Adina Ștefănescu

Sofiștii, profesorii de papagal

Dacă se întâmpla se te naști în persoana unui grec liber, bărbat, acum 2.500 de ani, aveai câteva mici obligații: să îți plătești taxele, să mergi la război (dacă nu anual, măcar la cincinale) și să faci politică (pe vremea aia era democrație participativă, nu prea puteai s-o arzi scârbit de politică pe terasă la MȚR). Dar ca să fii capabil să articulezi două vorbe în agora îți trebuia un minimum de instruire, pe lângă scris, citit și socotit. Cum s-ar spune, trebuia să fii persuasiv, să folosești arta retoricii, pentru că în democrație nu dai cu pumnul, dai cu demagogia. Or, ca să poți deveni un bun și îndrăzneț papagal, trebuia să deprinzi această calitate prin învățătură.

Societatea greacă s-a gândit la toate și, pentru a-i învăța pe tineri să devină buni de gură, a inventat sofiștii, filosofi prin excelență. Gemeau spațiile publice de acești cinstiți înțelepți, care te ajutau – contra unei sume de bani, evident –  să înțelegi legile, să gândești critic și să te contrazici până te pleznea careva. Te învățau și câteva chestiuni legate de cosmos, de istorie greacă și mitologie, ba chiar te învățau să înjuri frumos, cu stil, să nu poată celălalt să se supere, că pică de prost. Fiindcă, în primul rând, unui grec nu-i plăcea să fie prost. Sofistic vorbind, te făceau om – chiar dacă filosofii greci nu prea s-au pus de acord asupra a ceea ce e omul.

Pe timp de pace, grecul avea un ritual al lui de viață, pe care îl respecta cu sfințenie. Dimineața  mergea în piață să afle revista presei de la cei mai informați, sofiștii. Acești oameni învățați reușeau să își educe norodul în multe maniere. Cea mai eficientă era, și pe atunci, bârfa. Puteau produce și presă quality, dar și cancan, în funcție de auditoriu. Puteau fi “apărători sau dărâmători”, formatori de opinie, cum s-ar spune.

Gymnasium – Minte sănătoasă în corp pofticios

După ce afla ultimele știri, grecul mergea să facă puțină mișcare, într-un gymnasium. Ca persoană care putea oricând să plece în luptă, era important să își păstreze condiția fizică. Plus că acolo întâlnea bunăciunile, căci și adolescenții făceau exerciții zilnice în gimnaziu – era o parte importantă a educației lor. Tot acolo erau și starurile jocurilor olimpice, care se antrenau. Practic, la gimnaziu se recrutau frumușeii pentru care merita să dai un banchet. Spre seară venea și vremea banchetului. Banchetul sau symposium era pentru băute și filosofat.

Mai e o chestiune care merită a fi precizată. Pe timp de ziuă, grecului nu-i plăcea să o aibă mare. Un penis mare era expresia bestialității – or, așa ceva nu era dezirabil pentru un cetățean. Pentru că așa ceva aveau numai sclavii, cel puțin dupa calendarele erotice (foarte răspândite, din Sparta până în Samos) și vasele ceramice, care reprezentau de fapt un ghid de conduită sexuală și socială. Drept urmare, statuile grecești și ceramica pictată prezintă penisuri minimale, în cazul cetățenilor. Atleții preferau infibulația pentru a spori performanța și atractivitatea; era ca un concurs la categoria cel mai mic penis. Un atlet avea bătături în palmă de la antrenamente, iar un sclav domestic de la cât se masturba, obișnuiau ei să spună.

Simpozioanele antice nu erau deloc plicticoase

Cetățeanul grec se voia foarte onorabil. Asta până apunea soarele, moment în care nu se mai voia și devenea un satyr. Și-atunci, din minuscula podoabă cu care defila mândru în agora și gymnasium, prin puterea mistică a vinului și incantațiilor dionisiace, creștea din pântecele său ceva înfricoșător. Condiția era să fie la vreo petrecere bărbătească (simpozion) sau o petrecere bahică agreată de stat. La grec se potrivea vorba ”Spune-mi unde ești, ca să-ți spun cât o ai de mare”. Duplicitatea era practic a doua natură a grecului antic. Sub imaginea satirului își putea da drumul tuturor pulsiunilor care îl bântuiau. Căci nu lui, ci satirului îi plăcea să se masturbeze, să bea până cădea sub mese și să fie plin de afecțiune față de hetaire, prostituatele, unele foarte educate (nu ca studentele la Româno-Americană, deci), invitate la petrecere. Spre finele secolului al V-lea î.Hr., satirii încep să semene din ce în ce mai tare cu cetățenii atenieni din timpul zilei, cei din agora, antitezele diminuându-se până în punctul în care îi imită pe eroii precum Herakles sau Perseus.

O altă bucurie a grecului era să își denigreze vecinii mai puternici. Cel mai amuzant era să-i efemineze. Cum altfel, când identitatea ateniană se construia în jurul a trei instanțe ontologice: “Nu sunt sclav, nu sunt străin, nu sunt femeie”. Pe ordinea de zi erau sciții și perșii, barbari prin excelență. Nefericiții ăștia îndrăgeau amorul cu femeile și condamnau pederastia. Nu-i de mirare deci că zeii i-au blestemat să arate la fel de curbați și moletaci precum femeile. În Sparta, din cauza eternei condiții cazone în care se află un bărbat, ajunseseră să-și tundă nevestele în noaptea nunții și să le îmbrace în tunică militară, ca să aducă cât de cât cu ceva cu care ai vrea să faci sex. Imaginea iubitului din tabără încă le era lipită de retină și le juca feste proaspeților gineri. Statul spartan, care avea nevoie de o natalitate ridicată în mașina de război, trimitea și femeile la antrenamente, complet goale, alături de tinerii viteji – complet goi și ei.

