile de scurt-metraj ar avea de zece ori mai mult succes daca in loc de filme experimentale finlandeze ar proiecta exclusiv clipuri cu baieti care dorm in roaba sau se odihnesc dupa cinci minute de munca sprijinindu-se in lopeti si legandu-se de femeile care trec pe strada.

La un moment dat, insa, resursele de umor cazon ale copywriterilor se mai si epuizeaza. Nea Gogu si Dorel au fost la bodega, la mare, la sex in baraca (femeile sunt moarte dupa muncitori transpirati si cu burta care locuiesc in baraci), pe santierul arheologic, chiar si la munca (oricat de incredibil ar putea suna). Unde sa-i mai punem?

Nu stiu de ce, dar prima optiune a mea sigur nu ar fi fost “la baia turceasca”. Ceva (probabil simtul olfactiv) imi spune ca igiena nu e in fruntea agendei de prioritati a baietilor care se reazema in lopata. Nu prea cred nici ca atunci cand se angajeaza pe un santier primul lucru pe care il intreaba alde Dorel este “Baracile au bideu si jacuzzi?” Cred mai degraba ca baietii de la agentie s-au gandit ca secretul unei reclame haioase sunt muncitorii iar restul nici nu mai conteaza, actiunea se poate desfasura la fel de bine la o terasa unde se scrumeaza in cutii de conserve sau in Galeria Oglinzilor de la Versailles.

Pe principiul “orice e mai amuzant daca e si cu muncitori”, banuiesc deci ca urmatorul clip “Unirea” va fi plasat la Biblioteca Academiei, unde Dorel o sa zica “Nea Gogule, tocmai am terminat de citit niste Bentham, mai stii ceva d-astea cu utilitarism?” iar nea’ Gogu o sa-i raspunda “Da’, ma, ia niste Kant, ca asta sigur o sa-ti placa”. Daca n-ati priceput poanta, nu-i nimic. Ganditi-va doar ca e cu muncitori, deci nu are cum sa nu fie ceva foarte haios.

Vasile Goian era un munte de om. Poate nu exagerat de înalt dar cu spatele cât doi, numărul 46 la pantof şi o palmă cât o lopată. O ţigară normală între degetele lui apărea caraghios, i s-ar fi potrivit mai degrabă o havană, dar Vasile era foarte departe de asemenea fineţuri.

Pe unde trecea se făcea loc. Datorită staturii impunea respect fără să scoată măcar o vorbă. Cu pielea albă, părul rosu, nasul încovoiat şi maxilarul inferior pătrat şi ieşit mai în afară, privirea tăioasa şi rânjetul diabolic pe care îl afişa atunci când făcea câte o tâmpenie, toate acestea adunate plus atitudinea şi conduita – sau mai degrabă lipsa vreunei conduite – alcătuiau un monstru de om cu care nu ai fi vrut să ai tangenţe în nici o împrejurare.
Trăia în legea lui, în ritmul lui, chiar dacă era instituţionalizat. A fost imposibil pentru toate cele trei generatiile de gradaţi să-l modereze, tot ce vroia el făcea pentru că se considera un om liber. Acolo de pe munte de unde venea el era propriul lui profesor, mentor, tutore. Abia după o luna şi jumătate a învatat să mergă în cadenţă şi asta doar când avea el chef sau atunci când i se promiteau eugenii şi ţigări.
La masă, dacă termina cele două porţii care i se păstrau de fiecare dată iar el încă nu era sătul te trezeai cu el pe cap uitându-se de suuuus şi întrebându-te rânjind: mai mănanci?
În momente ca acelea îl uram de moarte, şi eu şi camarazii.

Prima dată în viaţă când a vazut apă curentă a fost în prima zi de încorporare. A stat şi s-a holbat în baie nemişcat timp de un sfert de oră uitându-se la robinet. După ce l-am recuperat ne tot întreba cum iese apa din perete? Şi după ce iese, cum de se ascunde din nou în pereţi?

În iarna lui ‘999 am prins o epidemie de gripă Beijing şi comandamentul a luat hotărarea ca fiecare dintre noi să fim vaccinaţi, nu de altceva dar ieşeau mai ieftin aşa decât să ne ţină pe toţi pe medicamente şi să fim nefolositori în marea gospodarie din Băneasa.
În dimineaţa următoare, cum stăteam încolonaţi civilizat şi ne-aşteptam rândul la seringă am observat că lipsea Vasile!

L-a găsit într-un târziu un caporal, după lungi căutari, proptit în uşa de la budă pe dinăuntru. Urla ca nebunul de ciudă că fusese descoperit, plangea şi zbiera cât putea că pe el nu l-a tăiat, nu l-a operat şi nu l-a înţepat nimeni niciodată ca să-i betegească trupul, cu atât mai puţin o şleahtă de căcăcioşi iresponsabili, cum erau sanitarii în termen.
A fost nevoie de şase oameni aproape cât el de mari pentru a-l putea scoate din budă şi de încă pe atâţia să-l ţină ca să-l poată injecta.

