Acest text a mai fost publicat, la începuturile acestui blog, dar am hotărât să-l reiau fiindcă e de mare actualitate (și nu pentru că mi-e lene să scriu altul, cum, cu rea-voință, ar putea gândi unii dintre voi).

Ninsese aproape două săptămâni fără încetare şi, când stătuse, se pusese un ger cumplit. Multe drumuri erau blocate sub nămeţi şi autobuzul care trebuia să mă ducă în satul bunică-mii m-a lăsat la şosea; de-acolo, cam doi kilometri, eram pe cont propriu.

Vîântul bătea cu putere din faţă și zăpada îmi venea până la brâu; îmi croiam pârtie cu mâinile şi împingând zăpada cu genunchii. Nu ştiu cât am mers aşa până când m-am împiedicat de o mogâldeaţă ghemuită în zăpadă. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că era o fată – avea cam 12-13 ani. Am ridicat-o cumva, probabil i-am spus şi câteva cuvinte de îmbărbătare şi am continuat să mergem spre sat. Restul drumului nu mi-l mai amintesc; următoarea imagine e din mijlocul satului: era foarte multă lumină şi mi-era cald. Şi totuşi, mulţi ani de zile de-atunci, am adăugat câte puţin ori de câte ori am evocat întâmplarea.

Iniţial, m-am rezumat la a povesti că am ridicat-o pe fată şi că am mers împreună până în sat. Pe la al treilea rând de ascultători, am şi sprijinit-o, pentru că nu putea să meargă singură. Ulterior, mi-am amintit că am găsit-o mai mult moartă decît vie, că era aproape îngheţată şi că, fără mine, s-ar fi prăpădit cu siguranţă. În câţiva ani, ajunsesem s-o car de-a dreptul în spate până în sat, s-o acopăr cu trupul meu ca s-o protejez de vânt şi să implor spiritele iernii să mă ia pe mine, nu pe ea. Am mutat satul mai încolo, ca să pot pretinde că am cărat-o vreo 5 kilometri, şi mi-am luxat o gleznă, pentru a obţine un efect dramatic superior.

Am lăsat cu gura căscată auditorii dintre cele mai diverse. Cu timpul, am început să cred şi eu ce spuneam şi am perfecţionat într-o aşa măsură întreaga poveste, încât, la sfârşit, n-am mai ştiut nici eu ce era adevărat şi ce nu. Ştiţi cum e cu eroii, realitatea şi mitul nu mai pot fi despărţite.

M-am apucat să scriu această întâmplare abia după ce am recunoscut că, în realitate, nu-mi amintesc absolut nimic între momentul în care am întâlnit-o pe fată şi cel în care mă găseam, singur, în mijlocul satului. Ce s-a întâmplat în tot acest timp, nimeni nu poate şti.

Rămâne la latitudinea voastră. Dacă veţi vrea să vi-l imaginaţi pe eroul Julică salvând o fiinţă neajutorată de la moarte sigură, luptându-se cu urgia şi mergând până la sacrificiul de sine, vă mulţumesc! Chiar după ce trupul îi va fi fost răpus de nenumăratele sale boli imaginare, eroul Julică va continua să trăiască în memoria colectivă, păstrând vie flacăra speranţei într-o lume mai bună.

Poate veţi vrea să credeţi că am lăsat-o acolo şi că am fugit să-mi scap pielea, fără să mă uit în urmă. N-aveţi decât. Nu vă opreşte nimeni să vă închipuiţi chiar că am mâncat-o ca să supravieţuiesc, că n-am văzut în ea decât o sursă de proteine de care am profitat, că sunt un monstru cu chip uman.

Dacă, însă, v-aţi dorit foarte mult să fi murit atunci, lăsaţi-mă să ghicesc: sunteţi una dintre fostele mele prietene.

„Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?” (Până când, Catrina, vei abuza de răbdarea noastră?) – Cicero

- Poftește dumneata, domnule Julius, într-o zi pe la mine, să te ospătez cu niște sărmăluțe, mă îmbie zilele trecute cumătra Catrina, căci tare drag îi este să gătească, dacă are pentru cine.

A doua zi după Anul Nou, pe înserat, am cumpărat niște sticle de vin, m-am suit într-un taxi și am onorat invitația. Amabila gazdă m-a poftit să iau loc pe o canapea comodă și mi-a pus în mână un păhărel de whiskey auriu.

- Face poftă de mâncare, dă-l de gât, a zis iute cumătra, și a dat zor la bucătărie, să grijească de bucate.

Whiskey-ul îmi gâdilă gâtul și o căldură plăcută îmi cuprinse trupul. În fața mea se așternură platouri încăpătoare încărcate cu jumări rumene, carne afumată, cârnăciori îndesați, piftii tremurânde, și încă brânzeturi de tot felul, ardei în oțet, groși cât degetul, șunculiță și un castron pântecos de salată beouf.

- O gustărică, până sunt gata sărmăluțele!, mă îndemnă gazda.

Adevărul este că nu se cade să jignești gazda și că politicos e, vrei, nu vrei, să guști din toate. În ce mă privește, trebuie să vă spun că am primit o educație bună și sunt din cale-afară de politicos.

Când sosiră sărmăluțele aburinde, între care stau înghesuite bucățele bujorii de costiță afumată, dovedisem deja gustărica. Stinsei sărmăluțele în două linguri de smântână și cerui niște vin:

- Catrină, păi creștini suntem noi? Adă niște vin de-ăla roșu, să petrecem sărmăluțele astea cum se cuvine!

Și mâncarăm sarmalele, dădurăm vinul pe gât și sporovăirăm veseli o bucată de vreme. Când ne oprirăm să ne tragem sufletul, ne aprinserăm țigări. Iubitul Catrinei ne puse câte un coniac.

- Digestiv!, sublinie.

Băurăm coniacele, și atunci cumătrul Doru apăru mândru cu un medalion de vită, rumen-rumen, flancat de cârnăciori, varză murată și castraveciori, tot murați. Am avut un moment de descumpănire, dar mi-am revenit repede:

- Vin, gospodare, că răzbim noi! Nu ne lasă El, Dumnezeu!

O felie am mai apucat să mănânc. Un sfredel ascuțit m-a fulgerat în pântece și a început să-mi zgârme mațele. M-am prăvălit, covrig, urlând. Catrina s-a speriat:

- Să chem salvarea?
- Nu, am gemut. Îmi revin.
- Zilele astea, a zis Catrina, nici nu trebuie să le spui pentru ce-ai sunat. Suni și vin, știu ei pentru ce.
- Mă, nu mă fă să râd, am sughițat, și m-am repezit cu vigoare la baie.

Trei ore am stat pe căcăstoare. Ieșeam din când în când, stors, alb ca hârtia, și dam asigurări că mă simt mai bine; în secunda următoare, fugeam ținându-mă de pântece înapoi.

Pe la 1 noaptea, m-am simțit mai bine, culoarea îmi revenea în obraji. Ca întotdeauna după o lungă suferință, mă animasem, devenisem vesel, aveam chef de vorbă. Catrina și Doru, atinși de băutură și mâncare, picoteau în fotolii. M-am ridicat vioi, să plec.

- Mă, dacă știam că nu țineți la chef, nici nu mai veneam.

- Bună ziua, sunt X de la Vodafone. V-am sunat să vă întreb ce mai faceți, domnu’ Constantinescu.
- ?
- Am văzut că ați trecut de ceva vreme în altă rețea și vroiam să știm dacă sunteți mulțumit.
- Puteți să stați liniștit, sunt la fel de șnapani ca voi.
- Aa, daaa?

