Daniela D.

De obicei îți dai seama dintr-o singură privire dacă omul cu care urmează să te întâlnești pentru prima dată e din aceeași galaxie cu tine și asta te poate ajuta să eviți eșecuri grandioase. Există, totuși, împrejurări cărora nu ești pregătit să le faci față, oricâtă experiență sau deschidere ai avea. Iată aici topul personal al celor mai nereușite prime întâlniri ale mele.

Locul 3:

Georgel. Eram colegi de facultate, în același an. Eu veneam destul de rar la școală, așa că l-am observat abia după vreo doi ani și poate nu l-aș fi observat nici atunci, dacă nu mi-ar fi atras atenția o colegă că Georgel, tocilarul anului, care șade mereu în primul rând din amfiteatru, stă cu gâtul sucit numai către ultimul rând, unde mă ascundeam eu la cursurile la care prezența era absolut obligatorie. “Fie-ți milă de el, că rămâne cu gâtul sucit pe viață”, mi-a zis. Sunt un suflet milos, așa că m-am dus îi rezolv problema de sănătate.

Georgel părea absolut ok, în afară de o mare timiditate nu părea să sufere de nimic altceva. După oarece zile în care am stat de vorbă prin pauze, el despre cursuri, eu despre orice altceva în afară de cursuri, Georgel, roșu și bâlbâit, și-a luat inima în dinți să îmi ceară să ne vedem duminică, la oră prânzului. “Ok”, zic. “Unde?” “La mine acasă.” Înainte să apuc să îmi exprim în gând uimirea prin vorbe populare gen : “Apele liniștite sunt adânci”, “Mâța blândă zgârie rău” și așa mai departe, el a continuat: “Sunt și ai mei acasă, o să îi cunoști.” “Nu e puțin prea devreme să îi cunosc pe ai tăi?” am întrebat, uimită de viteza cu care înaintau lucrurile. Că, dacă mergeam în ritmul ăsta, în două săptămâni eram gata măritată și în alte cinci nășteam patru copii, ori la momentul acela eu, una, nici nu îi memorasem numele de familie prea bine. Georgel m-a asigurat că totul este așa cum trebuie să fie, risipindu-mi vag angoasele. Am stabilit să mă ia din oraș la o oră anume și să mergem la el acasă.

Lucrurile au decurs întocmai. Am intrat în casă, m-a prezentat părinților, niște oameni absolut încântători, după care le-a spus că noi doi o să mergem în camera lui.

Încă de când mă luase din oraș, Georgel părea timorat de un gând. Era grăbit și îngrijorat, măcinat de o temere neștiută. În camera lui, mi-a zis în trecere să iau loc unde vreau eu și el a început să caute febril ceva. Telecomanda televizorului. Cu răsuflarea tăiată, mi-a spus că, la naiba, oricât ne-am grăbit, nu a fost destul și uite, acum deja a început meciul. Petrolul Ploiești juca cu nu știu cine într-o competiție fotbalistică internă de o amploare moderată, dar vitală, se pare, pentru amicul meu.

Din momentul în care jucătorii au început să alerge pe ecran, Georgel s-a deconectat complet de la lumea reală, lume reală în care eu stăteam pe un scaun cu un aer pe care îl simțeam tâmp, întrebându-mă dacă să îi dau cu tocul pantofului meu la tâmplă sau să plec pur și simplu. Am renunțat momentan la oricare din aceste două variante, pentru că am realizat în timp util că nu ar observa dacă i s-ar întâmpla nici una, nici alta. Georgică nu era acolo, în încăperea aia, era în tribuna stadionului.

La pauză m-a întrebat dacă vreau să beau ceva, dar nu a apucat să îmi mai aducă paharul cu apă cerut pentru că a început repriza a doua și Georgel a dat iar shut down la realitate. Am plecat din casă în timpul reprizei a doua fără ca nimeni să observe asta.

Deși Georgel m-a întrebat la școală în repetate rânduri, sincer uimit, de ce am plecat așa, am preferat să îl las să considere că sunt eu complet nebună, decât să mai vorbesc cu el vreodată.

O singură curiozitate aș fi avut: de ce a ținut să ne vedem atunci, la meci, și nu oricând altcândva? Nu o să știu niciodată.

Citiţi mâine dimineaţă, pe Daily Cotcodac: “Locul 2: Vasilică, bilă mică”