Postul nu e post destul

Vomitând cu Marele Alb (ultima parte)

Ionuţ Şendroiu

 

Îmbrăcată în costumul de scufundare, Anastasia s-a plasat prima lângă zona care permitea accesul în cușcă, așteptând OK-ului căpitanului. Gagica lui Manchester a urmat-o, reușind să-și pună costumul fără mari peripeții, cu o singură pauză pentru vomitat. Înainte de a pleca spre zona scafandrilor, şi-a trecut cu tandrețe degetele prin părul iubitului.

 

– Vii și tu, sweetheart?

 

Sweetheart, atârnând pe balustradă precum unul din ceasurile topite ale lui Dali, i-a dat un răspuns  lipsit de romantism, dar care părea extrem de sincer.

 

– No fucking way, honey!

 

Deși refuz să cred că a învățat această replică la orele de engleză de la școală, se pare că Sânziana a priceput că britanicul nu se va scufunda, deci costumul pregătit pentru el este disponibil. L-a luat din cuier cu un gest de acum ori niciodată, şi-a scos sandalele fără să mai piardă timpul cu desfacerea cataramelor și a început să se dezbrace.

 

Cu stomacul la psihiatru

 

Combinația dintre ruliu, tangaj și mirosuri pestilențiale este devastatoare pentru un stomac mai puțin obișnuit cu oceanul. Ca unul care lucrează pe mare mai bine de șase luni pe an, nu mă pot plânge că stomacul meu ar fi vreun inocent, deși sunt mai degrabă obișnuit cu nave mari, de foraj, mult mai stabile. Cât despre mirosuri, trebuie să admit că până și cele mai dure damfuri cu care te poți întâlni într-un cabinet medical sunt mult mai decente decât cele emanate de butoiul cu momeală administrat de musul George.

 

Cu toate astea, tentativa de a mă apleca să-mi descalț sandalele, mi-a pus capac. Am apucat să ajung în timp util la balustrada de la babord. Cafeaua de la micul dejun a țâșnit cu boltă, amintindu-mi vag de golul lui Hagi din meciul cu Columbia, de la mondialele din ‘94. Noroc că nu bătea vântul!

 

Dacă în caz de intoxicație cu alcool sau vreun aliment dubios, vomitatul te ajută să te simți sensibil mai bine după, în caz de rău de mare vomitatul nu te ajută cu nimic. Te simți la fel de groaznic, deoarece problema care îți generează starea proastă nu se află în stomac și nu o poți elimina prin vomă. În caz de rău de mare, bietul stomac e doar o victimă colaterală.

 

Mi-am scos sandalele prin metoda lui Senzy, fără să mă mai aplec, eliberându-mi călcâiul drept prin apăsarea baretei cu degetele de la stângul și invers. Costumul de scufundare, jilav, mi s-a lipit de piele ca un limax. După ce mi-am tras fermoarul peste burtă, a trebuit să mă mai aplec odată peste balustradă. Fragmente din batonul de cereale, impregnate în cafea. Jenant.

 

La cina din seara precedentă băusem o sticlă dintr-un superb Chenin Blanc și m-am consolat cumva cu faptul că nu se regăsea acum printre ravagiile făcute de răul de mare. Ginul evacuat de Manchester fusese, foarte probabil, consumat mult mai spre dimineață.

 

Între timp, Sânziana s-a echipat complet în costumul de scafandru, arătând ca un câine din rasa Shar Pei, iar căpitanul începuse deja să desemneze pozițiile pe care fiecare urma să le ocupăm în cușcă. Poziția unu, la marginea din stânga, prietena lui Manchester. Numărul doi, Anastasia.

 

– Number three, strigă Senzy și țășni lângă soră-sa, prea repede pentru a-i permite căpitanului să remarce ceva în neregulă cu înălțimea ei. Sânziana nu avea cum să atingă cu picioarele podeaua cuștii, așa că era obligatoriu ca eu să trec lângă ea, pentru a o susține în caz că obosește.

