Postul nu e post destul

Vomitând cu marele alb (2)

Ionuţ Şendroiu

 

Vomitând cu marele alb (2)

 

La scurt timp după ce ambarcațiunea, un schif cu două punți, și-a început slalomul printre stâncile pe care le-ați văzut în imaginile din episodul precedent, singurul copil care s-a mai urcat la bord în afară de Anastasia și Sânziana, un puști longilin din State, având în jur de 14 ani, s-a ofilit pe o banchetă. Slalomul a fost mult mai greu de digerat decât se poate înțelege din poze datorită numeroselor stânci subacvatice, care, deși nu apăreau în fotografie, trebuiau ocolite. Imediat ce stâncile s-au mai rărit, căpitanul i-a dat blană, iar puștiul și-a pus un prosop în cap și a început să se decoloreze dramatic. Mi-am luat fetele deoparte și le-am recomandat să privească în zare spre repere care nu se mișcă.

 

1

 

Trombele de spumă pe care le împroșca schiful când spărgea valurile la viteza aia nu ne permiteau foarte multe repere vizuale nemișcate, cu excepția zecilor de pescăruși care au început să urmărească nava, zburând la fel de repede. Cel mai constant dintre ei s-a dovedit un lup de mare, care părea legat de schif cu o sfoară invizibilă.

 

2

 

În scurt timp, am ajuns în faimosul canal al rechinilor, dominat de stâncile pe care leneveau focile, iar căpitanul a redus viteza. Nu se vedea nici țipenie de pui de focă, din ce am observat prin obiectivul aparatului foto, dar multe foci păreau gravide. Probabil că urmau să nască prin mai, așa cum scria în ghidul turistic. Presupun că nu e deloc simplu să deosebești o focă gravidă de una supraponderală, deoarece, în cazul focilor, a fi normoponderal e o noțiune extrem de vagă.

 

3

 

Apoi, motoarele s-au oprit complet și ne-am simțit teleportați într-un documentar despre faună marină. Stomacele noastre, în schimb, au intrat într-un film de groază. Valurile au început să se joace cu schiful lovindu-l ba în tribord, ba în babord, ba în pupă, într-o succesiune absolut aleatorie. Când navigam, toate valurile izbeau prova, dar acum, era imposibil de prevăzut care margine a ambarcațiunii se va ridica în secunda următoare și cât de mult.

 

La câteva sute de metri în față se legăna schiful altei firme care organiza scufundări printre rechini. Ceața care plutea deasupra oceanului și norii apoși făceau ca scena să pară cumva ireală, o acuarelă peste care cineva a vărsat un pahar mare de curacao blue.

 

5

 

Echipajul nostru era format din trei persoane: căpitanul (practic, tipul care ne-a ținut instructajul), un marinar cu față de smochină confiată, a cărui treabă părea să fie manipularea de parâme, odgoane și alte chestii din categaria funii și un mus negru, pe nume George, însărcinat cu prepararea momelii.

 

Liniștea nu a durat mult. Palmând un chiștoc umed, marinarul cu chip de smochină a pus în funcțiune scripetele ancorei.

 

Tipul din Manchester

 

A fost primul care și-a pus mâna la gură și s-a împleticit spre inscripția TOILET la scurt timp după ce cablul ancorei a început să zdrăngănească pe scripete. Deși nu am vizitat-o, presupun că buda schifului era la fel de înghesuită ca toaleta unui autocar. Zgomotele care s-au auzit de acolo imediat ce englezul a închis ușa au avut contribuția lor, probabil, la culoarea verde pe care au căpătat-o două dintre pasagere, una din ele fiind chiar prietena lui.

 

– Cine simte nevoia să se răstească la ocean, ne-a anunțat căpitanul, cu eleganța-i marinărească, este invitat să o facă peste babord. La tribord vom lansa cușca pentru scufundare.

 

Recomandarea căpitanului a fost prompt urmată de cele două turiste, care ne-au întors imediat spatele și s-au sprijinit în coate pe balustrada de la babord. Anastasia li s-a alăturat în momentul în care Manchester a deschis ușa budei, arătând-și fața transpirată și lividă.

 

– Mă tem că veți avea nevoie de un instalator, a bâiguit el, după care s-a întors precipitat în WC.

 

Damful care a însoțit scurta alocuțiune a lui Manchester a lăsat în aer și un vag iz de gin, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă vărsăturile i-au fost provocate mai întâi de mahmureală sau de răul de mare. Dilema mea de tip oul sau găina a fost brutal întreruptă de britanic, care s-a ivit din nou în dreptul budei, de data asta având o față oarecum cenușie. Strângând cu ambele mâini balustrada, s-a apropiat șovăielnic de locul în care vomita gagică-sa și s-a potrivit cu capul spre ocean. Nu părea că se uită după rechini.