Din glasul lui răzbate încântarea. N-am înțeles exact de ce, fiindcă nu sunt mulțumit la Orange sau pentru că, iată, și alții sunt șnapani.

- Păi atunci, am vrea să vă facem o ofertă mai bună.
- Adică să mă întorc la Vodafone.
- Da.
- De ce? Acum nu vă mai bateți joc de clienții vechi?
- A fost o scăpare.
- Zece ani?

Puteam să-l refuz politicos din capul locului, dar n-ai toată ziua șansa să chinuiești oameni.

- Da, a fost o greșeală. Dar, haideți să vă facem o ofertă mai bună, ce ziceți?
- Hai.
- Acum ce abonament aveți?
- Unul personalizat.
- Așa. Și ce include, puteți să-mi spuneți?
- 3.000 de minute pe Orange, 1.000 de minute naționale și trafic nelimitat pe internet.
- Și cât plătiți pe lună?
- 25 de euro.
- Așa puțin…?
- Și mi-au dat și un iPhone 4 la ofertă, cu 7 milioane.
- Ăă…
- Aa, și o dată pe săptămână vine cineva de la Orange să-mi facă curat.
- Ha-ha-ha!
- Nu râdeți, că așa e.
- Sunteți glumeț, domnu’ Constantinescu…
- Nu mai mult ca dumneavoastră.
- De ce?
- Păi, nu eu sun oameni să-i întreb dacă vor să treacă înapoi la Vodafone. Ha-ha-ha.

Mă spălam pe mâini când, cu coada ochiului, am observat că suportul de plastic pentru odorizantul de WC plutea pe fundul vasului. „Las’ că îl scot mai încolo, acu’ m-am spălat pe mâini”, mi-am zis, pesemne grăbit să mă apuc de lucru.

Peste câteva zile, printr-o bizară coincidență, mi s-a înfundat buda. La început n-am dat mare importanță – părea doar că apa se scurge ceva mai încet din vas, iar lucruri mărunte ca ăsta se știe că nu sunt de natură să îngrijoreze un bărbat. O femeie ar fi tras pe loc concluzia că s-a înfundat WC-ul și trebuie reparat, și „dacă tot facem asta hai să schimbăm și gresia și faianța din baie, că modelul ăsta nu mai e la modă, și ne-ar trebui și un dulăpior nou, am văzut unul foarte drăguț la IKEA, și-ar trebui să și zugrăvim atunci, nu?”. Dar mie, bărbat fiind, nu mi-a trecut nici o clipă prin cap gândul nebunesc că ar fi ceva în neregulă.

A doua zi, a început să picure apă undeva în spatele WC-ului. Mi-am amintit vag de suportul de plastic, ceea ce, cumva, m-a liniștit: era doar un amărât de suport de plastic. Am căutat o pungă, mi-am vârât mâna în ea și, protejat astfel împotriva microbilor ce sălășuiesc în vasul de WC, am trecut la treabă.

În caz că nu știți, vasul de WC are dedesubt o formă de S. Am pipăit cu degețele protejate de punguliță, dar nici urmă de suport. „Să vezi că s-a dus în partea cealaltă”, mi-am zis, și am dat fuga la un magazin de ferometale să cumpăr un șarpe. Din nou, poate nu știți: șarpele este o sculă metalică flexibilă ce se introduce în WC și care se presupune că, prin răsucire, prinde obiectul înțepenit acolo, să-l poți trage afară.

De asemenea, mai pot să vă spun că, răsucit mai mult decât trebuie, se destinde brusc și te împroașcă cu căcat din cap până-n picioare.

Cu stropi maronii pe frunte și pe tricou și cu mâinile șiroind de zoaie din WC, am apucat șarpele și l-am vârât cu dușmănie înăuntru, icnind sălbatic. Bine ar fi fost însă să nu înjur – așa, momentul în care șarpele a țâșnit afară stropind totul cu o apă maronie m-ar fi prins poate cu gura închisă.

