Daniela D.

Mă sună mama: “Dana, o mai ții minte pe tanti Stela de la scara 2, aia care a fugit cu unul la București acum 12 ani și a rămas pe-acolo? Ei, a murit.”

Scorpia aia? Cum să nu o țin minte? Toată copilăria și adolescența timpurie am crezut că tanti Stela a fost creată cu două obiective : 1) să mă pândească pe mine de după perdea și 2) să mă pârască la mama. Ea îi raportă maică-mii, din proprie inițiativă, că aruncam de la geam pungi cu apă în capul trecătorilor, că băgam în casă câini și pisici să le fac baie în cadă (în paranteză fie spus, o dată am încercat să bag o pisică în mașina de spălat, pusesem dero, frumos, ca să iasă curată bec. Norocul ei că, intuind că ceva nu e în regulă, m-a zgâriat rău și a fugit sub pat, de unde nu a ieșit nici împunsă cu coada măturii), că am machiat cu trusa ei de farduri jumătate dintre fetițele din cartier în fața blocului și că am făcut cadou unei cerșetoare un colier la care mama ținea foarte mult, dar mi s-a părut că un astfel de cadou ar putea să o înveselească (era o cerșetoare foarte tristă, iar pe vremea aceea nu aveam noțiunea de “prioritate”).

Și acum tanti Stela murise.

Cocoșată de empatie, am întrebat: “Abia acum?”

“Trebuie să te duci să îi duci o coroană din partea familiei, că tu ești acolo, la București”

Unul dintre cele mai mari dezavantaje ale rezidenței în București, când tu ești din provincie, este că toate rudele tale rămase la Cuca Măcăii te consideră reprezentantul lor oficial în capitala țării. Dacă au vreo treabă prin București, decât să bată ele atâta drum, mai bine o faci tu, că “tot ești acolo”. Dacă au vreun drum la București, decât să plătească cameră de hotel, mai bine se cazează la tine, că doar e moca și, culmea bucuriei, suntem rude. Și din același motiv, acum trebuia să mă duc să așez o coroană la capul adormit întru veșnicie al lui tanti Stela.

Am comandat o coroană online, ceea ce a durat oarece timp, pentru că nu am știut ce mesaj să trec pe panglică, în așa fel încât să nu mint prea tare. “Regrete eterne” mi s-a părut de-a dreptul exagerat, nu regretam deloc, cu atât mai puțin etern. “Sincere condoleanțe” se adresează rudelor, nu mortului, iar pe fata lui tanti Stela o cunoșteam prea vag că să îi urez orice, darăminte sincer. Am ales într-un final “Nu te vom uita niciodată”, pentru că aici nu mințeam cu nimic, pe tanti Stela chiar nu o voi uita niciodată, atâta răutate nu poți uita nici să vrei cu tot dinadinsul.

Tot ceea ce a obținut mama de la mine a fost să duc coroana la capelă și să o las acolo. Nu înmormântare, nu priveghi, nu pomană.

Am intrat în capelă puțin înainte de ora închiderii, pentru că, dacă nu știați (eu nu știam, de exemplu) capela se închide peste noapte ca o frizerie, cu tot cu mortul din ea (deși nu înțeleg de ce, absolut teoretic nu va dori nimeni să îți fure mortul, să îl vândă în Vitan sub prețul pieței).

În capelă, râsete ca la botez. Moartea lui tanti Stela înveselise multă lume. Vreo trei grupuri de câte 4-5 oameni povesteau chestii cât se poate de lumești și dintre cele mai amuzante. În mijloc, pe o masă, tanti Stela ședea nesupravegheată, cu o față încremenită și apatică, cum mi-o aminteam de vie.

Când am intrat, o femeie cam de vârsta mea s-a desprins dintr-un grup și s-a îndreptat spre mine, întrerupându-și râsul. Pe măsură ce înainta, ochii i se umpleau de lacrimi. Când a ajuns la mine deja hohotea. Mi s-a aruncat în brațe, urlând: “Mămicaaaa meeaaaaa!”

După ce mi-a jelit în ureche, și-a revenit brusc, m-a luat de mână și m-a tras spre moartă. Pe drum, m-a chestionat, cu o voce neafectată de nicio emoție: “Dar cine sunteți?”. “Am fost vecini când eram noi două mici, familia D, dacă îți amintești”. Nu își amintea, în mod evident, dar a zis:”A, sigur!”.

Am ajuns lângă moartă. Îmi era drag să o privesc pe tanti Stela moartă la fel de mult cum îmi fusese să o privesc vie, așa încât îmi doream intens ca experiența să fie cât mai scurtă.

Pe neașteptate, fiică-sa a început să țipe: “Cui mă lași, mamicooooo???!!”

Nu era momentul să îi spun atunci și oricum știa și ea că mămica ei o lăsa în apartamentul pe care se băteau amarnic de ani de zile. Relația lor fusese zăvoraniană, se dăduseră reciproc afară din casă în mod curent și trăiseră cam toată viață într-o frumoasă comuniune de tip șoarece-pisică.

A început să mângâie hainele moartei cu o blândețe poetică și să îi vorbească cu o duioșie cu care nu cred că își vorbiseră vreodată: “Ce cuminte ești! Ce frumoasă și cuminte ești, mămică!”.

Frumusețea, știm cu toții, este în ochii privitorului. Nu e nimic de discutat aici. Dar ca să zici de un mort că e cuminte, ca și cum cumințenia lui este opțională, și nu inerentă, mi s-a părut exagerat. Tocmai meditam la asta, când a ridicat capul spre mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat: “Nu-i așa că e cuminte?”. Partea ciudată e că întrebarea nu era retorică. Femeia aștepta un răspuns. “Păi sigur că e!” – a fost cel mai deștept lucru pe care am găsit să i-l spun. Ca și cum nu ar fi fost sigură dacă moarta e cuminte sau nu, iar răspunsul meu o lămurise definitiv, cu un aer ușurat, s-a îndepărtat de sicriu și s-a alăturat unui grup căruia a început să îi povestească ceva despre administratorul de bloc.

M-am rezemat de un perete, ca să aștept momentul oportun să îi zic cu un aer îndurerat că plec.

Din când în când, pe ușă mai intră cineva și atunci sceneta se repeta până la detaliu: fata lu’ tanti Stela își întrerupea bârfa voioasă, se întrista pe drum către noul venit, i se arunca în brațe plângând, îl trăgea pe acela lângă sicriul din care tanti Stela era nevoită să o lase să își facă de cap la înmormântarea ei și îl întreba pe nefericit dacă este adevărat că tanti Stela este cuminte.

De remarcat că, în unanimitate, toți am declarat că tanti Stela este cuminte, niciunul dintre noi nu a avut altă opinie.

“Ei, cum era tanti Stela, Dana?” – m-a întrebat mama mai apoi.

“Cum să fie, mamă, era cuminte.”