 

Cantina rechinilor

 

Apoi a intrat în scenă George, care a umplut o găleată cu apă din ocean și, lipăind în cizmele de cauciuc, a deschis ușa budei și a blocat-o cu călcâiul în poziția deschis. În timp ce manipula în acel spațiu îngust găleata, un mop și ceva ce părea o mare ventuză de desfundat chiuvete, mirosul oferit de ușa larg deschisă a budei ne-a lăsat pe toți să înțelegem că Manchester nu doar a vomitat acolo. Ca ecologist, am remarcat cu satisfacție faptul că George nu a folosit nici un produs de curățare sau vreun gel de toalete în timpul acestei operațiuni. Cu satisfacție moderată, totuși, trebuie să precizez.

 

Când George și-a pus mănușile și s-a apropiat de un butoi slinos, situat la pupa, căpitanul ne-a avertizat că va începe o etapă mai delicată, dar esențială a excursiei noastre: momirea rechinilor.

 

– Ceea ce-i atrage cel mai tare este mirosul sângelui de focă, dar, în afara sezonului de creștere a puilor, rechinii se mulțumesc și cu foci moarte. Vom încerca acum este să-i facem să creadă că pe lângă shiful nostru plutește un cadavru de focă.

 

În momentul în care George a deschis capacul, pescărușii au înebunit, iar părinții puștiului filiform, care se aflau mai aproape de butoiul cu momeală, s-au aplecat peste babord, într-o sincronizare aproape perfectă. Damful emanat de butoi putea imita lejer mirosul unui cașalot în descompunere, care a suferit masiv de indigestie înainte de deces. Conținea, în principiu, capete, mațe și cozi de scrumbii, temeinic împuțite, care pluteau într-o mâzgă rozalie. George a luat un mai și a început să bată cu el ingredientele de mai sus, ca un viticultor care strivește struguri. A obținut o spumă extrem de scârboasă, în timp ce țipetele pescărușilor au devenit insuportabile. Sânziana s-a strecurat, grăbită, lângă Manchester.

 

George s-a oprit să-și examineze opera. Probabil mulțumit de gradul de omogenizare, a lăsat maiul jos și a scos dintr-o ladă o căpățână de ton de vreo două-trei chile, pe care a fixat-o la capătul unei funii verzi de poliester, trecută prin branhiile și prin ochii peștelui. Apoi, a înmuiat-o de câteva ori în compoziția din butoi, ca pe un plic de ceai. Anastasia, care se ridicase la un moment dat să urmărească voltele din ce în ce mai disperate ale pescărușilor, și-a reluat poziția aplecat, peste balustrada vomitătorilor.

 

Smochină a luat funia cu căpățâna de ton pregătită de George și a aruncat-o lung în apă, spre tribord, provocând stolul de pescăruși să zboare după ea.

 

Există studii care demonstrează că rechinii pot detecta mirosul unei picături de sânge de la câteva zeci de kilometri. Dacă este așa, probabil capul de ton pe care Smochină îl plimba acum prin apă, trăgând de funie încoace și încolo, ar fi putut fi perceput de rechini cam de pe lângă plaja din Mangalia. Mai ales după ce  George a aruncat peste bord și câteva găleți de mațe zemoase din butoi.

 

Cam ăsta a fost momentul în care cafeaua din stomacul meu a dat primul semn că ar vrea să iasă.

 

Primii șase

 

OK guys, momentul mult așteptat a venit, a exclamat căpitanul. Primii șase dintre cei care vreți să-l vedeți pe Marele Alb de aproape sunteți invitați să îmbrăcați costumele de scufundare și să coboarâți în cușcă.

 

Doi englezi tineri, bronzați și atletici, genul amatori de surf, au început să se dezbrace cu o dezinvoltură demnă de invidiat. Un cuplu de polonezi i-a urmat, cu gesturi robotice. După cât de tare erau în slow motion, bănuiesc că luaseră o doză cel puțin dublă de tablete anti-rău de mare, al căror efect secundar este sedarea. Oricum, riscul de a adormi în cușcă era minim, apa fiind atât de rece încât te putea trezi mai eficient decât zece cești de espresso, băute una după alta. Părinții puștiului filiform, care continua să zacă cu capul sub prosop, s-au mobilizat și ei, deși nu păreau foarte convinși.

 

Doar surferii apucaseră să intre în colivie, iar polonezul era călare pe marginea schifului, cu un picior pe buza cuștii, când funia verde a vibrat. Câteva secunde mai târziu, înotătoarea dorsală și vreo doi metri de spinare întunecată au tăiat suprafața apei, practic fără să stropească.

 

6

 

Smochină a mai lăsat niște funie să curgă, iar rechinul s-a sufundat din nou. Polonezul a retras rapid în barcă piciorul cu care fusese surprins deasupra cuștii. Îmi închipui că simțea furnicături pe talpă.

 

Marele alb s-a arătat din nou, de data asta numai cu capul, pe care l-a scuturat violent de câteva ori într-o parte și-n alta, încercând să desprindă căpățâna de ton din funia cu care era prinsă.

 

Funia nu era prevăzută cu nici un cârlig sau altă sculă de pescuit care ar fi putut răni animalul. Apoi, s-a întâmplat o chestie foarte tare. Rechinul a scuipat capul de ton și s-a scufundat, iar Smochină, cu o mișcare dibace, a tras rapid momeala spre schif.