M-am dezbrăcat la piele și am făcut un duș. Contemplând de sus dezastrul, având deci o privire de ansamblu asupra chestiunii, mi-a fost relativ ușor să înțeleg că trebuie desfăcut WC-ul.

M-am întors la magazinul de ferometale și am cumpărat o cheie de 10 și un patent, să fie. Am desfăcut cu calm și profesionalism vasul de WC, ocazie cu care conținutul acestuia mi s-a vărsat pe picioare. Am introdus din nou șarpele și l-am scos pe partea cealaltă, dar pârdalnicul de suport refuza să se predea. Mi-am vârât o mână printr-o parte și o mână pe cealaltă parte, le-am împreunat, am bătut cuba – suportul de plastic, nicăieri!

Poate nu știați, eu am terminat facultatea de Instalații. Am luat toate examenele de licență cu 10.

Nimic mai ușor, deci, pentru mine: am pus vasul de WC în cadă și am turnat o găleată de apă în el – dacă suportul mai era acolo, musai trebuia să iasă. Nu mai era – o jerbă de apă a țâșnit prin orificiu, potopind totul în jur.

„Carevasăzică, e pe conductă!”, am gândit, lipăind cu piciorușele goale prin baie. Gaura din spatele WC-ului se află cam la 30 cm distanță de coloana de canalizare, unde am presupus că e cotul în care s-a înțepenit suportul de plastic. Pumnul a încăput cu ușurință, iar mâna mea e mai lungă de 30 cm. Cum mama dracului însă să-ți bagi mâna de-a lungul unei țevi printr-o gaură decupată în lateral? Porțiunea dintre încheietura mâinii și cot, care poartă numele de antebraț, nu se poate îndoi – cel puțin, nu în lipsa unei fracturi.

Aici, mulți oameni lipsiți de ambiție s-ar fi dat cu siguranță bătuți. În ce mă privește, nu sunt eu omul care să se lase umilit de un vas de WC! Căcatul îți poate acoperi trupul, dar niciodată demnitatea.

Nu durerea a fost cea care m-a frânt, ci spaima de șobolani. Întins pe pardoseala udă și cu mâna înțepenită în conductă, mi-am imaginat cu groază cu câtă ușurință mi-ar putea roade șobolanii degetele până la os, ba mi-ar putea chiar consuma o bună parte din antebraț fără să pot riposta. Înnebunit de oroare, m-am smucit cu forță și am reușit să-mi eliberez brațul. Surprinzător, cu toate oasele întregi.

Iar toate astea s-au întâmplat fiindcă, în atâtea milenii de civilizație, n-am fost în stare să domesticim un amărât de șoarece. Am învățat câinele să alerge după un băț, dar n-am reușit să învățăm un animal infinit mai inteligent precum șoarecele o comandă simplă: „Chițchiț, aport! Adu suportul de odorizant! Bravo, Chițchiț! Ce animal deștept, uite o bucățică de brânzică”.

Momentan, profit de orice vizită ca să merg la toaletă.

Astăzi am mâncat (am prânzit, ar spune Bucurenci) la o cantină muncitorească de pe Morarilor. La doamna Geta.

Dacă mai trăia bietul nea Nicu, aș fi mâncat zilnic la cantina fabricii, și jur că n-ar fi fost chiar așa de rău. Cât am mâncat, doamna Geta nu mi-a povestit absolut nimic despre șeful ei cretin. N-a pretins să pun farfuria în chiuvetă sau, Doamne-păzește, să o spăl. Nu mi-a făcut scandal că nu-mi petrec suficient timp cu ea, n-a vrut la mall, un picuț de masaj la tălpi sau să ne uităm la Anatomia lui Grey. Cât am stat pe-acolo, n-a avut decât cuvinte drăguțe.

O ciorbiță, o pulpă de porc cu piure și o salată de varză m-au costat 15 lei. La gagică-ta te costă mai mult și numai când te uiți la ea.

