Daniela D.

Locul 1 cu coroniță:

Costel. Un chip foarte masculin, privire clară, albastră, trup de poster. Genul care întoarce capete de femei pe stradă. Multiple realizări profesionale. 39 de ani, burlac dintotdeauna. Locuia cu mama lui într-o vilă superbă din centrul Bucureștiului. La cercetările preliminare nu a fost identificată nicio femeie stabilă în toată viață lui. Prima întâlnire, după o perioadă de curtare extrem de insistentă, într-o cârciumă. Altă cârciumă decât cea de la locul 2.

Totul decurgea perfect. Eram amândoi în formă, râdeam, povesteam, se anunța o seară excelentă. La un moment dat, îi sună telefonul. Costel se uită să vadă cine sună, se schimbă la față în mod evident și îmi spune cu un aer stresat: “Scuze, trebuie să răspund la telefonul asta. E mămica.” Sigur, putea să fie vorba de ceva important. M-am gândit că mama lui e în spital sau, în tot cazul, are o mare urgență.

Totuși, din răspunsurile lui, nu părea să fie vorba de o urgență. Mămica l-a întrebat ce a mâncat. El a spus că vită cu garnitură de brocoli, dar că vita nu a fost foarte bine făcută. Pe urmă a spus că a găsit destul de greu loc de parcare, dar până la urmă s-a descurcat. I-a povestit și o scurtă întâmplare în legătură cu parcarea. La un moment dat, mămica i-a pus o întrebare. Abia atunci Costel a ridicat ochii spre mine și a răspuns în telefon: “Da, e foarte frumoasă. (…) E blondă. (…) Nu, nu foarte lung, până pe la umeri, așa. (….) Ochii? Albaștri. (…) Nu, nu cred că e proastă. Să știi că a zis niște chestii interesante, îți povestesc. (…) Stai, de unde știi asta? Nu înseamnă neapărat că e haimana.”

Nu știu dacă înțelegeți, dar Costel mă descria maică-sii, uitându-se la mine ca la o piesă de mobilier, de parcă eu nu eram acolo. Costel nu realiza, deși era absolut evident că nu se poate altfel, că eu aud ce spune și înțeleg perfect că vorbește despre mine.

Mămica l-a întrebat pe Costel cum sunt îmbrăcată. Costel a început să își plimbe privirea pe mine: ” O rochie albastră; da, e un albastru electric. Nu, nu e prea aprins, îi stă bine, că e blondă. Nu, chiar nu e prea aprins, serios. Nu are mâneci. Cu un decolteu rotund. Are niște cercei discreți, cred că din aur cu diamante.”

Către mine, ca și când atunci aș fi apărut la masă: “Nu te supăra, cerceii tăi sunt din aur cu diamante?” “Da”, murmur printre dinți. În telefon: “I-auzi, mămică, zice că-s din aur cu diamante, cum am spus și eu, doar știi că mă pricep. Poftim, pantofii? Stai așa.” – și a dat să se uite sub masă la pantofii mei.

Am zis să îl ajut și am ridicat piciorul direct pe masă, așa încât pantoful îi venea aproape de reverele sacoului. Uimit, cu un ton nesigur, fixându-mă cu o privire tulburată, a bâlbâit în telefon: “Negri. Cu toc înalt.”

Atunci mi-am ridicat fusta până sus și i-am zis: “Zi-i lu’ mămica că am chiloți de dantelă neagră. Ia vezi, e bine?”

Și am plecat din restaurant, lăsându-l pe Costel să îi povestească maică-sii pe îndelete că intuiția ei nu a dat greș, că haimanaua a rămas în chiloți în mijlocul restaurantului. Negri, de dantelă.