                                 Young Spartans Exercising – Edgar Degas.

Abia după câteva secole, tot un grec de-al lor, Plutarh, a descoperit, plin de încântare, că și nevestele sunt bune la amor, nu doar să facă copii.

Să vedem însă de ce grecii preferau pederastia, adică ceea ce romanii aveau să numească, ceva mai târziu, ”amor grecesc”.

Paiderasteia (pederastia), care înseamnă „iubire de băieți”, era o instituție. Era ceva atât de răspândit și firesc încât întâlneai pe multe vase ceramice scene de homoerotism, însoțite uneori de lozinca “Ho pais kalos” (Băiatul este frumos), chiar dacă pe farfurie era un tip chel și cu burtă – se știe că dragostea face oamenii mai frumoși. Era destul de probabil să fii drăguțul unui maestru în timp ce erai și discipolul acestuia. Dragostea aceasta o putea oferi doar un adult unui adolescent, căruia nu i-a crescut încă barba – deci pasiv. Atenție, dragostea între doi adulți însemna prostituție, iar celor care o practicau li se interzicea să mai acceadă la vreo funcție publică.

Relația maestru-discipol era încurajată discret de stat, căci într-o societate războinică precum a grecilor statul avea numai de câștigat de pe urma acestui sport. Educația tânărului devenea gratis, echipamentul pentru viitoarele campanii militare gratis, plus o grămadă de relații pe care cel bătrân le punea la dispoziția iubitului său în viitoarele funcții publice.

Lumea greacă antică era o lume a școlilor filosofice. Era o piață liberă și școlile erau în competiție, fiecare cu elevii săi. Asta nu îi împiedica să preia unii de la alții ce li se potrivea. Sau pe elevi să facă traseism filosofic. Mult mai târziu, se vor chinui biografii să atribuie întâmplări, anecdote și vorbe de duh unora sau altora. Nu de puține ori găsim aceeași poveste la 2-3 filosofi. Găseai orice, de la idealismul ideilor, ușor antidemocratice de tip platonician, la filosofii stoice sau hedoniste, cinice sau atomiste. La nevoie, când argumentele logice nu mai foloseau la nimic, cinstiții filosofi ajungeau la jigniri, calomnii, păruieli și scuipat. Sunt de notorietate caftelile lui Socrate, Diogene sau Aristip, dar nici alții nu au rămas nemângâiați. Filosofia era vie, se trăia prin exemple de viață, nu doar prin scrieri.

Lumea ideilor era deosebit de fecundă, iar iubirile dintre aceste personaje înfloreau nestingherite. Socrate a fost elevul lui Anaxagora și Archelaos și, desigur,  iubitul lor. La rândul lui a fost maestrul multora, iar unii dintre ei iubiții lui. Printre iubirile celebre se număra Platon, Alcibiade, Xenofon, iar unii îl bănuiesc chiar și pe Euripide, deși era cam bătrânior pentru așa ceva. Zenon din Eleea, cel cu paradoxul lui Ahile cu broasca, a fost iubitul lui Parmenide. Despre ei se poate crede că se apropiau tot mai mut de sex, dar nu făceau niciodată, conform convingerilor filosofice proprii. Tot așa cum despre iubiții lui Platon (Aster, Dion, Phaidros, Agathon, se bănuiește că și Aristotel) se pot spune mici răutăți, dacă e să ne gândim la concepțiile lor. Platon nu le-o trăgeau băietilor, ci Ideii-de-Băiat, iar ce făceau ei nu era o un act sexual pederastic, ci Ideea-de-Pederastie. Deci pentru aceștia era destul de dificil să obțină o satisfacție nemijlocită, dar dacă se gândeau la Ideea-de-Satisfacție, intrau direct în extaz filosofic și se contopeau cu Ființa reală. Ei nu puneau prea mult preț pe senzații, considerându-le înșelătoare. Ce se poate spune sigur e că Platon a scris poezii pline de patos pentru toți. Nici Aristotel, când i-a venit rândul, nu s-a lăsat mai prejos. Se povestește că a iubit un eunuc (Hermias) toată viața, fiind în același timp și un soț devotat. Alexandru cel Mare nu a trecut degeaba prin mâna maestrului Aristotel, îndrăgostidu-se tare de Hefestion, în prima tinerețe.

Acești bravi bărbați au avut, fără excepție, și iubite printre curtezane (scriau poezii și pentru ele), iar cei mai năpăstuiți dintre ei chiar și neveste, de care s-au îngrijit cu atenție toată viața, amintindu-le cu generozitate în testamente.

Da, știu că pare ciudat pentru absolvenții de Filosofie de astăzi, dar pe vremea aia un filosof chiar avea ce să treacă în testament.

PS: Avem și noi, românii, un filosof cu bune obiceiuri de symposion grecesc. Cioran, la beţie, dacă-l avea prin preajmă pe un anume Zepraţan, posesorul unui penis impresionant, se aşeza în genunchi şi cerea să fie binecuvântat şi bătut în cap cu acest instrument pentru a filosofa mai bine. Desigur, asta se întâmpla la beție și în glumă, căci lui Cioran îi plăceau de fapt femeile – de unde probabil și pesimismul care i-a atras numele de ”filosoful disperării”.