La parterul casei în care m-am mutat funcţionează o cofetărie. Am ştiut din capul locului că e doar o chestiune de timp până ce voi deveni cel mai respectat client al prăvăliei, deşi o vreme m-am ţinut tare şi, cu eforturi supraomeneşti, m-am înfrânat să-i calc pragul.

N-a fost deci nici o surpriză că mirosul aţâţător ce se ridică de la parter m-a învins în cele din urmă, şi înclin să cred că am ajuns deja cel mai fidel client al acestei perfide prăvălii. Chiar astăzi, la ora obişnuită, mi-am făcut apariţia şi am cerut, pe un ton familiar:

- Ca de obicei!

Undeva într-un colţ e o măsuţă la care nu şade niciodată nimeni, fiindcă nu are scaune. De vreo două ori m-a bătut gândul să cer un scaun şi să mănânc o prăjitură acolo, iar pe cealaltă să o iau la pachet. Sunt genul de client liniştit, mi-aş vedea de prăjitura mea şi n-aş deranja pe nimeni. Şi, oricum, în curând voi deveni atât de gras încât, chiar să vreau, n-o să mă pot ridica de pe scaun să mă iau de careva.

Sâmbătă dimineaţa erau 5 grade şi ploua mocăneşte, vreme care pe mine (braşovenii s-ar putea să fie puţin surprinşi aici) nu mă prea îmbie la plimbare. Mi-am tras pătura în cap şi am continuat să trag la aghioase, sperând ca Îndrăgitul să fi servit deja pe inima goală şi să nu bage de seamă că lipsesc. Nu mai ţin minte ce anume urla Eftimie la telefon, dar mi se pare că la un moment m-a ameninţat chiar că-mi trimite nişte texte cu glume pentru Daily Cotcodac dacă nu cobor imediat. N-am vrut să risc.

Am sărit peste cafea şi micul dejun – ăsta se serveşte doar până la 10, hoţii de hotelieri o fac dinadins – şi am pornit-o tremurând, cu ploaia biciuindu-mi nemilos faţa, după Îndrăgitul Eftimie. Mergea în faţa noastră ca fluieraşul din Hamelin şi povestea tot felul de lucruri despre locurile prin care treceam, pe care poate le-aş fi auzit şi eu dacă nu mi-ar fi chirăit maţele de foame.

Şi acum, înainte ca textul ăsta să devină de-a dreptul plicticos, să băgăm o poză de-acolo.

Foto: Vali Petcu

Într-un târziu am ajuns la nişte trepte, vreo două, trei sute, pe care îndrăgitul Ovidiu Eftimie m-a silit să le urc folosindu-se de acelaşi şantaj cu glumele. „Ăsta e Turnul Negru?”, l-am întrebat pe competentul ghid când am ajuns sus. „Nu, ăsta e turnul cutare”, mi-a răspuns el, ignorând cu dispreţ panoul de lângă el, pe care scria, cu litere uriaşe, TURNUL NEGRU.

Dată fiind priceperea vădită a ghidului nostru, atunci când ne-a anunţat cu entuziasm că mergem la „prima şcoală românească” m-am gândit că vom ajunge, cel mai probabil, la vreo fabrică de lapte. Mi-am înfrânt totuşi curiozitatea şi, la prima răspântie unde mă puteam face nevăzut, am şters-o să caut ceva de mâncare.

Jumătate de oră mai târziu, cu burta plină, i-am telefonat îndrăgitului nostru ghid, pretinzând că m-am rătăcit şi informându-l că, dacă următorul obiectiv turistic pe care urma să-l vizităm este Biserica Neagră, întâmplarea face să mă găsesc tocmai acolo. Am aflat că ei abia ajunseseră la prima şcoală românească, deşi era la trei străzi distanţă. Neavând un ghid care să mă îndrume, eu am ajuns în doar cinci minute, întrebând un trecător.

