Daniela D.

(prima parte, aici)

Am ajuns astăzi la locul 2:

Vasilică. Prima întâlnire oficială cu Vasilică a avut loc într-un restaurant elegant. Vasilică era un băiat frumos, înalt, bine îmbrăcat și minunat parfumat, cu o conversație plăcută și chiar cu un fel de umor. Deși vă asigur că nu obișnuiesc să mănânc bărbați (decât dacă și ei și-o doresc), Vasilică părea să se teamă că îi pun în pericol securitatea fizică ori psihică. De când ne-am așezat la masă, în mod evident pe fond nervos, a început să își roadă unghiile. Și-a crănțănit fiecare deget și a tras cu dinții de fiecare colț de unghie și de fiecare pieliță rebelă, până și-a făcut mâinile un fel de franjuri sângerânde. În tot timpul asta m-am străduit să ignor activitatea lui automutilanta, uitându-mă preponderent în farfurie, la chelner sau la decorațiunile din restaurant, într-un mod care ar fi putut fi interpretat destul de nepoliticos, dacă mi-ar mai fi păsat de o astfel de interpretare. Dar nu îmi păsa. În schimb, mi-a păsat foarte tare când Vasilică, după ce a terminat să își distrugă mâinile, a început să își scoată muci uscați din nas, cărora se străduia să le dea formă sferică frecându-i între degete. M-am oprit din mâncat, cu furculița în aer, rugându-mă în gând să nu se întâmple doar un singur un lucru: să îi bage în gură după ce biluțele de muci vor fi atins perfecțiunea sferică. Dar, dacă nu îi mănâncă, atunci ce o să facă cu ei? Poate îi aruncă peste masă, ca din întâmplare, și îmi cad mie în farfurie? Poate și-i lipește de pantaloni? Ce face? Slavă domnului, nu a făcut nimic din toate astea, i-a băgat discret între faldurii șervetului de pânză de pe masă. Până la sfârșitul mesei, Vasilică pusese la păstrare un număr respectabil de bile de muci și poate ar fi produs și mai multe, dacă nu i-aș fi spus că îi mulțumesc pentru această seară agreabilă, dar mă simt ușor amețită, din cauze necunoscute, și o să plec acasă. “Nu, nu e nevoie să mă conduci, iau un taxi, mulțumesc.” A fost ultima oară când l-am mai văzut pe Vasilică.

– va urma –