 

cap rechin scuipa cap ton

 

Aproape că o ridicase la bord, când rechinul a țâșnit din nou din apă, cu fălcile căscate atât de larg încât părea că e gata să-și scuipe dantura și a înhățat capul de ton, înghițindu-l cu tot cu funie, până aproape de baliză. Apoi, în cădere s-a izbit de coca schifului, arătându-și burta albă.

 

7

 

A încercat din nou să smulgă tonul din funie, scuturând cu putere capul, dar faptul că acum se lovea de copastie l-a deranjat, probabil, așa că i-a dat drumul și a dispărut în ocean. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât nu am reușit să fac decât două sau trei fotografii.

 

În exclamații de wow, ceilalți patru scufundători s-au grăbit să-și ocupe locurile în cușcă, în timp ce George a mânjit din nou ceea ce mai rămăsese din căpățâna de ton cu magica sa licoare din butoiul cu momeală. Anastasia, revenită la viață după apariția rechinului, a luat din cuier un costum de scufundare și a început să se dezbrace.

 

Căpitanul ne-a explicat comportamentul aparent ciudat al rechinului, care, dacă nu-și poate înghiți prada din prima, îi dă drumul, pentru a mușca apoi altă halcă, din altă parte a corpului.

 

– Rechinii poate că nu sunt foarte inteligenți, a filozofat căpitanul, dar au niște reflexe brici!

 

Timp de o jumătate de oră, cât primii șase au stat în cușcă, un alt rechin, ceva mai mare decât primul, și-a încercat norocul cu capul de ton, dar nu am mai făcut multe poze, fiind ocupat să-mi îmbrac costumul de scufundare.

 

Urmam noi …

 

8

 

– va urma – 

 

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

Share:

8 comments

  1. Megami 20 April, 2015 at 00:51

    Domnu’ doctor, ca dovada a talentului dvs. literar, e dis de dimineata la noi si eu ma simt ca o femeie in primul trimestru de sarcina 🙁

  2. Belle dImagination 20 April, 2015 at 01:21

    Dom doctor, începeţi să mă faceţi să cred că am ratat o strălucită carieră de anatomopatolog. Că descriaţi aşa de vizual mirosurile alea, încât brusc şi fără de avertisment – şi fără legătură am simţit o foame cruntă. Acu tre să mă duc la culcare fără cina târzie. Dar nu vă port pică, cică accesele de foame declanşează mecanismele de multiplicare ale neuronilor. Şi uite aşa devin eu mai deşteaptă

  3. Cristi 20 April, 2015 at 08:57

    Mi-am adus aminte de un banc on-topic:
    “La instructajul turistilor li s-a comunicat ca in cazul in care sunt atacati de rechini este recomandabil sa-si faca nevoile in panataloni.
    – Si nu ne mai mananca rechinii?
    – Ba da, dar cu scarba.”

  4. Nedu Merit 20 April, 2015 at 14:38

    @ Cristi:
    … şi având în vedere faptul că rechinii nu sunt prea inteligenţi şi nici caca nu le place, există şansa ca aceştia să dea drumul prăzii şi să se întoarcă în partea a treia a povestirii.
    Chiar aşa, dom` doctor, “va urma“ ??? ARE YOU SURE, vorba unei îndrăgite reclame? 😯

  5. Nedu Merit 20 April, 2015 at 14:51

    Doc` Şendroiu, dacă îmi permiteţi o sugestie:
    Ca să nu oripilăm definitiv cititoarele de sex feminin (care, iată, vomită şi la ora aceasta) eu zic să băgaţi în partea a treia şi ceva despre cum era să o păţească Babatunde fiindcă nu i-a încăput tot fizicul în cuşcă.
    (Noroc că rechinii scuipă ce nu pot să înghită de prima dată, păi nu?)
    Părerea mea.

  6. Nedu Merit 20 April, 2015 at 15:04

    Desigur, “cititoarele de sex feminin“ e o figură de stil, n-am eu treabă cu pleonasmele.

  7. Belle dImagination 20 April, 2015 at 16:58

    Huăăăă domnule Merit! După ce că domnii cititori de sex masculin nu se implică în vieţile noastre în niciun fel, nu ne oferă eroi capabili să ne facă să ne simţim în siguranţă, capabili să ne apere de orice, de la un atac terorist la o groaznică infestare cu şoarici sau păianjeni, după ce că nu donează ca nişte bărbaţi adevăraţi ca să poată avea Divinul liniştea necesară pentru a crea glume pe care să le auzim la iubitorii de Radio Zu, acum vreţi să ne lăsaţi şi fără de Babatunde?
    Huăăăă! Mânărie!

  8. Nedu Merit 21 April, 2015 at 07:14

    Duamna Belle, bărbaţii se mai implică dar… selectiv, după preferinţe.
    Mă duc să caut o blondă, iar gogoşari o să iau de la supermarket. Asta este.
    În ceea ce-l priveşte pe Babatunde: sunt sigur că doc` Sendroiu o să ne relateze alte şi alte întâmplări cu maimuţe fezandate şi alte delicatese exotice. Babatunde e în siguranţă.

Leave a reply