Despre prima şcoală românească nu o să vă povestesc prea multe, dacă vă nimeriţi prin Braşov merită să mergeţi s-o vedeţi cu ochii voştri. Muzeul găzduieşte prima tiparniţă din România (mă rog, pe vremea aia România nu exista, dar să nu răsucim cuţitul în rană, avem mulţi cititori din Ardeal), o mulţime de biblii în limba slavonă, dintre care una în foiţă de aur lipită pe piele de ied nenăscut, plus alte lucruri interesante. Trataţi cu circumspecţie ceea ce vă spune muzeograful, o să vă povestească multe, ca prima biblie rusească e acolo, că tot de-acolo a furat Anton Pann muzica imnului „Un răsunet” şi câte şi mai câte. „Ăsta a găsit nişte documente în turla aia şi de-atunci tot la două săptămâni vine cu o descoperire senzaţională”, mi-a spus Îndrăgitul, la o ţigară sub streaşină.

Strada Sforii e o chestie îngustă despre care un braşovean isteţ a scornit legenda că ar fi a doua cea mai îngustă stradă din Europa. Normal, e invocat şi un top, care în realitate n-a fost întocmit niciodată, dar asta e mai puţin important, turismul funcţionează şi cu aşa ceva. Fiindcă simt din nou că începeţi să vă plictisiţi, iată şi o poză cu Strada Sforii.

Foto: zoso.ro

Rămâneţi în continuare pe Daily Cotcodac pentru ultima parte, în care se va arăta cum am întors pe dos un magazin de pantofi şi într-un final n-am cumpărat nimic, cum m-am pierdut de grup şi am ajuns în cealaltă parte a oraşului şi, evident, în care vom vedea şi alte poze de prin Braşov.

După cum ştiţi, weekendul trecut l-am avut oaspete pe fostul dumneavoastră prieten, actual sau viitor gagic, oricum ar fi. Cum nu prea v-am cunoscut şi cum nu înjur oameni necunoscuţi, o să încerc să fiu cât mai politicos cu putinţă. În plus, experienţa m-a învăţat că nu e bine să te cerţi cu femei.

Doamnelor, cum mama dracului v-aţi înţeles cu omul ăsta? A plâns tot timpul, că mi-e foame, că mi-e iar foame, că mi-e sete, că de ce nu mi-ai spus că e mic dejun, că de ce e micul dejun dimineaţa, că de ce îl trezesc din somn, că împăratul Octavian Augustus a spus de nenumărate ori că un somnic mic de câteva minute e mai bun ca o orgie sexuală, că e frig, că mergem prea repede sau prea încet.

L-am pierdut, în mod repetat, prin oraş şi nu ştie să întrebe unde este, iar dacă întreabă ascultă tot felul de oameni mari dubioşi care-i spun tot felul de prostii. Este uşor distras de magazine şi obiecte lucioase.

Doamnelor şi domnişoarelor, daca vreţi să-l mai primesc la acţiuni de trolaj, excursii şi alte minunăţii vă rog să veniţi una din dumneavoastră cu el să aveţi grijă. Eu singur nu-l mai primesc.

PS: Luni lansăm ziarul Daily Cotcodac, aveţi o şansă mare să-l luaţi în primire, asta dacă nu aţipeşte pe undeva pe la o terasă prin Lipscani sau se pierde în mall.

Notă Julius: Destul de amuzant textul tău, Eftimie, dar eu o să pun mâine dimineaţă un text şi mai mişto, cu poze cu Claudia Tocilă.
PS: Să mai spunem şi că n-a trebuit să mă culegi din nu ştiu ce tufe în care mă ascunsesem de nişte bodyguarzi.

