Julius Constantinescu

Am petrecut acum doi ani o vacanţă de neuitat în Iordania împreună cu deputatul cultural şi în acelaşi timp prietenul meu Ovidiu Raeţchi. De neuitat mai ales pentru el, căci la capătul călătoriei noastre prin deşertul Iordaniei s-a întors acasă cu un suvenir ce-i va aduce aminte toată viaţa de această aventură: actuala doamnă Raeţchi. Dar asta e altă poveste, mai avem până acolo.

În Iordania am intrat terestru, din Israel, trecând Iordanul în sens invers decât îl trecuse poporul ales la finele celor 40 de ani în care a rătăcit prin deşert. La capătul evreiesc al istoricului pod Allenby am intrat într-o mică baracă ce servea drept punct vamal. Aici, fiii lui Israel ne-au uşurat fără multă vorbă de 65 de dolari americani, reprezentând “taxa de pod”. Am obiectat, arătându-le că nu e kosher să jecmănească nişte sărmani pelerini creştini la locurile sfinte, dar cinstiţii vameşi din Iudeea ne-au asigurat că totul se plăteşte la ieşirea din ţara lor şi că nu vom mai avea nimic de achitat dincolo. Apoi ne-au făcut uşurel vânt pe uşă-afară. Ne-am trezit într-un soare ucigător, fără nici un adăpost, aşteptând un autobuz pe care fiii lui Allah trebuiau să-l trimită cândva după noi ca să ne treacă Iordanul.

Aproape făcuserăm insolaţie când, acompaniat de un nor de praf, autobuzul izbăvitor şi-a făcut apariţia. Nu ştiu la ce fusese folosit înainte de apariţia statelor Israel şi Iordania, dar acum servea la transportul exclusiv al străinilor peste Allenby Bridge. Am petrecut această bucată de drum în tăcere, poate şi pentru că niciunul dintre noi nu dorea să inhaleze praful care plutea din abundenţă în autobuz.

Fiii deşertului ne-au întâmpinat cu prietenie. Şoferul a oprit în dreptul punctului de frontieră, iar un arab tânăr a sărit spinten înăuntru şi ne-a salutat cu toată deferenţa cuvenită distinşilor oaspeţi europeni. Dincolo de înfăţişarea sa prietenoasă, mi-a atras atenţia în primul rând un mic obiect alb pe care îl frământa în mâini. Părea a fi un chitanţier. Şi chiar asta era, căci noul nostru prieten arab s-a grăbit să-mi confirme bănuielile, pretinzând câte 20 de dolari de om ca să putem coborî din autobuz şi pune piciorul în ţara sa.

– Dar am plătit la ieşirea din Israel!, am sărit ca ars, decis să-l pun la punct pe escroc.

În urma vociferărilor noastre, în autobuzul în care ne autoschestraserăm, declarând că nu vom ceda abuzurilor şi cerând intervenţia ambasadei române la Amman, a urcat un ofiţer vamal superior, care ne-a explicat cu mult calm câteva realităţi locale. În primul rând, că evreii sunt şnapani. Apoi că, deşi Iordania şi Israel întreţin relaţii normale şi chiar de cooperare locală, bugetele celor două state vecine rămân, cel puţin pentru moment, separate, aşa că ce am plătit dincolo nu acoperă şi taxa din Iordania.

Am plătit în cele din urmă, bombănind şi blestemându-i deopotrivă pe fiii lui Israel şi pe cei ai lui Allah, iar această criză a autoostaticilor s-a terminat cu bine, Domnul şi Allah fie lăudaţi. Mai uşori cu 85 de dolari de-acum, am plecat spre Amman, refuzând pe drum, în ciuda insistenţelor fiilor deşertului, să oprim pentru a vizita, contra unei sume modice, şi cel de-al patrulea autentic loc unde fusese botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

– va urma –

În episodul următor: cum am trecut pe aeroportul Ben Gurion cu acte palestiniene pe care mi le dăduse fratele meu Jehad, care se pronunţă Jihad.