 

Nu am mai riscat să mă aplec pentru a încălța cele două botine ale costumului de scufundare, mi-am luat camera foto subacvatică și mi-am dat drumul în cușcă desculț.

 

– Number four!

 

Testasem temperatura apei pe plajă și mă așteptam să fie al dracului de rece, dar când am atins cu tălpile podeaua metalică a cuștii, senzația m-a electrocutat. Noua perspectivă, în schimb, printre gratiile cuștii, era impresionantă. Valul care tocmai venea spre noi, rupea linia orizontului, formată din stâncile Geyzer, iar ca să-l privesc a trebuit să mă uit în sus, ceea ce nu a fost o idee prea bună.

 

Bucăți de piersică, parțial digerate, mi-au zburat din gură fără să am vreo șansă să le pot controla. Cu fruntea lipită de cauciucul barei de care trebuia să ne ținem, am urmărit fragmentele galbene de vomă în timp ce se scufundau. Câteva siluete întunecate au pătruns fulgerător printre gratiile cuștii și s-au năpustit asupra lor, făcându-le să dispară în câteva secunde.

 

– Taaati, niște pești ți-au mîncat voma, strigă Sânziana, scoțând capul din apă, lângă mine. Mi-a luat din mână camera subacvatică și s-a scufundat din nou, după care a revenit la suprafață arătându-mi poza asta:

 

– Uite peștii care au mâncat tot ce ai vomitat!

 

Păreau o specie de macrou, după aspect. Mi-era rău. Probabil că nu voi mai mânca macrou un timp. Mi-era infernal de rău, de fapt. Cușca se mișca în sus și în jos, urmând mișcările schifului, de care era fixată. Pescărușii se mișcau pe deasupra, totul se mișca. Până și poza făcută de Senzy era mișcată. Cea mai enervantă chestie despre răul de mare este că, odată declanșat, te lasă foarte greu.

 

După ce a cincea persoană s-a decis, în fine, să intre în colivie,  căpitanul a închis capacul. Se pare că numărul 6, oricine a fost, a preferat balustrada de la babord.

 

Sub apă

 

Căpățâna de ton lansată de Smochină a plescăit în apă la mai puțin de doi metri de cușcă. Se putea vedea cum mâzga cu care a uns-o generosul George începe să se ridice la suprafată și să plutească în jurul locului în care se scufundase scârboșenia. Am tras aer în piept și m-am scufundat, sperând că sub apă mișcările se percep mai puțin iar mirosurile nu se simt.

 

Termic, am avut senzația că mi-am băgat fața în zăpadă. Greața nu mi s-a diminuat prea mult, doar că necesitatea imperioasă de a vomita era percepută acum ca un fel de sufocare. Privit de sub apă, capul de ton părea și mai aproape de mine. Aveam senzația că dacă întind mâna printre gratii, pot să-l ating. Am focusat camera pe căpățâna de ton, care plutea ireal, atârnată de funia verde, printre razele filtrate de suprafața oceanului și … WOW! Un rechin alb, lung cât un Dacie 1300 zâmbea, efectiv zâmbea la câțiva metri în spatele capului de ton.

 

mare alb zambind

 

Senzația aia că ți se face rău pe o șosea cu serpentine, oprești mașina să vomiți și din tufișul de pe margine te privește un urs. Conținutul stomacului se blochează ca într-un stop cadru, deși greața persistă. Am țâșnit cu capul afară din apă, iar din gură mi-a tâșnit un pumn de lichid galben, un terci de piersică și cereale. A fost ca lansarea unei rachete în două trepte. Gura mi s-a eliberat și am tras aer adânc și pe nas și pe gură, în timp ce un triunghi negru a făcut o piruetă la cîteva palme de cușcă. Funia de care era legat capul de ton, cu baliza portocalie cu tot, se blocase în grilajul cuștii fix în dreptul meu.

 

IMG_2224

De sfoara aia verde care trece prin baliza portocalie este legată momeala pentru rechini, iar triunghiul ala negru din fața cuștii e un mic fragment dintr-un mare alb. De cauciucul negru din prim plan ar fi trebuit, teoretic, să mă țin cu ambele mâini.

