Megami

În 2013, mâncarea tradițională japoneză (washoku, pentru cunoscători și cusurgii) a fost declarată patrimoniu cultural UNESCO. Cu 10 ani înainte, un vajnic urmaș al dacilor și al romanilor, cunoscut cititorilor DC sub numele de cod Domnu Japonezu, pășea pentru a doua oară pe tărâmul Soarelui Răsare, unde soția îi punea cu entuziasm în față o gogoașă verde.

– E o prăjitură tradițională japoneză, îmi place la nebunie!

De obicei suspicios în ceea ce privește comestibilitatea produselor internaționale, Dl. Japonezu s-a gândit ca na, e prăjitură, cât de rea poate să fie, și a mușcat cu încredere. Pentru o clipă, darul graiului i-a fost răpit de învelișul exterior, un fel de cocă necoaptă și cleioasă din pastă de orez. Apoi a ajuns la umplutură.

– Tu, asta are gust de fasole!

– Păi e pastă de fasole roșie cu zahăr! Așa-i că-s grozave chestiile astea? a ciripit D-na Japonezu, ai cărei obrăjori rotunjiți considerabil demonstrau fără umbră de îndoială aprecierea sinceră pe care o nutrea față de bucătăria japoneză. Dl. Japonezu, pentru care fasolea nu apărea decât în combinații gen iahnie, ciolan afumat, fasole bătută sau fasole cu ceapă, a manifestat un entuziasm de nivel similar, doar că în direcția opusă, refuzând să mai pună gura pe orice produs tradițional nipon în următorii câțiva ani.

Sashimi de fugu, o delicatesă extrem de scumpă. Dacă fugu, peştele balon, nu e pregătit cum trebuie, mori otrăvit pe loc, aşa că e recomandat să plăteşti nota înainte, să nu le faci pagubă oamenilor.

Postul auto-impus a luat sfârșit odată cu sosirea socrilor în Japonia, când, văzând cu câtă neîncredere se uită mama soacră la delicatesele locale, s-a oferit galant să guste întâi din toate, începând cu sashimi. Pentru cei mai puțin pasionați de mâncărurile exotice, sashimi sunt felii de pește crud, foarte proaspăt, încă mișcând câteodată, spre disperarea D-nei Japonezu, care, nefiind o iubitoare de animale, se declara ferm în favoarea sacrificării acestora cu oareșce timp înainte de a-i fi puse în farfurie. Felii delicate, aproape transparente, tăiate cu lame de calitatea săbiilor de odinioară, de către bucătari pregătiți ani de zile până ajungeau să pună mâna pe aceste neprețuite trufandale. Felii de pește apreciate pentru textură și aroma subtilă de mare, pe care e un sacrilegiu să torni mai mult de un strop de sos de soia, iar wasabi doar cât o gămălie de ac. Felii de pește așezate măiastru pe farfurii cu model în ton cu anotimpul, pe care Dl. Japonezu și mama soacră le apreciau îndeobște după ce le puneau pe grătar și le asezonau cu niște usturoi.

– Sunteți niște barbari! le-a spus indignată D-na Japonezu, fără să gesticuleze, după cum s-ar putea aștepta cei mai puțin rafinați dintre noi, cu bețișoarele, întorcându-se spre a discuta elegant cu vecina de masă despre tipul de ceramică din care era făcută farfuria.

Dl. Japonezu a plecat rușinat privirea, în timp ce se chinuia din răsputeri să mestece o bucată de scoică crudă. Scoica, awabi pe nume, semăna izbitor cu organele genitale feminine, mai ales că încă zvâcnea atunci când samuraiul cu tichie de bucătar o tăiase în felii, era servită într-un bol cu apă de mare, ca să-și păstreze savoarea. Dl. Japonezu mesteca în continuare conștiincios, imaginându-și că e un rechin care se desfată cu o pradă proaspătă. Atâta că, nefiind obișnuit cu gusturile aristocratice ale consoartei sale, ar fi preferat să fie un barbar de pe vremuri care, după ce a aplicat o lovitură fatală de bâtă prăzii, o frige liniștit la foc mic în fața peșterii. Recăpătându-și într-un fericit final capacitatea de a vorbi, Dl. Japonezu s-a adresat cu înțelepciune soției:

– Auzi, știi cum a hrănit Isus mulțimea cu doar doi pești? Le-a dat sashimi.