Dar tot nu au reusit…

Din ziua aia Vasile Goian nu a mai fost acelaşi. Sigur, nu şi-a pierdut abilitatea de a dispera oamenii cu aceeaşi atitudine şi aceleaşi manifestari ca şi înainte dar de multe ori aş fi pus pariu că el ar fi fost primul care-ar fi cedat în cazul unei priviri directe în ochi, indiferent dacă împrejurarea ar fi fost belicoasă sau nu. Pentru că dacă noi din bună cuviinţă ne-am făcut că am uitat incidentul, el cu siguranţa nu şi-a iertat-o niciodată că a plâns ca un copil fricos în faţa a zeci de… puţoi.

Recunosc faptul că am avut impulsul de a-l omorî cumva pe Vasile la sfârsitul povestirii, pentru a obtine mai mult efect dramatic dar m-am abţinut, pentru că nu sunt răzbunator din fire şi oricum nu mai sunt de mult supărat pe el.

De asemeni, dacă l-aş fi mătrăşit, întâmplarea nu ar mai fi fost în proporţie de nouăzeci şi şase la sută adevărată.

Luna trecută s-au împlinit zece ani de la mineriada de la Stoeneşti, sper că ultima mineriadă din istorie, că mă ia şi cu friguri numai când mă gândesc că s-a inventat chiar un cuvânt pentru a numi cumva grozăvenia asta. Plăpânda comemorare a evenimentului ar fi trecut probabil neobservată – cel puţin în ceea ce mă priveşte – dacă amintirea nu mi-ar fi fost recent împrospătată cu imaginile de la Chişinău, memorii care laolaltă m-au dus cu gândul la următoarea întâmplare:

În februarie 1999 eram la Băneasa la unitate, cu ocupaţia vădită de a-mi servi patria. Şi o serveam cu atâta aplomb că şi acuma când îmi aduc aminte mă porneşte râsul.
Sentimentele faţă de instituţia pentru care prestam se schimbaseră pe parcurs, alcătuind un potpuriu de trăiri: teamă, resemnare, încercarea de a înţelege că pentru a deveni un bun jandarm trebuie să treci mai întâi prin chin şi privaţiuni majore şi tot restul de rahaturi servite zilnic de către APV-işti, cu scopul de a ne spăla creierii, până la supunere, solidarizare şi ajungând în final, absurd, la satisfacţie. Băgam instrucţie zi/lumină, excepţie făcând zilele de miercuri şi duminică, zile în care vedeam meciuri de fotbal cu spatele, escortam galerii şi – pentru a mai alunga din monotonie – atunci când frăgezeam câte un grup de rapidişti mai tari în gură.
(…
Pe 15 februarie însă, aveam să încerc o provocare cu totul şi cu totul nouă: veneau minerii! Şi cine să le ţină piept, dacă nu curajoşii apărători ai ordinii publice îmbrăcaţi în camuflaj în nuanţe de bleu (n-am înţeles niciodată de ce anume chestii albastre erau menite să te ascundă).

Imediat după declararea stării de urgenţă am început să încărcăm câteva camioane cu de-ale gurii. De-ale gurii minerilor: de la bastoane, scuturi, căşti, până la încărcături cu gaze lacrimogene, muniţie de manevră şi chiar muniţie de război. M-am trecut pe liste pentru prima linie şi m-am dus bucuros s-o sun pe mama şi să-i spun grozăvia, ca să fie mândră de pruncul ei cel viteaz, să nu fie ea mai prejos decât muma lui Ştefan.
Nici acum nu înţeleg cum a reuşit, dar jur că în 45 de minute mama traversase Bucureştiul – din Drumul Taberei până la Băneasa – şi era acum în faţa mea, la unitate, fixându-mă cu privirea aia a ei, privire pe care credeam că n-o s-o mai văd vreodată, de când îmi luasem omorul pentru ultima oară (aici aveam să constat că mă înşelasem) atunci când subsemnatul, profitând de faptul că avea de sărbătorit şi majoratul şi Învierea în aceeaşi noapte, ajunsese acasă adus pe braţe de către prieteni de nădejde, mai mult mort decât sobru.
M-a trezit brusc din reverie o palmă cu dus-întors, mişcare din care am înţeles că trebuia să fac ceea ce are de făcut un bărbat, adică fix ceea ce am şi executat, două minute mai târziu, în faţa comandantului de unitate:

- Domnule maior, sunt caporal Călăraşu, va rog să-mi permiteţi să raportez, zic.
- Zi, bă, face maiorul, nu din lipsă de curtoazie, ci din cauza faptului că eram destul de apropiaţi, îşi permitea, fiind pila mea.
- Nu mă mai pot prezenta mâine dimineaţă pentru misiune, fac eu.
- Scârţ, zice. De ce, bă, te-ai betegit?
- Nu, zic, da’ nu mă lasă mama!

Am înţeles atunci că viaţa nu e chiar ca în legende, vremurile s-au schimbat: părinţii moderni preferă totuşi să meargă la copii cu o oală de sarmale şi cu fursecuri, decât să le ducă flori la îngropelniţă. Cel puţin pentru mine, în dimineaţă lui 15 februarie 1999, totul a fost clar ca lumina zilei: dragostea de mamă a bătut dragostea de patrie! Cum să zic, dacă ar fi să personificăm dragostea de ţară şi dragostea de mamă cu ajutorul a doi copii care se hârjonesc pe maidan, ei bine, dragostea de patrie ar fi kidu’ ăla care ar pleacă acasă plângând, cu coatele julite şi chiloţii traşi peste cap.