 

Patru capete de scafandru au ieșit brusc din apă, aproape în același timp, trei în stânga și unul în dreapta mea. Anastasia și Senzy țipând simplu, iar americanca de lângă mine strigând tare ”Fuck!”. După care a tras aer în piept și a repetat: ”Fuck, fuck fuck!!!”. Prietena lui Manchester a scos doar un ”wow”, dar a fost un ”wow” din tot sufletul.

 

Smochină a tras de cîteva ori de funie fără succes, încercând să îndepărteze momeala de cușcă. Se pare că funia se blocase undeva deasupra, în grilajul capacului. Căpitanul s-a aplecat peste bord, pe deasupra cuștii, încercând să elibereze funia. Mi-era prea greață pentru a avea chef să urmăresc acrobații pe valuri, așa că am tras aer în piept și m-am scufundat din nou.

 

Capul de ton se bălăngănea hidos cîteva palme în fața grilajului. Am încercat din nou să focusez camera pe el, când o fantoma imensă a fulgerat cadrul dinspre stânga spre dreapta.

 

marele alb trecand_k

În prim plan se vede căpățâna de ton, cu gura în jos, falca inferioară fiind parțial ieșită din cadru. Carnea este sfârtecată de o mușcătură pe locul ochiului drept.

 

E incredibil cum acești giganți se mișcă prin apă fără cea mai mică vibrație. Cele peste o sută de milioane de ani de evoluție pe care le au în spate fac din ei niște ființe absolut remarcabile. Comparativ cu ei, noi abia începem să ne alfabetizăm în ceea ce privește locomoția. Până și creaționiștii admit că Noe însuși, pe vremea când se plimba cu arca, îi știa de frică.

 

Adevărul este că nu mă simțeam foarte confortabil știind că momeala este practic lipită de cușcă în timp ce rechinii fac cercuri în jur. Marii rechini albi, nu orice rechini.

 

Am scos capul la suprafață și l-am văzut pe Smochină cum se pregătea să arunce din nou. Tentativa căpitanului de a desprinde funia de grilaj fusese un succes. Bucata de ton a zburat pe deasupra cuștii și a plonjat sub creasta unui val care a adus-o din nou, la câțiva metri de cușcă. Începeam să cred că Smochină o face intenționat. Ne-am băgat toți cinci sub apă. Silueta unui mare alb s-a materializat de nicăieri  și a dat un ocol elegant căpățânii de ton.

 

mare alb 3

Apoi, insensibilă la magia mișcărilor Marelui Alb, căpățâna de ton a început să fie trasă … spre cușca noastră!!! Smochină, l-am înjurat în gând (destul de porcos), ești nebun?!

 

Funia s-a mișcat apoi brusc, iar rechinul a atacat, moment în care am ieșit să respir. Senzy și Anastasia țipau deja afară din apă, iar capul rechinului a țâșnit într-o explozie de stropi, la circa 20 cm de cușcă, în dreptul lor, cu gura făcută pâlnie, încercând să apuce momeala, pe care Smochină a apucat să o salte peste cușcă. Apoi, rechinul s-a izbit cu botul de gratii și s-a scufundat, într-un cor de țipete. De data asta, nu s-a mai auzit nici ”fuck”, nici ”wow” ci doar țipete, ascuțite și oneste.

 

IMG_2219 rszd

 

Senzy, încă șocată de contactul vizual cu rechinul, părea că intrase cu totul la apă, iar costumul de scafandru şi ochelarii îi sunt și mai mari decât la început.

 

După ce am urcat la bord, m-am dus glonț la balustrada de la babord și am vomitat temeinic, împreună cu Anastasia. Am reușit cu greu să ies din costumul de scufundare, iar sandalele m-am aplecat să le încalț numai după ce schiful a fost tras la debarcader.