Fiindcă între consătenii lui Eftimie şi maşina mea franţuzească există un anumit consens, în sensul că primii susţin că maşinile franţuzeşti sunt proaste, iar maşina mea chiar e, l-am rugat ieri dimineaţă pe nea Mitică să mă tracteze până la un service din apropiere. De fapt, până la urmă am ajuns la un alt service, la primul am găsit nişte meseriaşi care erau şi ei de părere că maşinile franţuzeşti sunt proaste şi se strică, aşa că n-am reuşit să-l conving pe nici unul să ridice capota şi să se uite la ea. Ăştia erau mecanici serioşi, reparau doar maşini bune, de-alea care nu se strică.

Nu ştiu dacă aţi fost vreodată tractaţi, e destul de greu, trebuie să fii foarte atent. Între tine şi ăla care te tractează e doar un metru, dacă nu calci frâna la timp intri în el şi cârligul ăla din faţă e din fier. Până la service-ul care repara maşini stricate mi s-au întâmplat următoarele:

- am fost claxonat practic non-stop, faptul că mă târam cu 20 km/h pe prima bandă şi cu avariile puse nu părea să le spună nimic oamenilor ălora. Desigur, dacă prin intersecţie trece dricul, urmat de 20 de maşini care claxonează fiindcă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise ca orice om să claxoneze când duce mortul la groapă, toată lumea se opreşte şi îşi face cruce, dând prioritate mortului şi şoferilor îndureraţi. Un om viu nu se bucură de aceeaşi înţelegere pentru că Dumnezeu, luat cu alte rânduieli, a uitat să-i spună lui Moise şi „dă-i prioritate sau măcar nu-l claxona pe aproapele tău aflat în suferinţă cu maşina”.

- după ce m-a claxonat un minut, o piţi blondă s-a dat jos din Audi şi a început să urle la mine în parcare: „Dă-te, dom’ne, mai încolo, nu vezi că nu pot trece? Da’ eşti chiar nesimţit?”. Cârligul şi coarda de tractare nu i-au sugerat nimic. „Doamnă, încerc s-o leg ca să mă tracteze cineva, daţi doi metri cu spatele şi ieşiti pe partea cealaltă”, i-am zis. „Cum s-o dau?”, a continuat să ţipe duduia, moment în care mi-a sărit definitiv muştarul şi am întrebat-o direct: „Pisi, pentru ce ai supt mai mult, pentru maşină sau pentru carnet?”.

- era să calc un pieton. Îmi pare rău că nu l-am călcat, poate am fi avut noroc şi idiotul care se năştea în locul lui ar fi făcut-o undeva departe, pe vreun alt continent. Vă amintiţi că eram la volanul unei maşini tractate şi că între mine şi nea Mitică era doar un metru – deci, cum aş fi putut călca pe cineva? Nu sunteţi foarte tari la logică, nu? Iată cum: omul a aşteptat să treacă nea Mitică, după care a pus piciorul pe trecere, fiindcă pietonii au drepturi, să poftească domnul automobilist să frâneze aşa cum îl obligă legea. Îmi pare rău că nu l-am strivit, ne-ar fi fost mai uşor să răzbatem prin trafic dacă aveam şi un mort cu noi. Îmi propteam mâna în claxon şi lumea mi-ar fi făcut loc, clătinând din cap: „Ia uite, săracul, cât suferă, de la Morarilor la Pantelilon a claxonat întruna, nu se poate stăpâni… A ţinut mult la răposat!”.

La magazinul de jos.

- O pungă de napolitane Joe.
- Pentru dumneavoastră??

Mă uit în spate, nimeni. Ridic din umeri.

- Da. Pentru mine.

Îmi întinde punga de napolitane clătinând din cap – aşa, ca şi cum n-ar fi bine deloc.

Ce mama dracului a vrut să spună? M-am îngrăşat? Sunt prea gras, nu-i aşa? Spuneţi doar aşa, ştiu că m-am îngrăşat… O să vă mai plac şi gras, sau o să mă părăsiţi pentru unul mai slab? Las’ că ştiu eu, spuneţi doar aşa…