 

La coborâre, i-am lăsat 20 de Rand lui George (circa 2 $), care mi-a mulțumit și m-a încurajat, povestindu-mi că și el, când a ”intrat în afacerea asta cu momeala pentru rechini”, timp de 3 zile a avut rău de mare încontinuu, și pe gură și pe jos. La fel ca domnul din Manchester.

 

În ultima zi petrecută în Cape Town am vizitat Muzeul de Științe Naturale, iar Senzy a exclamat cu voce tare, în mijlocul secțiunii de faună marina: ”Taaati, uite, ăștia sunt peștii care ți-au mâncat voma!”. Se numeau Cape Horse Mackerel (Trachurus capensis).

 

Din fericire, se pare că nici unul dintre vizitatorii aflați în acel moment în muzeu nu înțelegea românește …

 

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

Share:

11 comments

  1. Belle dImagination 21 April, 2015 at 06:18

    Nu se mai fac domnule copii ca pe vremea noastră.
    Păi îndrăzneam noi să intrăm în cuşcă cu marele alb la 2 paşi dacă adulţii nu ne permiteau asta?

    Îndrăzneam noi să ne educăm părinţii cu privire la ce fel de animale îi amuşină?

    BRAVO SÂNZIANA!

  2. Nedu Merit 21 April, 2015 at 07:06

    Clar, doc` Sendroiu, pledoarie pentru televizor.
    Am văzut chestii de-astea, ba chiar şi oameni sfârtecaţi de rechini, dar e tare mişto în fotoliu, nu te doare nimic.
    Aşa o să fac şi cu catastrofele aviatice: o să mă uit pe Viasat History, n-am chef să zbor ca să le văd de aproape.
    PS1: Americanca aia a fost singura care a pronunţat noţiuni corecte.
    PS2: Horse Mackerel??? Pix, rafturile din supermarket sunt pline cu aşa ceva.

  3. chocolate 21 April, 2015 at 09:51

    Bine că nu am apucat să beau cafeaua…

  4. RoseN 21 April, 2015 at 10:19

    Mdaaaa, deci clar aceasta minunata experienta nu se va afla ever on my bucket list 😀
    dar ce talent pe domnu doc, aaaaiaiiii e o zi minunata sa ții post negru dupa asa descrieri plastice :))))

  5. ady 21 April, 2015 at 10:22

    Nu-i corect! Aveam niste macrou pe lista de cumparaturi….

  6. CID 21 April, 2015 at 11:11

    Ca de obicei,formidabil,excelent,superb.
    A devenit un truism pe acest minunat site de cultura,dar nu ma pot abtine.
    SA SCRIE NUMAI DOCTORII CA EI STIE !!!
    Pisica ma aproba mieunand hotarat.Sau poate doar vrea niste macrou ?

  7. boemul 21 April, 2015 at 14:08

    pentru cine chiar nu vrea să mai mânînce vreodată vomitofag, francezii zic “mac”, prescurtare de la maquereau, fix la ce zicem noi peşte. peşte d-ăla cu ceafă lată şi ghiuluri.

  8. ErRon 21 April, 2015 at 14:12

    Căutam o cură de dat jos kilogramele câştigate de sărbători.
    Una mai eficientă ca acest text nu cred să existe!
    Am ştiut, de la prima strigare a titlului, că pot să mă bazez pe Doc!!

  9. Belle dImagination 21 April, 2015 at 22:03

    ErRon, mie mi s-a făcut o foame cruntă când am citit prima parte. Fix aia cu peştele fezandat. A trebuit să fac eforturi teribile să mă abţin de la mâncare.

  10. Cristi 24 April, 2015 at 13:07

    Doc, doar un cuvant iti spun: mere.

  11. Tetelu 22 June, 2015 at 14:22

    Ma bucur pentru ca mi-am adus aminte sa mai revin pe Dailycotcodac si pentru ca am gasit acest articol minunat scris de domnul doctor. Mereu a scris frumos dar acum mi-a placut tare mult. Nu stau acum sa caut pe internet poze cu rechini cu pui de foca in gura dar poza Sânzianei este de zeci de ori mai sugestiva decat un pui de foca speriat. Doctore, multumesc!

Leave a reply